luni, 30 aprilie 2018

Primit pe telefon acum o oră de la Valuş, unul dintre bunii prieteni ai lui Florin


„Celui ce a dobîndit în sine pe Hristos prin necontenita aducere-aminte de El i se încredinţează tainele dumnezeişti, ce sunt necunoscute oamenilor trupeşti şi sufleteşti, necunoscute învăţaţilor pămînteşti, de neajuns pentru ei: ’întru Care (în Hristos) sunt ascunse toate vistieriile înţelepciunii şi ale cunoştinţei’ (Cor. II,3). Stăpîn ala cestor comori se face omul care a dobîndit în sine pe Hristos” – Sf. Ierarh Ignatie Briancianinov (prăznuit la data de 30 aprilie)

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------asta după ce postasem pe facebook



5 ore
Probă de microfon:
Mă umanizez şi-n consecinţă nici măcar nu-mi pare rău :) Imi pare raţă, să zicem :)
:)şi

5 ore
Camera de la mijloc
Totul e trecător pe lumea asta
Camera în care am fost fericiţi
Abia se păstrează intactă într-un colţ al memoriei
În ea încă lucrează timpul

duminică, 29 aprilie 2018

Cînd duminica la nesfîrşit


sau

ZIUA CEA DE AZI

mîine e luni
poimîine e marţi
răspoimîine e miercuri
ieri a fost sîmbătă
alaltăieri a fost vineri
a mai rămas joi
mîine e marţi poimîine e miercuri răspoimîine e joi ieri a fost
duminică alaltăieri a fost sîmbătă a mai rămas vineri mîine e miercuri
poimîine e joi răspoimîine e vineri ieri a fost luni alaltăieri a fost
duminică a mai rămas sîmbătă mîine e joi poimîine e vineri răspoimîine
sîmbătă ieri a fost poimarţi alatăieri a fost luni a mai rămas dumini-
că mîine e vineri poimîine e duminică adică răspoimîine (ha-ha)
ieri a fost miercuri alaltăieri a fost răspoimarţi a mai rămas luni mîi
ne e sîmbătă poimîine e duminică răspoimîine e luni ieri a fost joi
alatăieri a fost miercuri a mai rămas marţi mîine e duminică poimîine
e luni răspoimîine e poimarţi ieri a fost vineri alatăieri a fost
joi a mai rămas miercuri. Miercuri?
Şi mîine e luni.
Şi nu înţeleg.





vineri, 27 aprilie 2018

Un fel de nor

DINTR-UN CAIET DE FĂCUT AVIOANE
(MANUSCRIPTA VOLANT)
PAGINA DE GARDĂ
nu-mi amintesc din cărţile frumoase
decît destrămarea şi dorinţa de-a fi din nou împreună cu mine
... să fumezi...să dormi...
vezi sînt liberă
o carte de versuri şi o frunză de laur
mă pot plînge în libertate
la o masă El, Jean Arthur şi neapărat Emily
vezi poezia pe care au scris-o
noaptea şi foşnetul lor împreună;
adun aerul şi apa după ce am fost pămîntul
cu independenţa şi imponderabilitatea
participăm la risipire
într-o strigare într-o nostalgie într-o neurastenie
o adevărată îmbrăţişare şi o istorie
dincolo de templu − un nume uitat
un nume cu sens în trecutul ce nu poate invoca mîntuirea;
declin enunţuri aţintite-asupra mea;
libertatea mea se reduce la libertatea mea;
nu vreau să fie;
poate nu vreau să fii;
de fapt nu vreau;
dar ştiam deja să aştept
atît de perfect
pe cît aş fi vrut

Cred că se lipeşte bine la aripa dreaptă

a CAIETULUI DE FĂCUT AVIOANE
(MANUSCRIPTA VOLANT)
CALE
e despărţită de chipuri chipuri chipuri
de ape
e ora la care
îşi scoate caietele de greacă veche la plimbare
un lac era pe partea dreaptă
îl tulbur ca şi cum aş vrea să nu-l respir
în stînga am inima mă cuprinde
tandru tandru tandru fără să ştie
şi fără să ceară altă tandreţe
eu tresar ce citesc
cum se face cum se vede cum trece
de la o pagină la asta marea
şi-apoi nenumărate rîuri foşnesc chipul tău
prin ceaţa lungilor ore;
cînd vorbeşti te înflăcărezi;
şi busuiocul înfloreşte alb;
iubitul meu Lewis Carroll
apele în care-ncep eu să intru
nu-mi spun cît trebuie să mă înec
şi nu mă-ntreabă dacă te-ascult sau nu

Pornind de la cartea

pe care i-am dedicat-o (cu tot conţinutul) lui Mircea Eliade ca hermeneut al simbolurilor religioase și artistice, filozoful Sorin Lavric a scris un generos eseu care mă onorează și mă bucură nespus, nespus de mult.

