joi, 27 octombrie 2016

Poveste din secolul trecut


îţi spun că vreau să visez
şi mă-ntrebi dacă nu mi-e somn
eu însă îţi spun mai departe
că cerul mă apasă pe partea stângă
şi mă-ntrebi dacă nu sunt cumva stângace
insist cât de utili sunt coşarii
cu ajutorul lor
fumul păcatele ajung mai uşor
decât de pe buzele noastre
la cunoştinţa lui Dumnezeu
tu mă-ntrebi
atunci de ce se spune că
aduc noroc
dar tu nu ştii ce înseamnă
să te legeni
de fiecare cîntecel învăţat la grădiniţă
când am fost noi la pădure
un punct fugind pe acelaşi cerc
de el însuşi


Cu ce vise am mai trecut prin Pravalia culturala in acest septembrie


O mică iluzie
„Cea mai sigură acţiune împotriva morţii este visul de noapte”.
Când am citit/auzit pentru prima dată aceste cuvinte scrise de Nichita Stănescu, mi-au plăcut mult sunetul lor şi „trâmbele de vedenii” care puteau fi zărite dincolo de acestea.
Iar după mulţi ani pot să văd în acest (uni)vers o afirmaţie cât se poate de logică şi… ontologică (fiindcă până la urmă ontologicul ne omoară).
Ca să mă explic, nu spun decât atât: întâlnirile devenite imposibile în realitate, sunt cât se poate de reale în vis.
Visul este singura experienţă accesibilă (pentru mine, cel puţin) prin care se ating lumea de aici şi lumea de dincolo, singura experienţă care mi-i aduce aproape „pipăibili cu mâna” pe cei dragi care i-au trecut pragul.
Visul acesta de noapte, greu de realitate, poate fi povestit în proză, arătând în detaliu cum circulă prin vene, prin ţesuturi, prin oase, cum este primit de toate părţile componente, cum în timpul transfuziei blând-îngrijorată începi conversaţia cu ei, cu aceia pe care nu-i mai poţi atinge decât la graniţa dintre adormire şi intrarea propriu-zisă în somnul cu vise de noapte.
Uneori, când te trezeşti, viaţa îţi pare un coşmar despre care spui, invers, când te reîntorci în somn: Ce bine că nu a fost decât un vis!
pravaliaculturala.ro
PRAVALIACULTURALA.RO

http://www.pravaliaculturala.ro/la-tejghea_2016-9.html#11

miercuri, 26 octombrie 2016

Cuvintele sunt la locul lor


pur şi simplu la ora asta
în bibliotecă rămâne doar
după amiaza ploioasă de octombrie
îmi ţine un loc
sub o streaşină
de cenuşă şi pulbere
aerul tremură printre atâtea cuvinte
pentru care nu mai există guri

marți, 25 octombrie 2016

Frigiderul e economia casei


mi-a spus “săru-mâna”
şi chiar a sărutat-o
copiii trăiesc într-un univers deschis
adulţilor li se-nchide treptat
“dezinsecţia vă deranjază
după ce a sunat la uşă
dragă, aveau în Crîngaşi o carne splendidă
nişte căpăţâni de porc superbe, suuperbe
eu m-aş culca cu frigideru’n pat
atât de mult iubesc acest obiect
chiar dacă mi-am trimis nişte vise pe lună


Frigiderul e economia casei


mi-a spus “săru-mâna”
şi chiar a sărutat-o
copiii trăiesc într-un univers deschis
adulţilor li se-nchide trepatat
“dezinsecţia vă deranjază
după ce a sunat la uşă
dragă, aveau în Crîngaşi o carne splendidă
nişte căpăţâni de porc superbe, suuperbe
eu m-aş culca cu frigideru’n pat
atât de mult iubesc acest obiect
chiar dacă mi-am trimis nişte vise pe lună


luni, 24 octombrie 2016

Tipărite


în metrou
nu citesc decât feţele oamenilor
transport miliarde de titluri
în genţi şi în plase
dar pe lângă feţele obosite

cărţile sunt feţe abia tipărite

vineri, 21 octombrie 2016

Evocare fără margini


Când te-am întâlnit prima dată
aveai o poşetă de piele întoarsă
în care îţi păstrai jurnalul intim
o batistă de mătase cu monogramă
pe care nu o foloseai
o oglindă crăpată într-un colţ
un portofel albastru
cu deschizătoarea ruginită
în care ţineai un bilet compostat.
Nu aveam nici-un ban la mine
de aceea reţin atâtea amănunte –
îmi zise el
din alt secol.

joi, 20 octombrie 2016

Rămăşiţe de la sărbători



în liceu
nu înţelegeam de unde până unde
nebunul cartierului mă strigă
“Albina lui Hamlet! Albina lui Hamlet!”
ca şi acum
trăiam în afara ordinii naturale
şi a stratificărilor sociale
fără să ţin cont
de capitalul simbolic şi economic
ziua nu avea cer
dacă nu citeam
nu aveam viaţă
dacă nu scriam într-o agendă albastră

“exist”.

marți, 4 octombrie 2016

Un silogism al amărăciunii de marţi


Cine se scuză, se acuză.
Cât se poate de logic.
Cine se scuză, o face pentru că a greşit şi îşi recunoaşte greşeala.
Dar eu mai am o problemă: pentru cea mai elementară cerere (cum ar fi aceea de eliberare a unei adeverinţe la care am dreptul consemnat ca atare) dau atâtea explicaţii, încât devin suspectă.
Ca şi cum aş fi vinovată că am nevoie de acea adeverinţă, ca şi cum aş fi vinovată că sunt un element într-o structură dintr-un sistem. Că exist într-o prăpastie metafizică.

În final mă scuz pentru toate astea. Şi astfel mă acuz.