sâmbătă, 31 decembrie 2011

Argument

(...) La sfârşit de an m-am gândit că s-ar cuveni să mă înfăţişez la judecata virtuală cu un fragmenţel din Filozofia chiriaşului grăbit. Zis şi făcut, dar mi-a fost nespus de greu, dacă nu chiar imposibil să disloc ceva cu sens rupt de întreg şi care în acelaşi timp să nu fie „băţos” – cum ar spune IC, referindu-se la titlurile băţoase ale unora dintre poemele mele.
Dar nu de poeme scrise de mâna mea este vorba în cartea aceasta. După cum îi spuneam şi fiicei mele de zece ani când m-a invitat să o prezint în emisiunea ei inspirat denumită „Citim scrisori, dar nu în seara asta”, paginile din care este alcătuită cartea au fost scrise între anii 2006-2010. La facerea unora dintre ele a asistat   când amuzat, când enervat şi Florin. Ţin minte că pe acelea despre Sartre mi le-a salvat, cu toată scârba, în Rosetti, prin 2007, după ce dădusem ctrl a. În texte este vorba despre „comunicări ştiinţifice” din mai multe locuri care au devenit cu trecerea timpului „studii şi eseuri”. Redau mai jos câteva  pasaje scoase din contextul "Fantasme şi certitudini ale locuirii". Din ele am citit  în faţa unui public maliţios, dar cât se poate de familiar, şi la măsuţa din sufrageria noastră:
(...)Construind, oamenii creează, punând adevărul fiinţei lor în operă, ca ieşire în afara oricărei locuinţe pământeşti, iar această locuire în sine corespunde unei nostalgii căreia nu piaţa imobuiliară îi poate răspunde.
La Heidegger spaţiul locativ sau înscrierea în cartea de imobil indică un „grad zero” al locuirii. Aspectele legate de menirea funcţională a faptului de a fi într-un anumit loc (aici) şi într-un anumit timp (acum) sunt luate în consideraţie pentru a păstra sugestia „nefiinţei” locuirii cotidiene, al cărei caracter iluzoriu este dat: „Construcţiile de locuit oferă, e adevărat, un domiciliu, locuinţele pot fi astăzi chiar bine concepute, uşor de gospodărit, destul de ieftine, bine aerisite, expuse luminii şi soarelui; dar oare în felul acesta locuinţele poartă în ele chezăşia că se petrece acolo o Locuire?”.
 (...)Dacă pentru a defini locuirea ne întrebăm „Ce fac, de fapt, oamenii cu locuirea, ce fac ei în locuinţă?”, răspunsul cel mai simplu este că ei acolo trăiesc, adică îşi petrec o mare parte a timpului şi îşi duc viaţa („spre moarte”, după cum o spune limpede filosoful). Iar cei care, fie de prea mult bine, fie de prea mult rău, ajung să gândească asupra faptului că în locuinţă se află în viaţă, că a locui este totuna cu a trăi, simt locuirea ca existenţă în timp, unde „cântul existenţei” poate fi auzit şi de cei nelalocul lor.
 (...)Locuirea înseamnă a-ţi găsi locul, a face din substantivul (pasiv) „loc”, un verb, ceva activ, în mişcare, (...) înseamnă aducerea locului la viaţă, „sfinţindu-l”, în cazuri fericite, căci dacă lumea este aceea care „lumeşte” sensurile – nu locul, ci omul locuieşte, spre deosebire de alte vieţuitoare, care doar se adăpostesc.

Nu pot încheia înainte de-a observa în „speculaţiile” astea un mic început al sfârşitului rătăcirii drumului spre casă. Când mă bucuram de ele ca de beculeţele din pomul de Crăciun, nu citisem din Omiliile la Facere ale Sfîntului Ioan Gură de Aur pe care tot Florin mi le-a pus în mână: „«Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care l-a făcut şi l-a pus în Raiul desfătării ca să-l lucreze şi să-l păzească». N-a spus simplu: «în Rai», ci a adăugat «al desfătării», ca să ne arate covârşitoarea plăcere de care avea să se bucure omul datorită locuirii lui (...). (Căci) întregul pământ se dăduse lui Adam, dar Raiul era sălaşul lui cel îndrăgit. Putea şi să iasă afară din Rai, dar pământul din afara Raiului fusese rânduit nu spre locuinţa omului, ci a dobitoacelor necuvântătoare, a celor cu patru picioare, a fiarelor sălbatice şi a târâtoarelor. Sălaşul împărătesc şi domnesc al omului era Raiul”.
                                                                                     





marți, 27 decembrie 2011

SINAXAR

În această lună, în ziua a douăzeci şi şaptea, pomenirea Sfântului Apostol, întâiul mucenic şi arhidiacon Ştefan, unul din cei şapte diaconi.

