joi, 18 ianuarie 2018

O fază care trebuie comentată

(adicătelea riscând să-mi pierd şi bruma de susţinere de care mă bucur din partea câtorva prieteni: când estetic, când spiritual, când etic).
Încep cu comentariul: mai întâi am citit cu groază titlul. Fără să mă recunosc în bucăţica asta de caiet în care se vede că am scris pe la sfârşitul anilor’70, pe întuneric (mai făceam asta) aflată printre cărţi pe care nu mai termin să le pun în ordine (las’ că mai mult de 5-6 cărţi pe zi nu ordonez, aşa că se-nţelege: nu am cine ştie ce bibliotecă).
Mi-am revenit mulţumită cât de cât etic pe faţa filei (fără să mai înţeleg titlul), ca apoi, pe verso, să cad iar în depresie.
Adicătelea citind versul îmi zicem „iată, cînd eram şcolăriţă eram educaţi nu numai în familie în spiritul adevărului, demnităţii, curajului, în spiritul celor mai înalte valori”. Da, îmi amintesc că era şi o serie de evenimente „De la comunişti învăţăm cutezanţa”. Da, aparţin unei generaţii care a ieşit pe străzi cu bunăcredinţă, fără să vrea alte foloase individuale în afara libertăţii de conştiinţă şi a cuvântului, gata să se jertfească pentru dreptate, libertate, egalitate reală şi adevăr. Aparţin unei generaţii care a fost capabilă să organizeze Piaţa Universităţii (am mai spus-o) tocmai pentru că învăţase foarte bine metode de organizare coerente, începând cu specatcolele literar-artistice, adunări în „forumuri”, până la defilări şi fel de fel de simulări. Chiar şi dispreţul faţă de „bogătani” avea în el ceva înalt, fiindcă da, de la un punct încolo „proprietatea este furt” ş.a.md.
Şi tot înflăcărându-mă aşa inside my mind, mă uit şi pe „revers”. Ce cădere! Atunci nu am mai fost mirată de titlu. La ce bun toate astea, dacă am simţit nevoia să închei cu o fază de... Bulă îndrăcit, ca să zic aşa?
Pentru că aici este vorba nu atât de o culme a nonconformismului, cât de un „paradox etic” prin care înţeleg foarte bine mersul lucrurilor.
Asta pentru că am rămas la „stadiul estetic”, cred.
Oricum, tăietura amplă şi pe faţă şi pe verso arată că am fost oripilată încă de-a doua zi de ceea ce a putut să-mi treacă prin minte. Am încercat să-l corectez (după cum se vede), dar am renunţat, nu l-am transcris, ceea ce înseamnă că nu i l-am trimis lui Geo Dumitrescu la „Poşta redacţiei”. Dar cum se face că l-am păstrat? Poate pentru că nu era singurul din acea bucăţică de caiet de dictando. Poate pentru că are de spus ceva nu atât despre mine, cât despre o mentalitate.
Ateism
Orice s-ar întâmpla
aş suţine (m) că există Dumnezeu
aş suporta(tăm) orice chin
orice tortură
chiar dacă vine o inspecţie la şcoală
şi ne ameninţă
chiar dacă ne dă afară din şcoală
susţinem că noi credem în Dumnezeu
„şi dacă te dezbracă
în pielea goală în faţa clasei
ce te faci?”...pierea curajul tuturor.
Aici nu ne mai răspundeam
(eu aş fi susţinut...)
Era vremea cînd înmormîntam/ cu ritual complicat
căluţi de mare/, fluturi şi chiar
păpuşi (fără să ne punem problema (întrebăm) dacă exista posibilitatea
ca gingaşul cadavru
să fi decedat)
era vremea cînd respectam
cuvîntul şi poveştile bunicii
cînd Dumnezeu era tot un fel de bunic
acum aş pune altfel întrebarea de baraj:
ce-ar fi să intrăm într-o zi
în biserică cu ţigările aprinse
şi să găsim un profesor directorul
îngenuncheat în faţa altarului?



miercuri, 17 ianuarie 2018

(Un fel de a vorbi în retragere)

priveam (în vis) şi-l întrebam
ce e cu mine acolo
mă privea şi-ar fi putut dincolo de existenţă
să mai existe ceva
un fel de a vorbi în retragere
senzaţia unei conversaţii întrerupte
acum cinci minute
îmi făcusem şi o filosofie din asta
strîngînd la piept perdeaua

timp de cinci minute

marți, 16 ianuarie 2018

Program de autoguvernare

Ca în calea unei furtuni
mă aplec
nedumerită. Mă sperie
familia de pitici a Albei ca Zăpada
mă dor pleoapele
ca două linii singure pe lume
intersectînd prea multe palnuri diferite.
Pustiită
ca într-un palat de piatră
cu cicatricea mutîndu-se
de pe o mînă pe alta
de pe altă mînă pe lună
de pe un timp pe altul.
Căutînd adevăratul vinovat.
Cu dragostea furie
cu dragostea deznădejde
aşezate pe o stîncă
a unei fetiţe cuibărind gărgăriţa-riţa în palmă.

sâmbătă, 13 ianuarie 2018

Din

                                 10 ianuarie 1981
lucruri absurd de inutile
inofensiv de inutile
îţi uit numele, urmele
ochi pentru cearcăne
şi dinte pentru mai tîrziu

                             11 ianuarie 1981
o zi din viaţa mea
dezvăluind pomi şubrezi

                          11, 30
trece.
mă întîlnesc cu ploaia-n faţa uşii
avem o bucată bună de viaţă
să ascundem de-aici înainte

                             EXIL
aşa simt că trebuie
să scriu

                               11,45
ce să-ţi mai spun cît te iubesc,
domnule Elix?
                                   11,46
acesta-i adevărul:
viclenia e de nesuportat.

