marți, 13 august 2019

Insolație

„O civilizație este atinsă atunci când delicații dau tonul”. Să te simți atât de intim cu un autor, încât în stația de tramvai când te-ntorci de la Lidl cu două plase grele să-ți vină în minte propoziția asta scrisă de el. Și asta nu pentru că te obsedează, ci pentru că exprimă un ideal pe care poate nu vei putea să-l atingi în această viață. În această țară. În această lume. Delicați sunt mulți pe lumea asta. Ei însă nu numai că nu dau tonul, dar sunt călcați în picioare. Poate Cioran când a formulat asta s-a gândit la celebrul vers rimbaudian.
Și poate exact în acel moment i s-a întâmplat ceea ce formula ca un fel de maximă sau ca uimire în caietul de la Talamanca: „Să ai geniu înseamnă să poţi digera influenţele pînă le faci urma pierdută”. Urma lui Rimbaud este pierdută. Pentru că tinerețea lui Cioran nu a fost chiar delicată. Dar cine suntem noi să-l judecăm?
Mijloacele culturii și scrisului în principiu sunt „delicate”. „Delicat ca masacrele sorilor, omorîți de săbiile înserării” (Emily Dickynson). (E clar că fac insolație).
Dar opțiunile politice foarte trecătoare trădează o oarecare asprime.
Sigur că și aceia pentru care au optat aveau dreptatea lor.
Este clar vorba de o delicatețe față de ceilalți, nu de o delicatețe egoistă și răsfățată, nu de o sensibilitate excesivă în ceea ce privește propria-ți persoană.
Dar a fi delicat înseamnă a iubi viața sau a iubi moartea?
A iubi moartea în slujba unei cauze care îi face pe alții fericiți, care le asigură o viață frumoasă și demnă. A iubi viața într-un final. Nu a muri pur și simplu pentru cineva, pentru ceva dintr-un impuls fanatic, dintr-o ambiție ideologică, finalmenete din ură față de ceilalți.
Teoretic epoca aceasta a noastră ar trebui să fie a delicaților care dau tonul. A minorităților delicate. Numai că minoritățile care dau tonul la noi sunt prea vocale și uneori brutale, acuzatoare, necomprehensive cu „celălalt” care își exprimă refuzul față de formulele lor.
Este fenomenul descris prea bine de Ricoeur ca revendicare nesfârșită, maladivă, de drepturi.
Or, delicații tac și așteaptă să fie recunoscuți. Să li se recunoască măcar delicatețea. (Insolație :))

joi, 8 august 2019

În afară de Fantazia



În 368, aur condiționat. De la amanet. În consecință, respirăm un pic de „aer cu diamante”. Alchimie curată.
Dar acasă, pisica asta de curte transformată cu forța și cu toate micile disperări în pisică de apartament – imagine a nefericirii noastre și a lumii bolnave în care trăim.
Pentru noi, Puișorul Lunii și-a epuizat foțele în decembrie 1989, Michael Ende.

marți, 11 iunie 2019

Când corpul își ia dintr-o caisă doza necesară de zahăr și o conduce spre creier:

Ești un adevărat chiriaș grăbit atunci când te poți îndrăgosti de un loc fără să îl dorești.
Graba chiriașului de tine este o formă de discreție, nu o nestatornicie :)

sâmbătă, 25 mai 2019

Spre ziuă m-am mutat cu totul în vis.

A sunat și alarma în el
am amânat-o și
m-am întors grăbită
fiindcă mă așteptai.
Acum scriu aici
în timp ce ne îmbrățișăm
și nici nu-mi pasă
dacă mă mai trezesc.
* updating 7:47
M-am trezit.
Am văzut că visul de-acum nu are nici-o legătură
cu ceea ce mi se propunea să distribui.
Dar e o bună descriere
pentru ce se poate întâmpla cu 40 de ani în urmă.
Aici e un birou notarial de traduceri?
Săru'mâna, da
m-ai invitat înăuntru ca și cum m-ai fi așteptat.
Decorul era neschimbat de acum 40 de ani.
După ce am vorbit ca doi vechi prieteni
și-n același timp ca doi proaspăt necunoscuți
te-am întrebat dacă mă mai ții minte.
Am făcut duș
m-am întors în dormitor
deja veniseră instalatorii din Drumul Taberei
în sufrageria de-acolo.
Și eram încă aici
pe Dezrobirii-Al.I.Cuza
și îmi strigai de dincolo
să mă grăbesc.

Un "extremism de centru":

În autobuz sînt de stînga. Într-o sală de spectacol sînt de dreapta :)

un fel de dor,

un fel de iubire, un fel de regret, un fel de nostalgie, un fel de absurd, un fel de-a scăpa printre degete ceea ce deja ai pierdut, de-a te apropia stând la distanță, de- a cuprinde pierzând, și totuși altceva decât toate acestea, mai mult decât toate acestea, ne apropiam pentru a vedea cât suntem de departe unul de altul

Un titlu fericit: Virgil Nemoianu, Calmul valorilor, Editura Dacia, Cluj, 1971.


Nu am cartea la îndemână în acest moment, dar pot spune că în cuprinsul ei se află articole despre poezia română și despre poezia engleză sau americană, despre autori români și străini, despre probleme de filosofia culturii. Cu bibliografia occidentală „la zi” în acel moment.
Nu fiindcă nu aș avea astăzi și mâine alte griji și probleme personale mi-a venit în minte titlul acesta împreună cu gândul că ar fi bine ca principala tendință europeană să fie spre un timp al calmului valorilor. Dar mă gândesc că de acest ritm al timpului depind într-o măsură considerabilă și liniștea și echilibrul nostru, al fiecăruia.
Fiindcă în acest moment lumea este mult prea agitată după gustul meu.
Iar cultura consumului (de la cele necesare până la un anumit punct, la cele interzise – acestea din urmă generând și cultura derizoriului, a răului și a morții) a atins paroxismul.
Nu zic că ar fi nevoie de austeritate pentru a ne „resemna” cu consumul și cultivarea valorilor culturale. Zic numai că e prea mult zgomot de fond.
Dar până și mașinile au nevoie de liniște pentru a funcționa cum trebuie.