Pseudolocuire

Sau numele adevărat al locuirii cu chirie.

La fel de mult mai acasă te simţi întru-un locaş de cult sau într-o casă memorială (firul direct cu transcendenţa, ruptura de nivel, spaţiul rupt de timp etc.), într-o cameră de hotel, într-o sală de teatru, într-un muzeu sau cinematograf (ruptura de nivel, spaţiul rupt de timp etc.).

Gata. Nu mai vreau filosofia chiriaşului grăbit şi nici filosofia călătorului în noapte.

Şi nu am timp să gândesc ce aş vrea.

E Săptămâna Patimilor şi „vremea asasinilor”.

De primăvară-n grădiniţă

  

când facem ordine prin casă

Tu dormi ca o carte închisă

ceea ce înseamnă că în bibliotecă am călătorit iar în tren am citit

Foiţă de calc fără prăjitură din exil '87

Oh, ye’, în sfârşit...

Presupunând prin absurd că îmi va lua Dumnezeu minţile şi voi da delete pe tot ce mi-ai spus acum, avem telefoanele la îndemână , nu? Slavă Domnului, ca să nu zic „Noroc” cu telefonia mobilă!

Dar chiar, unde-s telefoanele noastre? Unde-i bateria ta? - Sub izvor a ruginit. - Şi rugina unde este? - S-a-mprăştiat în vânt, până la Lună. În seara aia nu erau erau stele. - Şi Luna unde este? - Se pregăteşte de marea întâlnire cu Soarele. - Oh, ye’, în sfârşit...

Sau când istoria cea mică o-nfrânge pe cea mare

http://www.youtube.com/watch?v=TilQ8BIHisw

Pour nettoyer les feuilles d'orties

                                              Elizei

Ce bine e să ai nişte mănuşi de plastic

Păstrate-n baia mică, în dulap.

Când privind înapoi nu va mai fi nimic de făcut

Acum ştiu că nu m-ai minţit cînd spuneai că eu sunt pentru tine mai mult decît un vis împlinit, că eu ţi-am dăruit mai mult decât ai fi avut puterea tu să visezi vreodată, acum ştiu. Că ne-am întîlnit pentru a fi şi noi într-o zi oameni întregi, că toată viaţa am fugit după tine şi tu ai fugit de mine fiindcă simţeai că nu o să-ţi fie uşor iar eu ştiam că numai tu vei putea să continui viaţa noastră împreună şi să mă iubeşti aşa cum nu ai arătat-o niciodată ochilor şi mâinilor mele de carne. Ştiu că nu putea fi altfel.

Şi că ziua aceea pe care o plângi chiar acum era datată încă de la începutul începuturilor, că fiecare o trăieşte doar cu el însuşi, ziua aceea în care m-am trezit (culmea !) foarte bine dispus, mai departe ştii, iar ceea ce văd că nu ştii nici eu nu pot să-mi amintesc şi e mai bine aşa. Poate voi afla şi-atunci am să-ţi povestesc în amănunt, dar mai e ceva timp până atunci.

Era cald şi praf pe 14 august la ora cinci, am găsit cu greu casa, aproape de Luncă, printre alte case în construcţie, preotul ieşise la poartă în bermude şi la bustul gol şi-şi tot făcea un tuşeu prin buric în timp ce-i vorbeam, eram convinsă c-am greşit adresa, dar chiar el mi-a confirmat că a fost coleg de facultate cu părintele Marin care mi-l recomandase ca duhovnic pe timp de vară. Pe el îl aştepta o roabă cu nisip care trebuia descărcată degrabă în betonieră, pe mine mă aştepta mama cu sugărelul meu pofticios şi de neîmpăcat în braţele ei, aşa că ne-am eschivat reciproc şi am luat-o din loc să caut la întâmplare biserici deschise din taxiul pe care avusesem inspiraţia să nu-l las să plece.