http://www.romlit.ro/index.pl/freatic_estetic_mistic


DINTR-UN CAIE DE FĂCUT AVIOANE (MANUSCRIPTA VOLANT)

- numai tu ai putea înţelege
sensul acestei fotografii
în care eu sînt dincolo
* hermeneutica cioburilor
* pietre care cerşeau etc. etc.
3 Poezii (?)
Cum creşte ziua începînd de dimineaţă
cum se dilată, se dilată pînă la prînz
cînd ajunge la circumferinţa maximă se pîlniază
se alungeşte apoi
apoi cum descreşte, cam aşa, se subţiază, pînă cînd
nu mai e,
cum moare ziua în noapte
topită, revărsată, cum apune
cam aşa
-=/({[ ]}/=- (nu am paint, iar din tastaură nu-mi iese o elipsă storşită)
O zi din viaţa mea
o zi ca un balon fără contur
deşi o zi sferică
ţinînd cont de rotunjimea faptelor
şi de faptul că am învăţat să privesc prin struguri
să caut în profunzimea lor apusă la rîndu-i...
O zi din viaţa mea împlinirea soarele fibrele
deşi o zi plăpîndă ţinînd cont de atomii de foc
ce-i mistuiau esenţa
deşi o zi plină (rotundă, cum spuneam) ţinînd cont
de Polul Nord şi de Polul Sud şi de Ecuator
ţinînd cont că trece prin toate pînă cînd să ajungă în viaţa
mea, pînă cînd să ia viaţă de la mine, din fiinţa mea
deşi o zi turtită la ambele capete (deşi prelungită în noapte)
deşi o zi ca o elipsă, mai degrabă lunguiaţă, alungită la
ambele capete, deşi o zi beată de soare, îmbătată, somnolent
deşi o zi trează la timpul ei, cotcodăcind aievea
deşi o zi fără forţă, deşi o zi plină de puteri miraculoase
faţă de mine o zi ce mă determină să mă trezesc din somn
o zi ce mă poate trezi din somn, o zi ce îmi poate cunoaşte gîndurile
pentru că îmi cere să le scriu, şi eu, iată, la scris!
o zi ce mă face să visez şi să acţionez (în acelaşi timp
şi sub acelaşi raport) o zi fără prejudecăţi
deşi o zi clasică în felul ei deşi o zi postmodernă
deşi o zi tradiţionalistă deşi o zi despre care poţi
spune orice la urma urmei
fără să pierzi fără să cîştigi
fără să ţi-o aminteşti fără s-o uiţi
deşi... fără să o reţii fără să o ţii mine



O nouă fotografie veche din profil, plus unele din actuala faţă








Sentimentul românesc al inegalităţii
abia începuse anul şcolar într-a IX-a
la Liceul de Matematică-Fizică „Nicolae Bălcescu”
când mama mi-a cumpărat dintr-un magazin al Lipscanilor Craiovei
un pardesiu ca acesta din fotografiile alăturate
produs la Fabrica de Confecţii din oraşul nostru
unde lucrau mai mult pentru export
dar hainele cu insesizabile defecte
erau destinate comerţului intern
şi totuşi
dacă mă uit bine la hainele pe care le purtăm azi
eu şi copiii mei
îmi dau seama că în anii ’78 ai secolului trecut
eu şi colegii mei din clasa a IX-a F şi toţi copiii din orice clasă
aveam sentimentul universal al egalităţii cu cetăţenii oricărei ţări dezvoltate
tot în seara aceea de septembrie sâmbăta care-mi părea tristă
(ca acum să licărească precum inatalaţia de beculeţe în inima mea)
mi-am cumpărat prima cărtică de teoria matematicii
de la librăria de lângă „Agop” din faţa Univesităţii
de unde peste un an aveam să-mi cumpăr
ursul albastru de pluş al vieţii mele din care redau aici
ce-am reuşit să umplu de Crăciun
căruia din cauza filozofiei păguboase de chiriaş grăbit
îi rătăcisem combinezonul şi cîlţii fără rimă
cu miros de beţişoare chinezeşti
au intrat la apă, el pare trist
dar anul acesta îi voi reda forma plină de viaţă
adăugând bucăţi din hainele mele
iar toată această critică a raţiunii dialectice din perioada războiului rece
mi-am reamintit-o azi dimineaţă
când m-am întors la chioşcul unde zărisem ieri
imaginea care m-a făcut să tresar
lucrătorii de la noua staţie de metrou tocmai demolau
„asta numai mie mi se putea întâmpla” am surâs în gând
şi fiindcă nu mai ţineam minte cum se numea revista
ştiam că nu voi da căutare
când din teancul publicaţiilor momentan aruncate
mi-a sărit din nou în ochi
acest mic obiect al plăcerii de a mărturisi personal
chiar dacă asta contează prea puţin pentru
fixarea adevărului istoric oficial al timpului.
P.S. Viaţa umană este pe de o parte mult prea restrânsă, iar pe de alta mult prea destinsă în reţeaua determinărilor şi libertăţilor ca oamenii să poată trăi într-o perpetuă şi fericită stare de pace socială, „ca fraţii”.


