marți, 11 iunie 2019

Când corpul își ia dintr-o caisă doza necesară de zahăr și o conduce spre creier:

Ești un adevărat chiriaș grăbit atunci când te poți îndrăgosti de un loc fără să îl dorești.
Graba chiriașului de tine este o formă de discreție, nu o nestatornicie :)

sâmbătă, 25 mai 2019

Spre ziuă m-am mutat cu totul în vis.

A sunat și alarma în el
am amânat-o și
m-am întors grăbită
fiindcă mă așteptai.
Acum scriu aici
în timp ce ne îmbrățișăm
și nici nu-mi pasă
dacă mă mai trezesc.
* updating 7:47
M-am trezit.
Am văzut că visul de-acum nu are nici-o legătură
cu ceea ce mi se propunea să distribui.
Dar e o bună descriere
pentru ce se poate întâmpla cu 40 de ani în urmă.
Aici e un birou notarial de traduceri?
Săru'mâna, da
m-ai invitat înăuntru ca și cum m-ai fi așteptat.
Decorul era neschimbat de acum 40 de ani.
După ce am vorbit ca doi vechi prieteni
și-n același timp ca doi proaspăt necunoscuți
te-am întrebat dacă mă mai ții minte.
Am făcut duș
m-am întors în dormitor
deja veniseră instalatorii din Drumul Taberei
în sufrageria de-acolo.
Și eram încă aici
pe Dezrobirii-Al.I.Cuza
și îmi strigai de dincolo
să mă grăbesc.

Un "extremism de centru":

În autobuz sînt de stînga. Într-o sală de spectacol sînt de dreapta :)

un fel de dor,

un fel de iubire, un fel de regret, un fel de nostalgie, un fel de absurd, un fel de-a scăpa printre degete ceea ce deja ai pierdut, de-a te apropia stând la distanță, de- a cuprinde pierzând, și totuși altceva decât toate acestea, mai mult decât toate acestea, ne apropiam pentru a vedea cât suntem de departe unul de altul

Un titlu fericit: Virgil Nemoianu, Calmul valorilor, Editura Dacia, Cluj, 1971.


Nu am cartea la îndemână în acest moment, dar pot spune că în cuprinsul ei se află articole despre poezia română și despre poezia engleză sau americană, despre autori români și străini, despre probleme de filosofia culturii. Cu bibliografia occidentală „la zi” în acel moment.
Nu fiindcă nu aș avea astăzi și mâine alte griji și probleme personale mi-a venit în minte titlul acesta împreună cu gândul că ar fi bine ca principala tendință europeană să fie spre un timp al calmului valorilor. Dar mă gândesc că de acest ritm al timpului depind într-o măsură considerabilă și liniștea și echilibrul nostru, al fiecăruia.
Fiindcă în acest moment lumea este mult prea agitată după gustul meu.
Iar cultura consumului (de la cele necesare până la un anumit punct, la cele interzise – acestea din urmă generând și cultura derizoriului, a răului și a morții) a atins paroxismul.
Nu zic că ar fi nevoie de austeritate pentru a ne „resemna” cu consumul și cultivarea valorilor culturale. Zic numai că e prea mult zgomot de fond.
Dar până și mașinile au nevoie de liniște pentru a funcționa cum trebuie.

e avarie pe coloană

la instalația de apă din baie
și mi se pare atât de caraghios
să vorbesc despre libertate

Să ai măcar atâta credință

cât să speli geamurile știind că peste două săptămâni echipa de reabiliatre termică și "restaurare" a blocului le va sparge cu târnăcoapele, pentru a le înlocui cu termopane-termopane.

cine te iubește

dansează cu tine în public
și nici nu trebuie să-ți dăruiască
un copac înflorit din fotografie
până la cer

Din vitrina cu cărți

Căutând la ceas târziu în noapte cu totul și cu totul altceva, nu mică îmi este surprinderea să văd și cărticica mea de versuri călduros expusă în Vitrina cu cărți. Mulțumesc, Horia Gârbea!
"Lorena Stuparu,
Unde este trecut numele, Editura Evdokimos
O poetă de mare rafinament, dar şi de o mare discreţie, care desigur dăunează grav notorietăţii sale,
rămâne Lorena Stuparu. Pornită la drum cu seria nouăzecistă, cu şanse egale cu ale fiecăruia, Lorena Stuparu
şi-a estompat imaginea fără a înceta să scrie şi să
iubească poezia. Congenerii săi, la mai bine de 30 de
ani de la vremea când debutul era doar o îndepărtată
speranţă, şi-au făcut loc în literatură după principiul
„unii morţi, alţii plugari”. Lorena Stuparu a păstrat cât
mai mult din fragilitatea şi incertitudinea adolescentină a acelui trecut. Este foarte puţină contrafacere
în poemele Lorenei Stuparu, puţine şi rar ivite în faţa
publicului, ea rămâne o autoare a poeziei „trăite” cu
asumarea naivităţii şi a erorii. Volumul acesta, ca
fiecare din câte a tipărit, merită să fie sărbătorit: Cu
vorbele mele aş putea să-ţi fac amintirea/ mai trainică
decât/ întreaga ta existenţă/ dar ca să nu fiu patetică/
mi-ar ajunge să mergem împreună la Iaşi." (Neuma, p.97)