S-a făcut odată întrebarea între iudei, saduchei, farisei şi elini despre Domnul nostru Iisus Hristos. Unii spuneau că este prooroc, alţii că este înşelător, iar alţii că e Fiul lui Dumnezeu.
Atunci Ştefan a stat pe loc înalt şi a binevestit tuturor pe Domnul nostru Iisus Hristos, zicând: “Bărbaţi fraţi, pentru ce s-au înmulţit răutăţile voastre şi s-a tulburat tot Ierusalimul?  Fericit este omul care nu s-a îndoit în Hristos. El este Cel ce a plecat cerurile şi S-a pogorât pentru păcatele noastre şi S-a născut din Sfânta şi curata Fecioară, cea aleasă înainte de întemeierea lumii. El a luat neputinţele noastre şi a purtat slăbiciunile noastre. Pe orbi i-a luminat, pe leproşi i-a curăţit, pe demoni i-a izgonit”.
Când l-au auzit grăind aşa, l-au dus în sinedriu la arhierei, că nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi duhului cu care grăia. Intrând înăuntru au adus nişte bărbaţi care au zis: “L-am auzit că a grăit cuvinte de hulă împotriva locului celui sfânt şi a Legii” şi alte cuvinte, aşa precum scrie în Faptele Apostolilor.
Şi când s-au uitat au văzut faţa lui ca faţă de înger. N-au mai putut răbda ruşinea biruinţei; l-au lovit cu pietre şi l-au omorât. Iar sfântul se ruga pentru ei zicând : “Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta !”.
Dumnezeiescul şi întâiul mucenic Ştefan, prin aşa socotita lui cădere, a doborât pe împotrivă-luptătorul diavol şi s-a odihnit cu somnul cel dulce, arătând minunate moaştele sale. Nişte bărbaţi evlavioşi au luat acele sfinte moaşte, le-au pus într-o raclă făcută din lemn de Persia, l-au acoperit şi şi l-au aşezat alături de templu. Gamaliel, învăţătorul de Lege, şi Avelvus, fiul lui, crezând în Hristos, au fost botezaţi de apostoli.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Teodor Mărturisitorul, fratele lui Teofan Poetul.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului părintelui nostru Teodor, arhiepiscopul Constantinopolului.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Luca Triglinu, cel din Muntenia, care cu pace s-a săvârşit.

Din Vieţile Sfinţilor de peste tot anul. După Sinaxarele din Mineie. Triod şi Penticostar, Editura Biserica Ortodoxă Alexandria, 2003




                                                              

· 

vineri, 23 decembrie 2011

Cartea mea


Editura Aius mi-a făcut o surpriză plăcută acum, în preajma sărbătorilor.
Le mulţumesc în mod special Xeniei Karo-Negrea pentru aventuroasa iniţiativă, Luizei Mitu pentru delicata atenţie şi profesionalismul primului cititor, Monicăi Iliuţă care fără să mă cunoască mi-a ghicit "arhetipurile", aducându-le la suprafaţa copertei, lui Nicolae Marinescu pentru toate lucrurile trainice care îi poartă amprenta.