                                 POMI ŞUBREZI
aproape numai eu
care ştiu ce înseamnă aceste cuvinte
am fost luată de frig
şi dusă într-o ţară sălbatică
dincolo de ţara celor mai mari sărbători.
cînd m-a adus înapoi
mi-am simţit inima
bătînd în dreapta

                             23.00
mi-ai spus cel mai frumos
cel mai fericit
cel mai important
neadevăr
despre ochii mei verzi

                             23.81
frumoase nopţi din copilărie
în păpuşile
cu trup de lumînare

                               13 mai
zău că a rămas în mine ceva din luna mai

                               2.30
mi se rupe inima de fiecare dată
cînd porneşte un tren:
jocul disperat al fulgilor pe linie
ţipăt sfîşietor
trenuri care deja se cunosc între ele
la ora plecării
adio, iubitule
mi-a scăpat
de aceea mi se rupe inima de fiecare dată
cînd porneşte un tren.

                      Cu ani în urmă

la un concurs de autoportrete
s-a scuturat zăpada peste ele
şi nici unul n-a ieşit cîştigător

                      Acum o secundă

am strivit un păianjen.
Însemnă că trebuie să plouă?

                     O prăpastie

tremur de emoţie
privind atent pereţii casei.
Oricît ar fi de stupid
mă gîndesc cu groază
la ziua în care
casele îşi vor schimba pereţii între ele.
                                 10 ianuarie 1981
lucruri absurd de inutile
inofensiv de inutile
îţi uit numele, urmele
ochi pentru cearcăne
şi dinte pentru mai tîrziu

                             11 ianuarie 1981
o zi din viaţa mea
dezvăluind pomi şubrezi

                          11, 30
trece.
mă întîlnesc cu ploaia-n faţa uşii
avem o bucată bună de viaţă
să ascundem de-aici înainte

                             EXIL
aşa simt că trebuie
să scriu

                               11,45
ce să-ţi mai spun cît te iubesc,
domnule Elix?
                                   11,46
acesta-i adevărul:
viclenia e de nesuportat.

                                 POMI ŞUBREZI
aproape numai eu
care ştiu ce înseamnă aceste cuvinte
am fost luată de frig
şi dusă într-o ţară sălbatică
dincolo de ţara celor mai mari sărbători.
cînd m-a adus înapoi
mi-am simţit inima
bătînd în dreapta

                             23.00
mi-ai spus cel mai frumos
cel mai fericit
cel mai important
neadevăr
despre ochii mei verzi

                             23.81
frumoase nopţi din copilărie
în păpuşile
cu trup de lumînare

                               13 mai
zău că a rămas în mine ceva din luna mai

                               2.30
mi se rupe inima de fiecare dată
cînd porneşte un tren:
jocul disperat al fulgilor pe linie
ţipăt sfîşietor
trenuri care deja se cunosc între ele
la ora plecării
adio, iubitule
mi-a scăpat
de aceea mi se rupe inima de fiecare dată
cînd porneşte un tren.

                      Cu ani în urmă

la un concurs de autoportrete
s-a scuturat zăpada peste ele
şi nici unul n-a ieşit cîştigător

                      Acum o secundă

am strivit un păianjen.
Însemnă că trebuie să plouă?

                     O prăpastie

tremur de emoţie
privind atent pereţii casei.
Oricît ar fi de stupid
mă gîndesc cu groază
la ziua în care

casele îşi vor schimba pereţii între ele.

Şi-acum să vă arăt

ce semn de carte am găsit eu în "A scrie şi a face istorie" de Al. Zub (1981), la p. 245, subcapitolul "Durată, ritm, mentalitate". Sigur că mîzgălitura trebuie sa fie anterioară anului apariţii cărţii  în care am strecurat-o  în 1981, cînd mi-o fi trebuind cartea.
Transcrierea sună cam aşa, dar i-aş pune un titlu mai heraclitic, cum ar fi:
Citirea apei
Noul poate să apară
şi în felul acesta:
scrii un cuvînt
tragi
o
linie
scrii / un/ cuvînt/ tragi/ o/ linie/
şi niciodată/ n----------ajungi/
să ştii care/ e/ linia ^ pe `care ~
o cauţi
S-ar părea că totul e gol
`~@#$%^&*
că-n lume e nevoie
numai de suspensii
.............
.............
Spun/ foarte mult...
Dar pentru asta e nevoie
de hîrtie
Ce părere ai iubire,
de un asemenea proiect? Unde
şi-ar găsi iubirea loc?
Scrii/ un/ cuvînt/ tragi/ o/ --------
Şi + dacă + greşeşti + o + iei + de + la + capăt
dar + începi + cu + cercul + pentru + că+
as mai adauga
apă + caldă + apă + rece


Japonez ca un fel de tatuaj (printre alte semne de carte)

nu mănâncă nimeni lămâi
mai frumos decât Cătălin
atunci când îi este somn
şi atât de ştiute cuvintele
eu îmi adun gândurile
aburul ceaiului pluteşte o vreme
şi lămâile îngălbenite în stil japonez
apoi, spre uimirea lui Cătălin
şi mai ales a ta, Liliana
toate acestea au fost descoperite pe neaşteptate
cu un titlu atât de  îndepărtat

iată ce spuneau ele

vineri, 12 ianuarie 2018

Regret tot ce-mi trece prin minte cu egală îndreptăţire

tot ce trece pe hol
şi devine alee la mine
unde se revarsă florile de voalul miresei
în primul rând
în grădina străbunicii
şi-n orice caz
clipele zero de aşteptare
o sticlă goală ce trebuie spartă
pentru a găsi alt mesaj
poate însăşi ideea naufragiului