vineri, 10 mai 2019

Pentru Europa multiculturală

Calendar ortodox 2019, 9 mai. Sfinţii zilei: Sfântul Proroc Isaia. Sfântul mucenic Hristofor. Sfintele Calinica și Achilina. Sfinții mucenici Epimah și Gordian. Cuviosul mucenic Nicolae cel nou din Vunena.
Sfântul Proroc Isaia s-a născut în Ierusalim din neam împărărtesc, fiind fiul lui Amos fratele regelui iudeu Amesie. Tatăl său, Amos, nu trebuie confundat cu prorocul Amos, care a fost doar un păstor, un crescător de animale.
Isaia a crescut cu frica lui Dumenzeu şi a învăţa Legea Domnului. La vremea potrivită s-a însurat cu o fecioară din ceata fecioarelor şi aceea i-a născut fiul. I se spunea prorociţă nu numai pentru că era soţia prorocului ci şi pentru că Dumnezeu o învrednicise şi pe ea cu darul înaintevederii. Isaia a prorocit cu 700 de ani înainte de Hristos, în vremea domniei mai multor împăraţi: Azaria sau Ozia, Ioatam fiul lui Ozia, Ahaz fiul lui Ioatam, Ezechia fiul lui Ahaz şi Manase, fiul lui Ezechia. A prorocit Isaia despre cucerirea Galileei şi a Samariei de către asirieni, despre campania lui Senaherim asupra Iudeii despre părăsirea multor cetăţi, despre căderea Egiptului şi Etiopiei dar mai ales despre zămislirea şi naşterea lui Iisus din Maria Fecioara pentru mântuirea neamului omenesc şi despre crucea pe care Fiul Omului va fi jertfit, iar pentru acestea din urmă mai este poreclit Evanghelistul Vechiului Testament. Tot el a prorocit intratrea domnului în Ierusalim: "Lumineaza-te, lumineaza-te, Ierusalime, ca vine lumina ta, si slava Domnului peste tine a rasarit!" (60, 1).
Prorocul Isaia a făcut să izvorască apă din muntele Sionului şi a izbăvit cetatea Ierusalimului cu rugăciunile lui când era asediată.
Când Manase a devenit rege a făcut cele mai urâte fapte în faţa lui Dumnezeu şi pentru că nu a mai suportat mustrările lui Isaia a poruncit ca acesta să fie tăiat cu fierăstrăul de lemn în pustiu în vremea când prorocul avea 126 de ani.



duminică, 24 martie 2019

În casă nouă

Cu permisiunea doamnei Mona Serbanescu, cu mulțumiri pentru frumoasa întâmpinare și generoasa promovare a cărții "Unde este trecut numele", biruit-au gândul să scot la iveală șase poeme transpuse cu har în limba franceză.
Lorena Stuparu
Où le nom est inscrit
(Unde este trecut numele)
Paysage urbain
Cette bibliothèque demeure
un matin de novembre
lorsque tu existais dans les feuilles de printemps
et dans le soleil d’été
dans le souvenir de cette pensée
que je devais te chercher.
(Peisaj urban
Această bibliotecă rămîne într-o
dimineaţă de noiembrie
cînd tu existai în frunzele de primăvară
şi-n soarele de vară
în amintirea acelui gînd
că trebuie să te caut.)
Apprentissage
Comme il aurait été bref un
poème tissé
de fils de la Vierge
lorsque j’ai mis à mes oreilles
deux épingles
qui contenaient des feuilles,
des vitamines, des cellules, des monades, des couronnes
des boutons, des miettes, des aspirines
tout ce qui s’endort d’une manière sphérique
toute sorte de petits couvercles
et de petits atomes
exemplaires, brillants
polis jusqu’au refus
dans un manuscrit austère et confus
lorsque j’ai mis à mes oreillesdeux épingles
c’était un endroit réservé aux dames
inhabituel et fugitif,
sur le caractère du héros
j’aurais dû au moins poser des questions
sur son livre qu’il n’avait pas écrit
et comme un poème aurait – il été bref
vainement.
(Ucenicie
Cît de scurt ar fi fost un
poem alcătuit
din funigei
cînd mi-am prins în urechi
două clame
ce conţineau frunze,
vitamine, celule, monade, coroane
nasturi, firimituri, aspirine
tot ceea ce într-un fel sferic adoarme
tot felul de căpăcele
şi mici atomi
exemplari, străluciţi
lustruiţi la refuz
într-un manuscris auster şi confuz
cînd mi-am prins în urechi două clame.
eram într-un loc rezervat pentru doamne
neobişnuit şi fugar.
de caracterul eroului
să fi întrebat
de cartea lui nescrisă măcar
şi cît de scurt ar fi fost un poem
în zadar.)
Ars amandi
Tu es mort lorsque tu t’es rendu compte
que tu existais
tu me priais doucement comme dans une paraphrase
de me rappeler au moins
ce côté-ci
de ton être
et le poser
dans ta calligraphie
je m’émerveillais secrètement que tu étais poète.
(Ars amandi
Tu ai murit cînd ţi-ai dat seama
că exişti
mă rugai încet ca într-o parafrază
să-mi amintesc măcar
partea aceasta
a fiinţei tale
şi s-o aşez
în caligrafia ta
eu mă minunam în taină că eşti poet.)
Étant nécessaire pour me faire rêver dans le registre d’immeuble
Si j’existe et j’ai une carte d’identité
ça veut dire que dans ma conscience
les rayons de lune
séparent la lumière de l’ombre
glissant des informations exactes
décantant les choses dont je rêve des choses dont je ne rêve pas
parmi des êtres que tu pourrais
aimer, s’ils n’existaient
que dans le livre.
Un livre comme le berceau
du chat
un livre si paresseusement, si tendrement
feuilletée en étapes où
les rayons de lune seules soutiennent
que j’existe et que j’ai une carte d’identité.
(Fiindu-mi necesară pentru a visa în cartea de imobil
Dacă exist şi am buletin
înseamnă că în conştiinţa mea
razele lunii
despart lumina de întuneric
strecurînd informaţii exacte
decantînd cele visate de nevisate
printre vietăţi de care te-ai putea
îndrăgosti, de-ar exista
doar în carte.
O carte ca leagănul
pisicii
o carte aşa de leneş, aşa duios
răsfoită în trepte unde
numai razele lunii susţin
că exist şi am buletin.)
Des verticales
Le nuage de fumée
le nuage de moineaux
le nuage de pétales
le nuage de parfum
c’est ainsi que de temps en temps
le ciel paraît
entre nous.
(Verticale
Norul de fum
norul de vrăbii
norul de petale
norul de parfum.
Aşa se face din cînd în cînd
cer
între noi.)
Où le nom est inscrit (I)
Qui penses-tu t’ouvrir
ce soir le dictionnaire ?
Serait-ce
la joie de la lumière
dans une page lente ?
Ne veux-tu plutôt
connaître le manuel
des feuilles de vent et
revenir
en belle-de-jour?
( Unde este trecut numele
Cine vrei să-ţi deschidă
în seara asta dicţionarul?
Ar putea fi
bucuria luminii
într-o pagină lentă?
Nu ai vrea să cunoşti
mai curînd manualul
filelor de vînt şi
să te-ntorci
în rochiţa rîndunicii?)
Traducere de Mona Șerbănescu