Era o imagine dezolantă oraşul copilăriei mele la ora aceea de vară, secat în dizarmonia lui insalubră, iar la 250 de kilometri de el bisericile Bucureştiului desigur că nu erau goale. La Sapienţei acum se citea Acatistul Maicii Domnului. De multe ori vin şi antimişti şi câţiva de la Gorgani ca să asculte Acatistul citit cu glas totodată patetic şi liniştit de părintele Marin, slujit cu gesturi sigure, cădelniţînd maiestuos, coborând şi ridicându-se atletic atunci când, la sfîrşit, bate câte cinci metanii una după alta cu o viteză de care nici liceenii nu se pot ţine.

Acum, la Sapi, rugăciunea destinde chipurile, iar eu, frământând sub tălpi străzi şi gânduri (între timp abandonasem taxiul), praf şi gunoaie, nici nu pot ridica privirea de-atâtea figuri încruntate, fandosite sau obraznice, încleştate pe o gumă de mestecat, mimînd nonşalanţa, duritatea, temperamentul „învingătorului”.

Aştept totuşi tramvaiul la Universitate stînd pe loc şi accelerînd în gând, clocotind de grijă şi un fel de leşin era în trecerea trenului kamikadze, de probă, spre Electroputere. Mă aşez resemnată pe bordură, încep să scriu.

În străfundurile ei luminoase, Genevieva rămăsese tot o elevă. Îi era dor de bucuria sfîrşitului de an şcolar cu coroniţa cumpărată direct din piaţa florilor, de felicitările entuziaste ale părinţilor şi de mirările sincere ale vecinilor care nu-şi dădeau seama cînd a-nvăţat fata asta, că noi o ştim numai pe-afară, prin faţa şi spatele blocului, cu cheia de gît. Apoi de emoţia începutului de an şcolar, şi din nou de sfîrşit, de ieşirile de la examene (treapta I, treapta II, bacalaureatul, admiterea la facultate) cînd mama şi dacă se putea şi tata o aşteptau îmbrăcaţi elegant şi împreună mergeau la cofetărie, la o-ngheţată Coupe-Jacques şi o prăjitură Diplomat. Iar în aceste ocazii ea nu cerea, ca de obicei, pur şi simplu un tortuleţ cu şase lei şi două Indiene pe care să le mănînce pe loc, în rîsetele colegilor beneficiind de-aceeaşi consumaţie, nu, nu-şi dădea în petic, în schimb, nimic nu o-mpiedica, în taina senzaţiilor acelea plăcute, să-şi ordoneze materia sufletească în idealuri  care tocmai prindeau contur: Profesorul, Poetul, Cântăreţul, Actorul, Filosoful. În fiecare dintre aceştia desluşea cîte-un cavaler, cîte-o asceză, cîte-o dorinţă de retragerea prietenoasă din lume, sihăstria unor autocomentarii ce interzic, de la un anumit punct, viaţa.

Dar la  ora aceea aproape tîrzie, după ce coborîse din tramvai la piaţă, oraşul oferea o imagine sinistră, totul aducea a ruină şi a spectru, a loc ce cunoscuse de curînd moartea. Ce luminoase şi clare trebuie să fie acum stelele şi ce răcoroşi brazii la Petru Vodă! Brusc îi venea să se-ntoarcă spre centru cu legăturile de mărar şi pătrunjel în mînă şi să ia autobuzul 1 spre gară, ca să plece la munte.

Poate că deprimarea ei era atît de puternică din cauza următorului tramvai care nu mai venea, avea impresia că se află la capătul cel mai de jos al lumii şi nu va mai trece niciodată, nimic, prin acea staţie, nerăbdarea de-a-şi strânge la piept sugărelul îi transfigurase înfăţişarea, îi subţiase trăsăturile, îi adusese o lumină vie în privire şi-o fragilitate tremurătoare în gesturile totuşi stăpînite. Sufletul la gură, sufletul scurs pe braţe, într-adevăr, poate chiar zbura, chiar nu simţea oboseala atunci cînd avea această ţintă precisă pe care, în sfîrşit, iată cum o prelua un tramvai vopsit în albastru. Maşinăria minţii se pornise şi ea. Se pusese în funcţiune, în ficţiune. Sa pensée. Se grăbea interior.