Pentru caietul de făcut avioane (completări la aripa stîngă)

Dragi tineri
cai
fluturi
flori
păsări
cămile
peşti
copaci
elefanţi
ierburi
delfini
gîndaci
etc.
Mă dor
Inimile.
3 ianuarie, 1981
Casa cu surprize
……………….
Deci mă tentează casa aceasta
în care mă pot ascunde să citesc
cărţi
pe care în mod ruşinos nu le-am citit
şi să scriu versuri slabe
pe care în mod lăudabil nu le fac publice,
cu excepţia acestora
care mă definesc
începînd cu titlul şi terminînd cu
el.
(tot pe-atunci după grafie/ cu mintea vie)


De cuprins în caietul de făcut avioane

care zboară dinspre atunci spre acum aşa, ca pentru totdeauna cu un titlu mai mare decît conţinutul lui după cum se vede prin aer
greu am afalt cîntecul acesta
am deschis fereastra şi floarea albă
era acolo
înflorise cît căutam eu cîntecul
am văzut-o şi totul a devenit
atît de uşor

Trebuie să mă obişnuiesc

am şi creion alb, dar nu am hîrtie neagră
slavă Domnului
ca o serie de fluturi din amintire
te încarci necontenit de iertare
trebuie să mă obişnuiesc cu
zilele identice şi să-mi suport
oboseala trebuie să mă trezesc
să-mi recompun zîmbetul
să torc liniştită ca doamna Heidegger
(să-mi dezinfectez pe furiş pantofii de tango ?)
să-mi zdrobesc cum pot închipuirea
deschis şi desculţ
tot ceea ce devine amintire
se încarcă necontenit de iertare.

Haosul pe care îl traversez zi de zi

dar pe care propriu-zis nu îl pot traversa căci nu e lin ca un bulevard ideal, prin care mai mult mă împleticesc sau în care mă împletesc, pe care poate şi eu îl inspir aşa, pur şi simplu, ca haos, pe care speram să-l pot organiza poetic într-o bună zi − nu poate să dispară fără credinţa în principiul ordonator al Cuvântului.

am visat urât

că el m-a părăsit fiindcă purtam o rochie de casă
pătată cu maioneză
abia când m-am trezit
am înţeles
că a fost un vis frumos

În camera mea antiaeriană

mă întristează doar firea mea veselă
Interpretarea viselor şi Constituţia României
îşi fac singure dreptate prin biblioteci

Alte versiuni din my computer

dimineţa e altfel 
nu mai văd lucrurile aşa cum sunt
nu mai poartă două aripi ocrotitoare sau doi pantofi
şi nici măcar busolă sau imaginaţie
desprinderea de nori
se vede în sfârşitul iernii
iar celelalte momente ale zilei
dacă trebuie să le descriu
aştept să mă strige cineva
şi aşa cum o virgulă poate schimba
destinul unei propoziţii
realitatea impalpabilă
să redevină doar un deal subcarpatic

DINTR-UN CAIE DE FĂCUT AVIOANE (MANUSCRIPTA VOLANT)

Conquistadore
mi-ai fi fost de-ajuns
să te iubesc
mi-ar fi de-ajuns
cuceririle primei vîrste a apei
să te iubesc
chiar prima vîrstă a pietrei
mi-ar fi fost de-ajuns
m-aş fi mulţumit şi
cu vîrsta dintîi a fierului
şi de ce să mint
Renaşterea ar fi fost ajutor prea preţios
să nu exagerez
teoria restrînsă a relativitîţii
era suficientă
dar acum
cu puţinele mijloace de care dispun
greu am să sper
că te iubesc numai pe tine.
martie 1983
* de fapt, cînd scriam pe întuneric fiindcă nu mai voiam să-l necăjesc pe tata (de cînd sunt şi eu părinte de copii îi înţeleg neliniştea produsă de comportamentul meu insomniac) lucrurile
stăteau cam aşa, ca o iubire pură:
Stalactită
ea ocoli
cu mîna
un imperiu de cerneală
într-un tîrziu îşi alese
o bucată de calcar
ea ocoli cu tîmpla
coroniţa de carton
într-un tîrziu îşi alese o lacrimă
ea ocoli cu genunchiul treapta
într-un tîrziu
îşi alese o mică podea (/întunericul şi frigul)
ea ocoli cu trupul mîngîierea
într-un tîrziu îşi alese
privirea
ea trăi mai departe,
pentru că poezia nu se strică.
• n.b. (faţă)
(şi verso - deliruri)
cer
un greu însoţitor
mîngîie creştetul copacilor
legături triste
legături singure
mă-nrăutăţesc miresme −
nimic nu-i atît de drept (pe) cît te-aştepţi
nici copacul
nici cerul
neaşteptat de îngăduitor
şoarecele îţi trece fulgerător calea
o, ştie că văzîndu-l te doare
neaşteptat de generos
întunericul se grăbeşte spre zi
neaşteptat de umed
amurgul scade în favoarea verii
nu e nimeni atît de drept (pe) cît
te-ai aştepta
am să dansez am să fiu albă
am să fiu verde
am să fiu albastră
am să fiu doborâtă de povara pletelor
am să zbor într-un ceas înaripat
de privirae ta
am să plîng înaintea morţii
am să fiu dreaptă
am să fiu statuie
am să fiu prietena vieţii
am să urc privindu-te
vezi
am să fiu cerc într-un ceas
înaripat de privirea ta
în plete
un zeu al păsărilor
un zeu al arborilor
un zeu de şampon
şi un zeu obosit
numai în falsele momente grele
se încearcă îmbunarea
am atîta trudă pe braţe
că m-aş electrocuta şi numai
modelînd vîntul
într-o cameră mă pregătesc de nuntă
în alta de moarte
nu mai e timp de regrete
o şuviţă de păr
mîna unei prinţese de iarbă
P.S. (acum) Am tăiat încă de pe-atunci “am să fiu roşie” fiindcă mi-era clar că sunt varză :)