marți, 20 decembrie 2011

Citez

                                                                       
"De mulţi ani, îmi place să recitesc, în preajma Crăciunului, legendele, ritualele şi obiceiurile celor Douăsprezece zile (între Crăciun şi Bobotează): măştile animaleşti, ceremoniile de tip Carnaval, legendele cailor fără cap care apar în noaptea Anului Nou etc.  Asemenea mituri şi scenarii rituale se găsesc nu numai în societăţile indo-europene, dar şi în Japonia, China, la Ainu şi în alte multe locuri. pretutindeni, cele douăsprezece zile care preced şi se succed Anului Nou constituie un moment decisiv în viaţa comunităţii: atunci sufletele morţilor vizitează pe cei vii, atunci au loc iniţierile adolescenţilor etc. Toate astea se ştiau de mult. Dar de ce venirea morţilor are loc numai şi pretutindeni, în preajma Anului Nou? Pentru că Anul Nou reprezintă nu numai momentul critic al anului ("haosul" care se instaurează îndată după încheierea unui ciclu temporal), ci şi un moment cosmogonic. Anul Nou repetă Creaţia; cu fiecare An Nou, lumea reîncepe, renaşte, mai precis: e făcută din nou. (Vezi, bunăoară, recitarea ceremonială a Poemului Creaţiunii, în Mesopotamia, reactualizarea rituală a conflictului care a precedat şi înfăptuit Creaţia, ca în Egipt şi în atîtea alte locuri - scenariul care supravieţuieşte în credinţele şi obiceiurile populare sud-est europene.) În intervalul între Anul care se încheie (i.e., Lumea veche care dispare) şi Anul Nou (i.e., Cosmosul pe cale de a fi re-creat), sufletele morţilor se apropie de cei vii pentru că speră într-o repetare (chiar efemeră) a existenţei (ei apar din nou, "întrupaţi" în măşti şi animale) sau speră, implicit, într-o abolire a Timpului, deci într-o transcendere a propriei lor condiţii de umbre (...) - 20 decembrie, 1946)".
         Mircea Eliade, Jurnal I, Humanitas, 1993

joi, 8 decembrie 2011

Tinereţe fără de viaţă

cerceii ascunşi de bunica îi recunosc într-a şasea
la împărăteasa Teodora
vopselurile aşezate pe marginea unor însemnări teoretice
se instalează-n gardurile vii şi-n luminiţele de Crăciun

sub gulerul unei cămăşi înflorate
musculiţa beţivă se întinde la soare
când o strâng de pe sârmă
urcă scara din inimă prin spatele blocului
căluţul adus de la mare
pregătit de culcare pe inima noastră
cu alai de prinţi şi prinţese din flori

şi deasupra dâre de cer
de un albastru nemaipomenit

scriindu-ţi mă parfumez de la sine
în patul cărţilor mele de căpătâi
întâlniri scandaloase
supranaturale