Odată cu tramvaiul, înăuntrul minţii ei se luau la întrecere cu o viteză uluitoare un microbuz şi un tren. Ea stătea liniştită pe un scaun de plastic precar dar creierul îi fierbea, aşa trebuie să se fi întîmplat în experienţele alchimice. Şi deodată se oprea. Îşi vida mintea. Refuza să mai deschidă jurnalul sau cartea, să se mai uite la un chip, închidea maşina de gîndit. Atunci cînd reuşea să obţină ceva frumos şi rar, atunci cînd din tot balastul ăsta pe care-l transporta maşinuţa ei interioară reuşea să ajungă pe o cale oarecum ilogică la o ţintă luminoasă, o învelea ca pe un cocon într-o pauză, într-o ceaţă analgezică, să nu-i suprapună alt gînd, să nu se piardă. „Eşti un vierme” îi spunea el adesea, cum, de altfel, îşi spunea şi lui însuşi, „sînt un vierme de mătase” îi răspundea, „eu ţes gânduri mătăsoase iară soţul meu le coase”, „ai două viteze”, continua el, „ori te-ntorci de pe-o parte pe alta ca un caşalot eşuat, ori eşti isterică, agitată”, „e-adevărat, dar totodată cresc copiii, fac curăţenie, le ţin jurnalul…”, „asta nu se pune, intră tot la categoria isterie”.

Deci îl învelea bine, îl culca cu dragoste într-un culcuş al minţii, pe un pat cald al memoriei, de teamă să nu-l piardă pur şi simplu prin corp, să nu se scurgă gîndul din ea, aşa cum auzise că se scurg din unii energii, sau ca sîngele din răni, să nu se rătăcească, să nu se piardă printre alte idei şi cuvinte, îl ţinea ca într-un ou, cum ţii un film în aparatul de fotografiat pînă la developare, să nu se voaleze, sau cum apeşi pe „Pause” la video sau la casetofon. Uneori ocupaţia asta de-a dreptul nebunească devenea un mare avantaj. Pe arterele marilor capitale ale gîndirii, cîte un gînd din acesta scăpat din frîu îşi găsea adăpost în cîte-o celulă nervoasă cochetă şi intra în interacţiune cu gîndurile unor oameni celebri, altele, văzîndu-se neglijate, se agăţau totuşi de coralii sau încrengăturile altor sclipiri, de rămurişurile sau de tufişurile lor şi atunci când îşi inspecta memoria le regăsea acolo, un pic cam chircite de plictiseală şi oboseală, dar încă devotate.

Tot astfel îşi regăsea şi acum întreaga fiinţă în gândul de-a ajunge cît mai repede acasă,  în puterea de-a-şi măsura iubirea în pas alergător, strivind pur şi simplu cu mintea pe oricine-ar dori s-o paraziteze: Cînd ne-am luat, el era aproape la fel de stricat ca şi mine. Căci bărbatului îi cade pălăria în mijlocu’ drumului, o ridică, o scutură de praf şi merge mai departe, pe când femeia…Cui să-i explici că nu contează ce crede sau ce îşi imaginează că ştie „lumea” şi „ce zice ea”, că nu contează decît războiul dus cu propria conştiinţă, vocea îngerească din adîncul adîncurilor şi din înaltul înalturilor, că oricum la a doua venire şi judecată totul se va petrece la vedere, în public, şi dacă n-am apucat să ne spovedim în amănunt şi să fim iertaţi aici, se vor vedea toate acolo de către toţi, în cele mai mici detalii, şi nu numai faptele, dar şi gîndurile vor circula pe un fel de burtieră în timpul procesului nostru. „Aş vrea să fie un preot mai în vîrstă şi mai înţelegător”, i-am spus în seara aceea în care ne-am dus să ne spovedim pentru prima dată, înainte de cununie. „Ştiu, draga mea, tu ai vrea de fapt să te afli în faţa unui preot surd, orb şi mut, dar gîndeşte-te că tot ce ai făcut rău, şi numai eu ştiu că aproape pe toate le-ai făcut, va cîntări înmiit în balanţa judecăţii finale dacă nu poţi trece peste ruşinea de-acum”.