Dintr-un caiet de făcut avioane (Manuscripta volant)

În loc de uitare
tata este paznicul casei
un val de aer îl înlocuieşte
în loc de uitare
nu-i momentul potrivit
pentru-aceste-nmiresmate greşeli
ruşine mi-ar fi
de nu m-ar ademeni alte-amărăciuni
ce se cer rezolvate
cum muşc liniştită din măr
de ce n-am făcut-o mai devreme
mă-ntreb cu privirea pierdută
spre alt măr mai frumos
nu era momentul potrivit
dar tata era paznicul casei
şi-un coş de mere-mi dăruia
în loc de livadă
martie 1983
P.S. (azi) Că tot e vremea spovedaniei: Eva, tot Evă ! Asta-nseamnă să-ţi sublimezi pofta de a fuma :) ori nu apucasem să fumez înainte să vină tata acasă, ori abia aşteptam să plece, pentru a putea fuma :)


ILUZIA

dacă fuge oraşul
vom fugi şi noi dintr-un bloc
şi vom găsi o câmpie
şi-o vom saluta-o ca pe-o doamnă
nu vom şti de unde s-o luăm
şi unde s-o aşezăm
ne va răspunde mirată
şi oarecum intimidată
şi noi ne vom rătăci

Un timp inelar

şi ce simţi tu când scrii poezie
crezi că are vreo importanţă
şi chiar crezi că asta
îi trebuie cuiva
dacă ai putea de exemplu
să arăţi forţa magică a cuvintelor
de a crea realitate
de a restitui ceva din viaţa ta primită în dar
dacă ai putea descrie
ce se ţi se-ntîmplă în minte
în timp ce te grăbeşti să ajungi undeva
câte se perindă pe-acolo
amintiri
chipuri
citate
proiecte
regrete
uimiri că totuşi pe-aici au trecut oameni
care-au fost vii
sfâşieri
crezi că mai pot comunica exaltările astea
patetismul ăsta
sensibilitatea asta extraterestră
cu sensibilităţile maltratate de-acum
nici măcar nu poţi să-ţi propui să faci pe cineva fericit
aşa cum a făcut Mircea Eliade
şi-apoi să te cuprindă pe tine fericirea
să faci un sacrificiu pentru sufletul celuilalt
mai mult de dragul ideii decât de dragul lui
şi-apoi
să-ţi dai seama cât de mult îl iubeai
dar, slavă Domnului
niciodată n-ai să poţi denumi
ce simţi cu adevărat:
nu e iubire
nu e remuşcare
nu e milă
nu-i disperare
nu e doar emoţie pură
şi nu vine numai din amintire

Fiindcă nu cred că omulanul se „reinventează”

(acesta e un clişeu echivalent cu „viaţa e o loterie”) ci numai restituie sau ascunde în diverse forme ceea ce timpul său unic, timpul său mic şi neînsemnat i-a dăruit sau i-a refuzat, iată cum se pregăteau unii elevi pentru bacalaureat (cred) proba la literatura română in 1981 
***
Un pictor este angajat să decoreze o biserică într-un sat în care există un spital de nebuni şi un spital de leproşi.
Pentru a desena trupurile sfinţilor, ia drept model trupurile leproşilor, iar pentru a le desena ochii, se foloseşte de ochii nebunilor.
Biserica astfel pictată este de o nemaiîntîlnită măreţie şi expresivitate, dar pictorul nu şi-a isprăvit munca, mai trebuie să picteze ochii Domnului, în locul cărora rămăsese zidul alb şi gol. Robit de frumuseţea propriei munci, temîndu-se de o pedeapsă din partea sfinţilor, sau chiar din partea Domnului, pictorul începe să ştergă cu vopsea tot ce a creat, până cînd ajunge la ochii Domnului. Aici nu are ce şterge, pentru că ochii nu erau pictaţi.
Dacă aceşti ochi nu pot fi şterşi, înseamnă că sînt ochii iubitei lui şi pictorul începe să bată în zid să îşi cheme iubita, să îşi roage iubita să îl primească în zidul bisericii, iubita care îl închisese, îl zidise în mijlocul oamenilor.
___________________________________________________________________
Procedând la acest exemplu (de fapt, la rezumatul unei creţii literare în termeni rigizi), nu am încercat o demitizare a Meşterului Manole, ci o inversiune. Dacă mitul ar fi fost astfel creat de la început, dacă Balada „Meşterul Manole” ar fi avut un astfel de curs, atunci mitul jertfei nu ar mai fi existat în acest ……………………………………………
***
P.S. Asta am găsit ieri, căutînd „Scara”