vineri, 22 martie 2019

Câteva imagini de aseară

Planșele lui Valeriu color expuse (cu bun gust sub îndrumarea atentă a doamnei profesor Mona Șerbănescu) spun cât miliarde de cuvinte. 
Aștept și alte poze, cu empaticii și generoșii participanți 

















Tot grație lui Valeriu, "mâna gândului" celor ce scriu

Tot grație lui Valeriu, "mâna gândului" celor ce scriu
"Artistul plastic Valeriu Pantilimon a fost cel care, pe parcusul celor cinci zile ale evenimentului, a desenat, live, în faţa publicului prezent la dezbateri şi lansări, “cuvintele din literatura română care contează”. Invitaţii de marcă ai României au primit din partea Institutului Cultural Român lucrări de artă semnate de artist".
https://www.rri.ro/…/literatura_romana_o_reusita_la_livre_p…
"Tot joi, artistul Valeriu Pantilimon va susţine un performance în premieră, „Voi fi mâna gândului tău". Graficianul va transpune, live, în roşu şi negru, emoţii, poveşti pe hârtie „aspră", cu condeiul. El va realiza o caligrafie unică a şapte citate din scriitori români. De asemenea, vor fi imprimate pe douăsprezece pânze suspendate pe o structură metalică, douăsprezece citate din autori canonici europeni".
http://www.rgnpress.ro/…/29932-icr-prezent-cu-dezbateri-i-l…
https://www.observatorcultural.ro/…/romania-la-tirgurile-d…/


Salutul lui Valeriu pentru Florin

De la Paris.

Știu că poate părea excesiv, dar nu pot să țin ascuns gestul nobil al dragului de Valeriu care săptămâna trecută, printre atâtea câte a avut de făcut, s-a gândit să arate lumii și cărticica semnată de mine și mai ales ilustrată de el și dedicată lui Florin mai ales
"Perimetrul spaţiului standului este marcat de prezenţa unor totemuri cu panouri iluminate, care pun în valoare lucrări ale artistului Valeriu Pantilimon, reunite cu această ocazie în expoziţia “Voi fi mâna gândului tau”. În interiorul elementelor vor fi suspendate citate din autori români afirmaţi în spaţiul cultural european, alcătuind o expoziţie de poezie caligrafică".
https://www.news.ro/…/salonul-cartii-de-la-paris-celebreaza…


miercuri, 20 martie 2019

La primăvara poeților

http://www.agentiadecarte.ro/2019/03/taifas-poetic-sub-semnul-printemps-des-poetes/?fbclid=IwAR0v1wUcmK2iRVOAdsmNCoFW0syn0CLdgqC5ImeNBfUMDr3UA7xn_Wq4SqQ


„Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat“

El este Alexandru-Cristian. Mămica lui a vrut să fie botezat, iar Părintele Cătălin mi-a făcut cinstea de a-mi propune să fiu nașă, după ce îmi exprimasem această doință într-o discuție mai veche.
Și ieri la prânz am căpătat un finuț. Slavă Domnului pentru toate!





luni, 18 martie 2019

Invitație la seară de poezie primăvăratică

Două anunțuri care mă emoționează pe pagina Liceului Pedagogic Ortodox"Anastasia Popescu"

17 martie

TAIFAS POETIC (Seratele Anastasia Popescu)
Joi, 21 Martie, la ora 18, în sediul din strada Zborului nr.7 – 9, vă facem o invitație de nerefuzat, într-un context efervescent:
Săptămâna Francofoniei – între 18 și 22 Martie – și Ziua Mondială a Poeziei, pe 21 Martie.
Ne vom bucura așadar de programul propus de Institutul Francez la care elevii Liceului Pedagogic „Anastasia Popescu” participă an de an prin compoziții poetice în limba franceză inspirate de HAIKU-ul japonez, dar și de lansarea volumului „Unde este trecut numele” al poetei Lorena Stuparu. Și, pentru că evenimentele amintite stau sub semnul „Printemps des poètes”, vă ademenim și cu o transpunere în limba franceză a câtorva versuri din acest volum.
Continuăm astfel „Seratele Anastasia Popescu”, printr-un TAIFAS POETIC pe care îl dorim plin de savoare.