făgăduite-ntoarcerii acasă

marți, 6 decembrie 2011

Epifanie şi viaţă iniţiatică

În cercetările mele mai vechi am constatat că „secretul” epifaniei este, finalmente, de natură filozofică: de cele mai multe ori sesizăm calitatea epifanică a unui fenomen, abia după ce acesta a trecut şi după ce posibilitatea lui s-a epuizat. Iar înţelegerea adecvată a epifaniei ţine de cultura observaţiei şi de fineţea interpretării, de scara valorilor moştenite sau construite, de atenţie şi de sensibilitate, de capacitatea de a fi prezent şi receptiv - „atuuri” ale spiritului generos, propriu atât acelora care şi-au exersat simţurile interne cu care au fost binecuvântaţi, cât şi celor ce s-au păstrat pur şi simplu „curaţi cu inima”. Cu alte cuvinte, realizarea epifaniei este posibilă numai dacă suntem într-un fel sau altul „iniţiaţi” în credinţa că tot ceea ce se întâmplă în această viaţă are un sens transmis de dincolo de ea. Şi este posibilă mai ales atunci când devenim conştienţi de propria incapacitate de a recunoaşte miracolul: căci această „întârziere” dă seama nu numai de limitele noastre în realizarea unor experienţe de un alt ordin, dar şi de chemarea de a surmonta această situaţie sau de a „transgresa limitele”.
Aceasta am putea-o numi „melancolie iniţiatică”: dorul de-a-i vedea reînviaţi pe aceia care nu mai sunt aici printre noi, unde cresc laolaltă viaţa şi moartea, speranţa în renaştere şi credinţa în nemurire. În credinţa aceasta se află şi soluţia creştină la sentinţa din Vechiul Testament: omul a devenit muritor din cauza curiozităţii sale care l-a împins către lucrul interzis, necunoscut, cu alte cuvinte, din cauza apetitului său pentru iniţiere. „Filozofic” spus, condiţia umană reprezintă consecinţa „decăderii” din drepturile divine, iar efortul iniţiatic vizează abolirea acestei căderi şi reintegrarea condiţiei omului primordial sau a proto-părinţilor tentaţi de cunoaşterea lucrului interzis. De aceea, chiar în această viaţă poate începe căutarea timpului beatific şi restaurarea condiţiei acelui om care nu a fost proiectat pentru a cunoaşte moartea, suferinţa, munca, ci dimpotrivă, pentru a trăi în fericire şi în pace. Iar în Noul Testament moartea nu rămâne doar o pedeapsă, ci devine o trecere obligatorie către viaţa fără de moarte: nemurirea sufletelor şi reînvierea trupurilor reprezintă sensul creaţiei omului, vizibil în toate lucrurile care ne ajută să ghicim invizibilul.
Astfel că încerc să-mi imaginez bucuria mironosiţelor când au găsit sfântul mormânt gol şi i-au auzit pe cei doi îngeri cu aparenţă umană adresându-li-se: „De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi ? Nu este aici, ci S-a sculat. Aduceţi-vă aminte cum v-a vorbit, fiind încă în Galileea” (Luca, 24, 5-6). Dincolo de evidenţa că femeile sunt primele care află de învierea domnului şi stăpânului lor, ca un răspuns consolator la dovezile lor de credinţă şi curaj (în Evanghelii, femeile nu se îndoiesc nicio clipă de natura dumnezeiască a lui Iisus, ele fiind acelea care Îl însoţesc în permanenţă, fără a-L abandona nici pe drumul calvarului) este vorba de episodul fondator al speranţei creştine: că persoanele umane vor învia după moarte, acest eveniment tragic neînsemnând altceva decât intrarea în viaţa veşnică, având în vedere că însuşi Fiul lui Dumnezeu a avut şi o viaţă omenească, în istoria decăzută.
Pentru a primi adevărul şi viaţa veşnică, omul trebuie să înţeleagă „iubirea nebună a lui Dumnezeu” (Paul Evdokimov), iar aceasta este „nebunie” numai în sensul în care depăşeşte logica utilitară, şi nu în acela al „posedării” ca treaptă iniţiatică în culturile primitive. „Iniţierea” creştină privilegiază Cuvântul: în calitate de corp mistic şi act de evanghelizare a lumii, Cuvântul ca forţă transformatoare a fiinţei umane, începând cu Botezul, când Dumnezeu li se arată oamenilor în plenitudinea Trinitară. Pentru cei botezaţi, „iniţierea” nu se referă la penetrarea unei zone secrete, printr-un ritual obscur. Ceea ce este necesar pentru a trece de la un statut ontologic la altul, de la o condiţie inferioară la una superioară, constă în învăţarea, deprinderea condiţiei umane noi, în străduinţa de-a nu trăi la întâmplare, ci în realitate, atent la toate apariţiile şi dispariţiile care compun minunile acestei lumi în care suntem aruncaţi pentru a o căuta pe cealaltă.
Viaţa omenească este scurtă ca o epifanie şi dificilă ca o iniţiere, dar pe parcursul ei, natura, istoria, cultura ne arată suficient de multe lucruri ca să putem crede că şi moartea are un sens, şi anume acela al reînvierii. Credinţa în „viaţa iniţiatică” şi în „sensul morţii” face parte din structura restauraţiei creştine, prin aşezarea imaginii lui Dumnezeu în om.
Astfel, dacă orice viaţă îşi grăbeşte „chiriaşul”, graba aceasta continuă nu este un motiv de disperare, ci un pretext de-a trece atenţi prin locurile care ne ies în cale, până când ajungem acolo de unde am plecat.

joi, 1 decembrie 2011

Spre locul viu al presentimentului

„Celui qui a été, ne peut plus désormais ne pas avoir été: désormais ce fait mystérieux et profondement obscur d’avoir été est son viatique pour l’éternité”.
 Vladimir Jankélévitch