Un act de cultură de acum peste 20 de ani

în amintirea lui Mugur și Florin care au înființat Asociația Română de Antropologie Audio-Vizuală (1995) sub egida căreia a fost editată și această revistă: Scara, Revistă de Oceanografie Ortodoxă, Anul I, Treapta I, Aprilie 1997






Acesta nu e un poem

Ce poţi face din lacrimi
pentru a aduce fericirea fiinţelor dragi?
Poţi face un poem de Lucian Blaga
sau poţi face un vals ca cel de mai jos
poţi spăla amintirile sau chiar vindeca sufletul
dar nu poţi cumpăra nimic
din ce ar putea aduce fericirea cuiva
„căci am făcut averi pe care le-am investit
în imobile şi în piane de jucărie”
mă ironizează cineva drag
dar dacă pe vremea trocului
aş fi adunat toate lacrimile în vase mari
- fiindcă eu în asta am excelat –
ce aş fi putut primi în schimb?
Oho! Atunci chiar nimic!
Acum măcar ai putea vorbi despre apreciere
sau manipulare prin lacrimi,
dar să ştii mami
acesta nu e un poem.
E o frustrare.
https://www.youtube.com/watch?v=EFJ7kDva7JE

Decoratii de 1 martie purtate cu drag si demnitate

prin casa


dacă tot a fost dezlegare la vin şi ulei

să mai cîntăm dinspre trecut spre-a ne smeri
. Cîntece .
Îmi place după ploaie
cînd crema pentru pantofi
devine argilă.
Nu-mi place
cînd se face linişte.
. Început de scrisoare .
Ce ploaie-mi ţine de urît
ce greşeală mă obligă la mirare
ce imn păgîn mă alungă
ce timp mă-nchide
în alt timp
cristalizate degete – rebele
urmare-a vieţii de canonare
şi canonaţie.
Oamneii fără foc oare
Mai vor să se trezească?

O, ce ciorne!

Oricînd se găseşte un călău
care se lasă îmblînzit de
privirile şi rugăminţile Albei ca Zăpada
De ce este imposibilă Albă ca Zăpada
Pentru că nu mai există un călău
care să se lase impresionat
De ce nu mai este posibilă Albă ca Zăpada
Ce dacă nu ne iubim.
Dragostae să fie în afara noastră.
cît am cheltuit pentru contactul cu realitatea
extinsă pădurea din vis
fără întuneric
eu nu pot fi văzută decît în oglindă
sau în apă
nimeni nu se dăruieşte
gestul
acum din somn
nu eu mă pieptăn
soarele din păr mi-l pieptăn
LIBERTATEA ESTE
m-am obişnuit să scriu şi alături de tine
veşnic mi-am proiectat întîmplări pe drum
care nu au nume pe care nu le pot povesti
încît nu am ajuns niciodată la ele în pragul lor
în oraşul lor
căci eu eram pe un alt drum
mergeam pe alt drum stabilit de alţii
trasat de alţii
pe care nu l-am atins
şi nici pe acela nu l-am atins



O metodă de regenerare

care pentru mine personal :) "ţine" de aproape 40 de ani. Se vede că încercam şi o nouă semnătură, fascinată de Geo Dumitrescu
Deci :)

Regenerare
a scrie în faţa oglinzii
cît timp MAŞINA
mai e un fluture
în părul toamnei
„nu mînia ucide ci rîsul”
dar nu orice poate fi ucis
teoria patului de puşcă
păpuşi mutilate, trandafiri carbonizaţi
şi aşa mai departe
şi-un pic de iubire încolţind
în oglinda jilavă.

Ei, asta era! (Explicaţia): citesc în sfîrşit ce am scris

trece aerul ca un trecător prin camera mea
ca o rudă chiar dacă e la
mare depărtare
nu pot deveni sublimă în trei zile
citesc în sfîrşit ceea ce scriu

Se vede că eram la capitolul „Mecanică”
Elemente de sensibilitate mecanică
plecînd mişc mîna dreaptă
sub forţa despărţirii
(forţată de-mprejuararea
bunului rămas)
la-ntoarcere mîna stîngă e-n cauză
acţionînd balanţa prestabilită
(asupra balanţei prestabilite)
distanţele cunosc după-nclinare
sensul vieţii mele
cînd cuvîntul în alb alternînd cuvîntul îndoliat
mă umple de rătăcire
distanţele mă orientează:
la stînga, la dreapta...