18 martie
Joi 21 martie Poezia ne-a chemat la ziua ei, așa ca să ne desțelenim nițel sufletele în prag de primăvară. Responsabilă cu vântul din aripile poeziei din Str Zborului nr 7-9 este doamna Lorena Stuparu. Nu veniți cu mâna goală, aduceți un prieten!

Dar acum dintr-o dată totul contează-Lorena Stuparu
în copilăria noastră trăită cu artă
nu conta că Nicușor Tonitza de la scara 2 cânta la vioară
importantă era aleea din spatele blocului F 8 pe care mă-ntorc și-acum
de la școală căutând-o pe mama la fereastra cu flori și păpuși
nu contau biblioteca din lemn de nuc, nici scrinul din lemn de trandafir
important era atelierul de sculptură în cretă de la capătul blocului
nu conta încleștarea băieților cu sulițe din pomii de iarnă
importante erau steagul de luptă și armistițiul
important era etajul trei care însemna cerul etajului doi
acolo strigam la Mena și la bunica ei "None" din Milano
când mi se făcea urât
important era să pronunțăm cât mai corect
înger individ inginer inorog
21 martie ora 18.00 str Zborului nr 7-9.

luni, 11 martie 2019

Ministerul afacerilor terestre

Ca în calea unei furtuni
mă aplec
nedumerită. Mă sperie
familia de pitici a Albei ca Zăpada
mă dor pleoapele
ca două linii singure pe lume
intersectînd prea multe planuri diferite.
Pustiită
ca într-un palat de piatră
cu cicatricea mutîndu-se
de pe o mînă pe alta
de pe altă mînă pe lună
de pe un timp pe altul.
Căutînd adevăratul vinovat.
Cu dragostea furie
cu dragostea deznădejde
aşezate pe o stîncă
a unei fetiţe cuibărind gărgăriţa-riţa în palmă.
Și numai eu ştiu câte mesaje pentru adulţi am ascuns în blăniţa unor jucării de pluş descusută și apoi cusută la loc.
Ei nu vor ști niciodată.
Câte bucheţele de flori anonime am trimis sau am lăsat eu însămi la destinaţie.
În câte scrisori mi-am dăruit inima, fără să mă semnez.
Când eram în liceu, tata mi-a adus de undeva de prin Gorj un muşchi verde
care crescuse de forma şi mărimea unei inimi pe un copac.
L-am păstrat mult timp, până la imortalizare şi poate se mai află şi azi
printre cele care s-au ascuns de mine.
Și asta mă ajută foarte mult să-mi amintesc forma inimii.

Rîdea ca o pasăre pe gura unei fîntîni la amiază

făcea colecţie de pene
şi le-a lipit la tîmple
şi nici un fluture nu a venit să le dezlipească
şi nu putea să renunţe
la nici un cuvânt din trecut
dacă neputând picta sunetul
spunea adevărul hainelor
ieşind singure din şifonier
cînd nu mai aveau pe cine îmbrăca
şi nu îi păsa de nepăsarea voastră

2 martie 2019

scriu pentru a avea ce să citesc mai tîrziu
“Să ținem rânduiala, adică
Să fim în rândul lumii
Adică să fim în lumină”scriu pentru a avea de citit mai târziuadică să nu las la-ntâmplare cuvinteîn poetici morbide (ah, „sensibilitatea” lor de bolnavi egoiști și leneșicroită pe viciu și frustrări răsfățatesolidaritatea lor cu toată putreziciunea și dezechilibrulah, "sensibiltatea" lor nesimțitoare față de răbdarea lui Dumnezeu)scriu pentru că nu-mi plac jocurile copiilor obraznici și-acum reinvie în mine toată tristețea lor

sâmbătă, 2 martie 2019

Scrisoare de martie a mamei, în 2001


“(…) Vreau să-ți spun, mami, că în acest an cred că este una dintre cele mai frumoase primăveri la Oprișor.
Este o primăvară dulce, cu toți pomii înfloriți în alb, cînd mă uit din fața casei peste sat, nu se vede decît o mantie albă, parcă totul este nins, iar pe seară în întreaga zare totul este alb-fumuriu.
Nu-ți mai spun despre adevărata “poiană cu narcise” (albe și galbene), dinspre Gelu, despre zambilele albe și roz.
În fiecare dimineață și seară dau ocol casei și stau și le privesc și încerc să le iau tot parfumul. Într-o seară îi spuneam Irinei că atît este de răspîndit mirosul zambilelor, de parcă m-aș culca între ele.
La toate acestea se mai adaugă și splendoarea arborelui ornamental înflorit galben, și pomișorul de lîngă bazin, plin cu flori roșii, ca un trandafir. Toată curtea este numai flori.
Abia aștept să se verse și liliacul și atunci să vezi parfum! N-am probleme: am liliacul meu, privighetorile mele, sînt bogată! Și “Veniți, privighetoarea cîntă și liliacul e-nflorit”!...
Cred că n-ai fost de mult primăvara la Oprișor, să prinzi splendidele flori. Acum aștept să înflorească liana, lăcrimioarele (mărgăritarul), lalelele, apoi bujorii, mai tîrziu crinii, hortensiile, trandafirii… (…)”.

marți, 26 februarie 2019

Locuințe

De ieri de la ora 10.00 pîn azi-dimenață la 6.00 nu am avut apă caldă și căldură.
De ieri pe la prînz (după cum mi-au spus copiii) pînă azi după ora 14.00 nu am avut cablu (internet+tv).
Probabil din cauza lucrărilor desfășurate la stația de metrou Drumul Taberei 34 care poate că se va da la un moment dat în folosință.
Iar radioul meu micuț nu prindea decît posturi de radio muzicale. Ana s-a apucat să caute un încărcător vechi și a găsit un șah cu piese de sticlă și alte jucării. Am stat de vorbă aproape ca-n vremurile bune.
A fost un bun prilej de a-mi aminti vremuri și stări aproape uitate, pacea mea interioară de atunci.
Am dat de însemnările de mai jos, de cînd Maria avea 3 ani și jumătate aproape, iar Vasi un an și jumătate aproape. Ana avea numai câteva săptămâni, dar încă nu știam despre minunea care crește în mine.
24 februarie 2001
Sfînta Mînăstire „Sfinţii Arhangheli” Petru-Vodă
Luni (poimîine, azi e sîmbătă, mîine se lasă post de Paşti) se împlinesc trei săptămîni de cînd sîntem aici.
Acum locuim într-o cameră lîngă laborator, primele 3 zile am locuit (eu şi copiii) în chilia Părintelui Ioan Şişmanian. (Iar Florin la deal, în „birou”).
Sînt multe de scris despre frumuseţile şi tristeţile acestui loc binecuvîntat de prezenţa Părintelui Iustin. Şi a cuvioşilor călugări şi a vrednicelor măicuţe.
Sfinţii Arhangheli şi Maica Domnului protejează acest loc.
Mirenii de pe aici sînt cumsecade, iar mîncarea, deși mai mult de post, este foarte, foarte bună. Sîntem vecini cu o pictoriţă, Marina, din Basarabia. Sînt multe, multe de scris. Le voi aduna treptat.
Copiii sînt foarte mulţumiţi. Vasi o pomeneşte tot timpul pe Lila (mami Lila). Pe de altă parte, îi place foarte mult să-l ţin în braţe la fereastră şi e înnebunit după mulţii cîini de aici.
Alaltăieri seară am spălat rufe în casa noastră. Acum voi spăla din nou. Florin cu fata sînt acolo să facă focul şi să aducă apă. Eu cu băieţelul, aici. Ne-am întors de la masă, l-am culcat („naane-naane-api-ceai-ceai”), apoi am scuturat, am făcut ordine în cameră şi acum încerc să scriu. Sînt destul de neinspirată.
Sînt indispusă şi fiindcă aseară făcusem un vers pe care l-am uitat (era ceva cu candela-oglindă fără să-i citești lumina, nu mai ţin minte).
Duhovnicul meu, Părintele Chesarie, mi-a dat o carte „Dulce Sfătuire”. Aici, în „Mărturisirea generală” oferită ca model de Arhimandritul Ilie Cleopa, alături de ignorarea dogmelor, învățăturilor și rînduielilor credinței ortodoxe este considerată drept păcat și ignorarea naturii, pe care am putea-o numi „lenea de a privi”. Citez : „Nu am avut dragoste să-l cunosc pe Dumnezeu din frumusețea naturii și din tot ce mă înconjoară. Nu am avut dragoste și rîvnă să-l aflu”. Și cînd mă gîndesc că de atîtea ori și atît de sincer baudelairean natura mi s-a părut urîtă!
Nu ştiu. Acum sunt foarte neinspirată şi totuşi am chef să scriu scrisori şi ilustrate.
*
„Tati, Arina de ce nu are pietre în casă şi noi avem?”. Dar Măriuca își răspunde singură „Aaa, fiindcă noi sîntem din Bucureşti!”.
Copiii sînt mai mult decît cuminţi. Seara şi dimineaţa, cînd mă duc să iau masa în cameră (la prînz mîncăm cu toţii la trapeză), sau cînd am altă treabă pe-afară (scuturat, spălat vase, etc.) mă aşteptă jucîndu-se lîngă scăunelul dintre paturi: el leagănă iepuraşul, iar ea, păpuşa.
De scris scrisori:
* Mami (Lila); *Mama – B
* Cătă; * Anca
Părintele Marin /
Liliana Ursu /
D-na Ştefănescu /
Dorina /
* Mena
* Gabriela
Delia /
Florin şi Graţiela /
Carmen /
* Ileana şi Daniel
Mugur //
Valeriu /
Simina /
Luiza /
Gherbo
Rafael
Feb. 29 sau 1 martie