Un semn de carte din anul scolar 1969-1970

citeva fotografii vechi din curtea Scolii generale nr. 9 din Craiova, de la serbari si dintr-o excursie organizata de scoala



duminică, 15 aprilie 2018

Duminica Tomei

https://nicolaesteinhardt.wordpress.com/2014/04/26/duminica-tomei/

DUMINICA TOMEI

26APR
duminica-tomii3
Din “Daruind vei dobandi”
Nicolae Steinhardt
Editura Manastirii Rohia
DUMINICA TOMEI
Ne-am obişnuit să vorbim despre Toma necredinciosul şi despre duminica Tomei, adică a lui Toma cel necredincios. Pentru că ne sună în minte şi-n urechi versetele mult citite şi deseori citate din Evanghelia Sfântului loan, capitolul 20, 24-29. Acolo ni se vorbeşte de Toma care a spus celorlaţi ucenici că nu va crede că Domnul a înviat până ce nu va fi văzut în mâinile Lui semnul cuielor şi nu-şi va fi pus mâna în coasta Lui. Acelaşi text ne informează că după opt zile, ucenicii aflându-se toţi laolaltă, Iisus a venit, uşile fiind încuiate, a stat în mijlocul lor şi a grăit lui Toma: adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios. Drept care Toma covârşit, răspunde: Domnul meu şi Dumnezeul meu!
Dar dacă nu pregetăm a cerceta şi celelalte Evanghelii, constatăm că nu numai Toma a fost necredincios; necredincioşi au fost toţi apostolii, aşa încât duminica Tomei (subînţeles: necredinciosul) s-ar cuveni să se numească a tuturor apostolilor bântuiţi de necredinţă.
In adevăr, referatul Sfântului Marcu (16, 10-14) ne-o arată pe Maria Magdalena mergând să-i vestească pe apostoli că L-a văzut pe Domnul viu şi pe aceştia nedându-i crezare. Mergând alţi doi care-L văzuseră în drum spre o ţarină, Iisus li Se arată şi-i ceartă pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor.
Referatul Sfântului Luca (24, 10-43) este şi mai explicit: vestirea celor unsprezece de către mironosiţe are drept rezultat că relatarea lor e considerată a fi o aiurare (versetul 11) ori, spun alte traduceri, vorbe goale sau delir. Ni se relatează în continuare întâmplarea cu cei doi ucenici care mergeau spre Emaus. Textul ne arată că erau cuprinşi de întristare şi că nu mai nădăjduiau, după ce trecuseră trei zile de la răstignire, ca spusele învăţătorului lor să se realizeze. Şi dânşii, pomenind informaţia transmisă de femei, folosesc un limbaj foarte sceptic (nişte femei de ale noastre ne-au spăimântat… zicând că au văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu:) „nişte femei”, „ne-au spăimântat”, „zicând că”, limbajul este cum nu se poate mai reticent, mai prevăzător, mai neentuziast. De la versetul 36 încolo, Evanghelia Sfântului Luca e categorică:’atunci când Iisus li Se înfăţişează stând în mijlocul lor, ei  înspăimântându-se şi înfricoşându-se – cred că văd duh. Domnul,(vorbind aidoma lui Toma în textul de la Ioan) îi mustră şi-i pofteşte să se uite la mâinile şi picioarele Lui, să-L pipăie şi să constate că nu e nălucă ori duh. Mai mult decât atât. Spre a-i convinge pe deplin şi a şterge orice urmă de îndoială din mintea lor le cere de mâncare şi mănâncă înaintea lor.
Nu încape, aşadar, dubiu că n-au crezut: toţi, nu doar Toma, n-au crezut pentru că nici nu era de crezut!într-atâta trebuie să le fi apărut răstignirea, moartea şi înfrângerea lui Iisus drept de-finitive şi ireversibile. Făgăduinţele învăţătorului lor: vorbe frumoase, iluzii spulberate, amăgiri ale cugetului!
Spre a înţelege mai plastic deznădejdea ucenicilor, e bine să ne.referim la două tablouri care, printre mii de altele ale celor mai vestiţi pictori ai lumii, prezintă răstignirea fără sulimane şi fără cruţarea sensibilităţii privitorului. Unul e al marelui pictor mistic german de la sfârşitul veacului al XV-lea şi începutul veacului al XVl-lea, Mathias Grunewald – Mathias pictorul îl numeşte compozitorul Paul Hindemith – şi se află acum în muzeul din oraşul (astăzi francez) Colmar. Celălalt e al nu mai puţin vestitului pictor spaniol Velasquez şi-i expus în muzeul Prado de la Madrid. Le-am văzut pe amândouă şi am să mă străduiesc să vă transmit măcar puţin din oroarea lor. în pânza lui Griinewald fondul e negru; crucea se află pe primul plan, atât de aproape de privitor încât pare a-i sta efectiv în faţă (orice „distanţă artistică” fiind anulată); degetele mâinilor şi picioarelor răstignitului s-au prefăcut în tot atâtea gheare răşchirate spre cer, în ţepi încărcaţi cu spasme; cununa de spini dă impresia a fi metalică; trupul e plin de sânge şi în întregime acoperit cu un soi de pustule, de găuri, de ţinte, de vătămături inexplicabile (un soi de irupţie epi¬dermică a suferinţei); culoarea trupului e la egală depărtare de negru şi arămiu şi pare şi el – răsucit, contorsionat, încârligat – a fi de metal; capul prăbuşit.