„Decît ispitele şi izbăvitul de viclean ai poruncit Doamne curăţeşte nevoile” cîntă Măriuca, stînd în genunchi, cu păpuşa în braţe. Iar Vasi, în genunchi și el, lîngă ea, „Alilu-iia – Aliluu-uu-ia!”.
„Dinu”, „Dana”, „body”, „dinti” (arătindu-şi dinţişorii), „no-no-ni-i-no-no-noom” – cuvinte noi de-ale băieţelului scump şi iubit.
Cînd se trezeşte întreabă, ridicînd din umeri: „Tati? ” „Lila? ” „Dinu-Dginu-Dgrgu?”.
5 martie, 2001
Mă îmbrăţişează tandru băieţel. Apoi, fetiţa. Îmi cer să mă joc cu ei. Vasi: „Dinu dorm?” – cuminţel, ridicînd din umeri şi din sprîncene, a întrebare.
Ne jucăm mult împreună.
Copiii îşi curăţă cu conştinciozitate ghetuţele.
Ieri la rugăciunea de dimineață a pronunțat și el: „Maariaa”.
„Aia! Aia!” – arătându-mi geaca în care își dorește să-l îmbrac.
„Bine!” – răspunde după Maria la întrebarea „Ce fac puii mamei?”.
*
Copiii sar într-un picior, apoi aleargă râzând. Și asta compensează toate lipsurile. „Ba-na-na! Ba-na-na!” – fericit că a primit-o și că poate spune acest cuvînt.
„În sfănta-mpărtășire/ În sfînta-mpărtășire/ S-a dus la cer și/ S-a-nălțat” – Măriuca, cu păpușa pe genunchi, rugîndu-se. „Fecioară spune-mi / dacă mi-ai cîntat/ tu suflet bun/ De Tine Fecioară/ Pe Tine Fecioară/ Bucură-te/ Feciorică Bunicică/ Sfînta-Împărtășire/ La Prînz/ Și tu ne-ai miluit”.
*
Astăzi, pe grămada de nisip din colțul casei noastre, citind împreună cu copilașii. Eu despre „o posibilă ontologie”, ei răsfoind ceva din „Idei contemporane” în care aveam niște poze. „Bebe” cum spune Vasi.
14 martie 2001
Eu citesc și copiii dorm. Sînt foarte, foarte drăguți!
Aseară venisem tremurînd din baie (se lăsase frigul, începuse să plouă), m-am așezat în pat și m-am acoperit cu sacul de dormit, dîrdîind. Maria a venit lîngă mine, drăguța, să mă încălzească. Apoi a venit și Vasi, sărind pe paturi. Stătea între noi, zîmbitor. Mă încălzeam cu pisicuții mei. Ei mă mîngîiau pe păr și mă sărutau pe obraz. Apoi „maami” – Maria, privindu-mă cu drag. Vasi mă bate pe umăr cald-prietenos-liniștitor și apoi mă îmbrățișaează.
De dimineață, cînd plîngea Marian, îl liniștea la fel, îmbrățișîndu-l: „Gata, Gata..”.
Apoi, trezit din somn cu noaptea-ncap, îmi cere „Pa! Pa! Pa!” arătîndu-mi geaca lui în cuier. Apoi, „Body-body” – mîngâindu-se pe burtică și unduindu-se tot.
15 martie
Ne-am mutat din nou. De data asta la etaj. Rezistența mea descrește pe zi ce trece.
În schimb, copiilor le place debandada. Fiindcă se bucură pur și simplu de orice!
Astăzi am efectuat mutarea singură, iar ei au stat foarte cuminți și jucăuși pînă cînd am terminat. În cameră.
Să am grijă de copii este într-adevăr singurul lucru cu sens.
16 martie
Astăzi Florin s-a sfătuit cu mine unde să amplasăm WC-ul de afară. M-am simțit onorată și importantă pentru că mi-a cerut părerea 
Ce gălăgie infernală face femeia asta, patroana laboratorului, prin pod!
17 martie
Copilașii în seara asta au stat foarte cuminți la slujba de la 19.00, la Priveghi, mai bine de o jumătate de oră. Acum, înainte de culcare, Măriuca își făcea rugăciunile în patul ei. Și cînd am întors capul spre patul lui Vasi, se ridicase și el, semiadormit, în genunchi, cu pălmițele lipite, moale, luminos, zîmbitor, și se închina: pe umeri, pe față.
Asta se numește bun simț. Știe că trebuie să stea cuviincios la rugăciune.
Azi am stat aproape toată ziua pe-afară.
Și la masă sunt foarte cuminți și zîmbitori.
Toate măicuțele îi iubesc. În primul rînd, blîndele maici Magdalena și Iustina, surori.
Maica Ioana cea tînără ne-a „amenințat” că o să-l fure pe Vasi într-o noapte.
Maica Arghira cea veselă îi pupă și îi ia în brațe tot timpul pe copii.
Măicuțele cîntă îngerește în timpul slujbei și sunt ca niște prințese în portul lor auster și elegant.

vineri, 15 februarie 2019

Să mai postez și eu ceva hazliu :)


LUMINÎND COPACII NU VOR ÎNȚELEGE

Mă recunoaște tristețea și atunci cînd mă joc
oricum m-aș îmbrăca
oricine alta aș fi.
Am crezut că poezia îmi poate locui trupul - și am crezut
că totul este un balet în jurul meu - și am crezut
că eu și prietenii mei
plutim alături de pașii noștri în amintirea Soarelui.
Pot spune că această frumusețe
nu a avut nici-un rost
în bunul mers al lumii.
Și nu pot spune că n-am existat.
Mă recunosc copacii
și nu pot înțelege
foșnetul tristeții din căderea mea.

                 3 octombrie 1988, Craiova



sâmbătă, 9 februarie 2019

Terapie prin lacrimi

Acum o pot spune cu oarecare detașare: Cea mai puternică rugăciune este plânsul.
Și totodată, cea mai trainică deprindere de cultivare a sufletului.
În lacrimi conștientizezi tot ce ai greșit. În plânsul tău se întorc și îți sunt cel mai aproape cu putință cei ce nu mai sunt.
Plânsul ne apropie cel mai mult de minunea Învierii. De care este legată fericirea nu atât pentru cei plecați de-aici, cât pentru cei rămași. Atunci vom ști cu adevărat sa le spunem și să le arătăm celor pe care i-am iubit, că i-am iubit, atunci vom ști să le aducem toată fericirea pe care nu le-am adus-o pe deplin în această viață.
Pentru că atunci nu ne vom chinui să înțelegem criteriile lumii acesteia.

vineri, 8 februarie 2019

PLUTIND PESTE PLIMBARE


testamentul apelor
inutil să-l invoc

desfășor norul
urma mea la piciorele voastre

nu poate fi atinsă
cu puterea, cu așteptarea, cu partea
cu oboseala, cu înfrîngerea, cu nisipurile
nu poate fi atinsă fiindcă nu poate propria-i umbră
nu poate fi înșelată fiindcă este
fiindcă respiră alt cer decît mine

la un pas de mine
ideea acestui pas
vechile locuri dispar nerăbdătoare
în noroiul și parfumul străzilor

pradă norului
trecutul greu
și de trup izbăvit
ultima jumătate de viață s-a-ntunecat
restul tot e colorat

                                                                     ianuarie, 1989



vineri, 1 februarie 2019

Nu mai era imperativul magic lumina

în după-amiaza rece de toamnă
ați lăsat în viață pasărea
după care i-ați ucis cîntecul –
am fixat imaginea în oglinda independentă
și visătoare fiindcă nu mai alegeam
lumina de întuneric
și faptul de-a-mi aprinde o țigară
implica un mult prea mare efort de predestinare
visătoare ca un gîndac de Kafka
am aflat vanitatea de a fi echivocă
și iată, acum mă pot desprinde de tăcerea mea
după care las în urmă metafore fals acordate
o, aceste triste zvonuri circulare
eram totuna cu tăcerea mea
acum sînt cu adevărat singură –
așa cum poate
pasărea aceea din primele rînduri
septembrie, 1989


CASA DE AȘTEPTARE


Călător dispărut în timpul ultimului poem;
Cînd te vei întoarce
de ce n-aș fi eu
de ce n-ar ploua
la primul noiembrie întreb.
Aș merge mai departe
dar mi-am uitat cireșul sălbatic
pe celălalt mal
dar eu nu am scris niciodată pagina următoare.

Călător dispărut în ultimul poem;
la venirea ta
eu sînt mai mică decît mine
cireșul sălbatic
în miezul insulelor l-am uitat
să-i auzim ninsoarea
din pagina trecută pe curat.

Călător dispărut în poem;
cînd pleci fără drum
umbra cireșilor îmbrăcați în ploaie
ne cu prinde într-o pagină lentă.
În fața cafelei acum
te iubesc mai mult
cînd am curaj să cred
că nu te-aș fi iubit
și iluzia me a fost tratată cu foc.