Tâlharii nu se văd, nici ceilalţi martori răuvoitori ai groaznicului spectacol. Doar Magdalena, în stânga (privitorului), în genunchi şi-n rugăciune aprigă. Ceva mai spre stânga, Maica Domnului înveşmântată în alb, leşinată în braţele Sfântului loan (în mantie roşie). în dreapta, un bătrân cu barbă ţine o carte iar cu arătătorul mâinii drepte îndrumă ochii privitorului spre o cruce: e naratorul, evanghelistul, referentul.
In Răstignirea pictată de Velasquez cerul nu este negru, dar tot foarte întunecos şi posomorât. Apar şi tâlharii. Altminteri Golgota este pustie, publicul amator de „scene tari” s-a retras (se grăbesc, vine sâmbăta, le este teamă să nu se spurce – la spurcăciunea ce au săvârşit răstignind un nevinovat nu-i poartă gândul). Doar un personaj, în primul plan, într-o vastă mantie galbenă, un galben mohorât şi vestitor de rele, greu de uitat, purtând parcă în adâncurile faldurilor toate păcatele acestei lumi.
Şi tabloul lui Grunewald (înfiorătoare sunt îndeosebi ghearele şi peceţile durerii care au spuzit pe tot trupul) şi al lui Velasquez explică în modul cel mai izbitor de ce învierea a fost de necrezut şi de ce, prin urmare, apostolii nu au putut să-i dea crezare! Cu privire la Grunewald face marele creştin Dostoievski această constatare chiar. Comentându-l pe larg nu se sfieşte a încheia: nu era de crezut şi nici n-au crezut!
Prăbuşirea trupească în toată nimicnicia şi grozăvia ei surpase avântul cugetelor şi căldura sufletelor.
Ca şi alte momente de seamă ale Noului Testament, acel din prima duminică de după Paşti pune problema credinţei, despre care se cuvine să ne reamintim că a crede nu se confundă cu a vedea, a constata. Greşeala aceasta fundamentală au săvârşit-o fariseii, saducheii, bătrânii şi cărturarii care, pe Golgota, exclamau: „Hristos, regele lui Israel, să Se coboare de pe Cruce, ca să vedem şi să credem” (Marcu 15, 3â). Dacă vezi, nu-ţi mai rămâne decât să înregistrezi, să constaţi şi să te supui. Dar credinţa tocmai aceasta nu e. Ci, dimpotrivă, „încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor neyăzute” (Evrei. 11, 1). A crede înseamnă îndeosebi a crede de necrezutul. De aceea îi şi spune Domnul lui Toma: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”. Credinţa stă dincolo de limitele minţii omeneşti şi implică o încredere totală a credinciosului în cele ce crede, (încrederea o putem considera a fi ipostaza intimă, viscerală, irefragabilă a credinţei). De această lipsă de încredere totală, ilogică, nepăsătoare de evidenţe (ori şi potrivnică lor) au dat dovadă Apostolii. I-a copleşit realitatea, i-au descumpănit aparenţele.
Şi totuşi, Domnul le face pe voie, lui Toma şi celorlalţi ucenici ai Săi: le dovedeşte învierea Sa pe cale materială, aşa precum a voit Toma; li se supune, le face pe plac, aduce probe pur empirice: mănâncă, le arată mâinile şi picioarele Sale, îi pofteşte să-L pipăie, să-şi pună mâna în coasta Lui. Dacă-i aşa, înseamnă că Toma şi ceilalţi apostoli erau scuzaţi, că Domnul le-a înţeles nedumerirea, că Şi-a dat seama că nu se putea să nu fi fost biruiţi de prea evidentul caracter definitiv şi iremediabil al răstignirii, îngăduinţa, complezenţa lui Hristos adeveresc că apostolii, omeneşte vorbind, nu puteau reacţiona altfel decât prin deznădejde, urmare a înjositoarei ucideri a învăţătorului lor.