                            22-09-1988



miercuri, 30 ianuarie 2019

Jurnalul cîntărilor



Sînt pe 29 septembrie foarte obosită şi dreaptă.
Stau în prezent şi ascult glume proaste, pe înţelesul tuturor
mă bucur pentru dumneavoastră
acum mă gîndesc la cu totul şi cu totul altceva
încît îm simt evlavia cum visează
un Eden al inimilor risipite
şi eu am făcut o legendă din limitele noastre
pe gardul viu fumegam gînguream azvîrleam fluturări
pe alei pe ploi pe degeaba
argintul siliciul eul
elemente potrivnice treimei de-o fiinţă
nimic mai exegerat nimic mai inexact decît să spui Eu
fericiţi cei ce mor tineri feriţi de schizofrenia repetării absolutului
şi mai adaug un tren, un cal, fumul un pahar, o floare, apa
ritual pentru suflete moarte
noi înflorim şi murim
acest pesimism fugea printre ierburi
numai într-un război civil ar mai putea Ulise face ceva
o eroare o noapte un mecanism un utilaj o platformă
o tulburare o turbină
trei fără un sfert de mai multe ori
înseamnă că s-au suprapus visele
în absenţa mea cerul se aşezase pe bancă
şi am văzut altceva o glaciaţiune de pe strada mea
un nou capitol lustruit al vieţii
cursa fără nici-o vrabie în general
în schimb rîndunica intrase în sala de aşteptare
a desenat un nimb în jurul său
şi a plecat fără să ni-l ia
ce frumos din partea ei cînd e circuitul deranjat
şi ce dacă au inventat crizantema Asia suspinului meu
dacă spun că s-au suprapus visele
am adus microbi de la marginea oraşului
port în mine un soare marginal şi obositor
mă încredinţez ceţei cu ultimele puteri aşa
cu ultimii bani am închiriat un cerşetor
acum e cerşetorul meu vom cerşi împreună
un fel de anotimpuri un fel de altceva
însemnă că s-au suprapus visele
nerăbdătoare să ating acest amurg
neliniştită să ţi-l dăruiesc m-am înălţat spre pagină
să completez fişa de observaţie
am ridicat un ciob de pe trotuar să mă privesc în el
şi iartă-mă Doamne că nu m-am văzut
iartă-mă deci
P.S. 29 ianuarie 2019
Am trăit un sentiment ciudat ieri, când am găsit foaia din poza de mai jos (scrisă pe 29 septembrie 1989, mâzgălită discret de unul dintre copii pe la începutul lui 2000, cred) împreună cu altele, căutând de fapt un conspect studențesc din Thomas Kuhn despre schimbarea de paradigmă și din Nicolai Hartmann despre criza umanității europene (că am cam uitat tot, a rămas doar cultura )
M-a cuprins o tristețe amestecată totuși cu speranță și am înțeles din nou, pe viu, sensul afirmației optimistului: „Las’ că-i bine așa, rău. Că poate fi și mai rău!”.
Speranța este legată, desigur, de faptul că în plan „public” lucrurile s-au schimbat în bine de atunci: de bine de rău trăim într-o societate democrată, pluralistă, într-un stat de drept, etc. Tristețea au adus-o evenimente tragice și întâmplări dureroase din viața privată, din perspectiva cărora nu prea te mai interesează ce se întâmplă cu societatea, cu viața politică, cu „lumea” în general. Și mai ales ești dispus să înduri personal orice privațiune, orice nedreptate, dacă asta este condiția (transcendentă) ca celor mai iubiți din familie să le fie bine.
Îmi amintesc cu precizie că am început pagina asta în cabina (?) tractorului care mă transporta de la Bîrca (unde „avansasem” de la Bistreţ, ca profesoară de filozofie, cunoştinţe social-politice, economie politică, cunoştinţe economice şi istorie de la clasa a IX la clasa a XII-a ) la Portăreşti, de unde luam trenul spre Craiova în fiecare zi (cu excepţia zilei metodice de vineri şi a duminicii). Mama (foarte ocrotitoare de altfel) susţinea că îmi prinde bine programul ăsta (trezită la patru dimineaţa, ajunsă acasă seara târziu), că sunt mai vioaie, chiar mai energică şi nu mai sunt apatică . Ce putea să-mi spună? Cu un an înainte, când mă întorceam la sfârşitul săptămânii de la Bistreţ, exact ca Bulă mă văicăream că eu de luni nu mă mai duc la şcoală, iar tata (bun psiholog), în loc să-mi spună „Lorena tată, înţelege că trebuie să mergi la şcoală fiindcă eşti profesoară şi dirigintă”), mă încuraja : „Aşa, tată, ia mai dă-i încolo! Stai acasă şi vedem noi ce facem!”. Dar el miza pe faptul că în ciuda vieţii mele dezordonate, eram de fapt o persoană conştiincioasă. Dacă ar fi reacționat sever „Exclus! Eu nu țin paraziți în casă!”, rezultatul ar fi fost invers. Dar așa, mă gândeam: „Dacă nu îmi termin stagiatura, nu voi mai putea să mă detaşez în Craiova. Și ce voi face? Întreținută de părinți…” . Așa că lunea o luam de la capăt. În anul următor am avut norocul să mă mut cu 20 de km mai aproape de Craiova. Am scăpat astfel de calvarul singurului autobuz de la Autogara Sud, în care stăteam de cele mai multe ori în picioare. Pe o distanță de 80 km. De câte ori am experimentat „ieșirea din corp” pentru a supraviețui! Adormeam uneori așa, în piciore, ținându-mă de spătarul unei banchete (la bară nu ajungeam ) sau susținută de corpurile celorlalți călători în picioare. Mă trezeam la Segarcea sau la Cerăt în strigătul muncitorilor navetiști: „Spatele, nea Jeane!” sau „Ușa din spate, dom’ șofer!”.
Revenin, pagina asta de jurnalul pe care ieri am transcris-o ca poem am continuat-o în sala de așteptare din Portărești, poate puțin în tren. Ajunsă acasă, am trecut-o „pe curat”, la mașina de scris pe care mi-o împrumutase directoarea Liceului din Bîrca, Mariana, un om extraordinar de bun și curajos: l-a înfruntat chiar pe primul secretar de județ cînd acesta a pretins să ieșim la cules de porumb și în zilele de duminică cu elevii, până în noiembrie, „că doar nu s-or duce la Oxford!”. Ne-am pricopsit astfel cu o inspecție frontală de două săptămâni (asistați zi de zi la fiecare oră, iar eu, ca stagiară, trebuia să le arăt și planul de lecție). Nu știu ce s-ar fi ales de noi dacă nu ar fi venit decembrie 1989 (căci oricât de colegiali ar fi fost inspectorii, erau „obligați” să constate și nereguli, că doar de-aia fuseseră trimiși).
Pentru ce această confesiune care poate părea ridicolă, inutilă, redundantă?
Fiindcă pe măsură ce anii trec, îmi dau seama că viața fiecărui om este infinit mai importantă decât orice eroism colectiv, în cel mai fericit caz o naivitate pentru cei ce îmbrățișează cauze ce finalmente nu sunt ale lor. Ceea ce nu înseamnă lipsă de respect pentru „eroii, visătorii, îndrăzneții” (din orice tabără) capabili de jertfă. Dar asta este altă poveste.