Invierea, mister care depăşeşte şi sfărâmă înţelegerea omenească, presupune o credinţă în stare a transcende totul, a trece dincolo de limitele minţii omeneşti, a sesiza ori bănui că ea nu este din lumea aceasta, că stabileşte o legătură directă cu Dumnezeu, a realiza că prin credinţă în ce este de necrezut intrăm – aşa cum enunţa marele nostru Mircea Eliade – în relaţie cu misterele din urmă ale creaţiei şi cu lucrările necreate ale lui Dumnezeu.
In ziua Invierii, în prima zi de Paşti, creştinul are parte de o părtăşanie cu ceea ce se află dincolo de fruntariile înţelegerii omeneşti. Pentru oarecare vreme izbuteşte a nu mai fi nici el „din lumea aceasta”. în Duminica Tomei însă revenim cu toţii la nivelul minţii omeneşti. Hristos însuşi recurge la dovezi materiale, brute, simpliste, potrivite vrerii lui Toma, adică ale făpturii: îşi arată mâinile şi picioarele şi coasta, cere de mâncare ca să demonstreze că nu este duh.
Da, se revine cu desăvârşire la nivelul minţii omeneşti. S-a zis cu săptămâna harică, luminată şi supralumească de după înviere. Zilele acelea parcă luminate de lumina necreată au trecut. Hristos din nou Se smereşte, Se umileşte printr-o nouă chenoză. După chenoza întrupării,într-o sărmană ţărişoară învinsă şi cotropită, în modesta familie a unui dulgher dintr-un neînsemnat orăşel de provincie desconsiderată, a morţii şi anume a morţii în cumplite chinuri pe lemn blestemat, acum, în duminica Tomei, se smereşte consimţind să Se supună aducerii de probe materiale, ca orice om suspectat a nu spune adevărul şi silit a-şi dovedi buna credinţă prin irezistibile probe concrete. Ceea ce şi face în această ultimă chenoză a Sa.
Zilele de sfârşit ale Mântuitorului aşa ni se înfăţişează, ca o linie sinusoidală care începe în punctul superior at duminicii Floriilor când e aclamat cu osanele şi numit împărat şi Fiu al lui David; punctul următor e al înfrângerii din vinerea îngrozitoarei răstigniri; îi succede un nou punct superior, maxim – al învierii! şi el urmat de momentul chenozei probatorii din duminica Tomei (Iisus trebuie să-şi dovedească dumnezeirea chiar ucenicilor Săi), după care vine momentul atotintegrator al înălţării, care pune capăt liniei sinusoidale şi mişcării pendulate.
Ateii şi criticii creştinismului se folosesc de episodul Tomei şi al celorlalţi pentru a pune în faţa creştinilor ceea ce ei numesc „criza de credinţă”. Nu vedeţi, argumentează ei, până şi ucenicii s-au îndoit şi n-au crezut. Cu atât mai vârtos vă putem bănui pe voi toţi că nu sunteţi de bună credinţă, că vă-prefaceţi. Şi amintesc şi paradoxala frază a tatălui copilului demonizat: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele” (Marcu 9, 24), expresie şi ea – zic aceiaşi – a unei credinţe ambigue.
Li se poate răspunde: evangheliştii – cinstiţi, realişti, nefătarnici – n-au falsificat adevărul, nu au ţinut să-l camufleze: au înregistrat momentul de îndoială omenească (şi explicabilă) şi l-au menţionat fară şovăială ori grabă. Dar au consemnat şi declaraţia aceluiaşi Toma: Domnul meu şi Dumnezeul meu! care pune lămurit capăt crizei. Criza e acum depăşită, vremelnica necredinţă risipită. Scurta şi absoluta exclamare a fostului „necredincios” anihilează tot ce a precedat-o. (întocmai cum lacrimile şi strigarea tatălui copilului demonizat rezolvă punctul critic formulat în binomul credinţă – necredinţă).
Aşa şi noi toţi – care credem şi-L mărturisim pe Hristos a fi Domn şi Dumnezeu (Dominus et Deus vor spune romanii despre împăraţii lor de la Aurelian încoace, folosindu-se de sintagma apostolului) – Să-L rugăm să Se întoarcă cu îndurare spre noi în această zi, numită duminica Tomei, când ieşim de sub vraja zilelor pascale şi de sub scutul săptămânii luminate şi reintrăm în fruntariile minţii omeneşti şi ale vieţii pământeşti, întru aceasta să ne dovedim creştini, păstrând viu în noi, în tot cursul anului, duhul credinţei în învierea Domnului pentru ca neîncetat, pas cu pas, să ne însoţească, să ne ocrotească, să ne călăuzească şi să ne întărească. Dacă, spre a nu fi socotiţi lipsiţi de modestie şi discreţie, nu putem rosti zilnic, ca Sfântul Serafim de Sarov: „Hristos a înviat!”, să repetăm tot atât de stăruitor exclamaţia aceasta în sinea noastră, ca pe o variantă a rugăciunii inimii.