După ce am intrat în sfîrşit în casă şi sub duş, bebeluşul meu se răsfăţa zâmbitor în timp ce defilau pe feţişoara lui chipurile tuturor bunicilor şi verişorilor imaginabili. Apoi m-am apucat să citesc scrisoarea ta.

Nelegiuiţi suntem cu toţii, cam aşa începea, şi încerc să-mi amintesc totul ca măcar în acest fel să depun şi eu mărturia ta atît de aspră pentru măsura mea atît de meschină, prea dezlînată pentru un om cu un astfel de ideal, ca cititorul să ia aminte şi să ne judece cu dreptatea zadarnică de care numai un împătimit al cititului este în stare.

„Nelegiuiţi suntem toţi: «Că în fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea». E vorba de păcatul lui Adam, nu de zămislirea de prunci întru lege. La noi, e vorba şi de zămislirea de prunci în curvie, de părinţi necununaţi, luptători împotriva lui Dumnezeu.

Bun. Suntem fără de lege, cei mai mulţi dintre noi. Pentru că nu ne rânduim viaţa după lege: cea veche şi cea nouă. Am auzit ceva de codul penal, de codul muncii, de codul rutier, de codul familiei şi al bunelor maniere, pe care, oricum, le încălcăm cu legea în mână, prin instituţia avocaţilor. De unde rezultă că legea este dată pentru a fi încălcată. Este o prostie. Numai Cine a făcut lumea poate da legea de fiinţare a lumii. Şi a şi dat-o: Legea Veche şi Legea Nouă, prinse într-o carte care se cheamă Biblia (Cartea). Cine vrea să fie cu adevărat, trebuie să vrea să trăiască după această Carte, nu după Dilema (Îndoiala), nu după codul lui Caesar, nu după codul lui Parpanghel. Domnul Dumnezeu ne-a dat tot ce avem nevoie pentru a şti ce să facem. Cum trăim noi? După ultimele zvonuri ale sodomiţilor de pe la ziare şi reviste.

Bun. Suntem nelegiuiţi, adică infractori (« Infractorul », « Infractoarea » şi « Infractorul de ambe sexe »), bandiţi. Nici nu vrem să luăm la cunoştinţă, măcar cu mintea, că e lege. Mergem ca orbii, ca vitele.

Dar vicleni? Mă uit la poza ta (mai am una în plastic) şi nu văd viclenie. Şi nu cred  că mă înşel. Specialitatea mea, când desenam şi pictam, din copilărie, a fost portretul. Or, ca să fii portretist, trebuie să fii fiziognomist, să poţi citi pe faţa «subiectului» ascunzişurile lui sufleteşti. Aşa se face că am fost păzit de omul viclean. M-am însoţit cu ticăloşi şi netrebnici, ca mine, dar nu vicleni. Rugăciunea spune aşa: «Izbăveşte-mă de cel rău şi viclean». E  un singur cuvânt în greceşte.

Aşadar, mă uit şi nu văd viclenie. Ceva răutate aş putea să găsesc, împreunată cu slăbiciune în linia subţire, moale, nehotărâtă, lungă, a gurii. Viclenia se vede însă mai cu seamă în sticlirea ochilor. Şi aşa ceva nu văd în poză. Şi nici nu era. Ce mi-a plăcut la tine a fost ne-ascunderea. Aşa mi s-a părut, şi aşa era.

Ei bine, de la o vreme tu nu mai eşti tu, ca să zica aşa. Pot să-ţi arăt şi poză (ceva mai nouă) în care se vede limpede în ochii tăi şi pe faţă duhul nebun al vicleniei. Căci omul viclean e paranoic. El se minte în primul rând pe el însuşi, şi abia apoi pe ceilalţi.

Aici sunt eu descoperit. Aş fi crezut orice despre cei din jurul meu, dar nu că vor cădea în puţul vicleniei. Acum ştiu că nu poate fi altfel”.

Ziua bună poate începe în oricare dintre ceasurile ei. Mult timp mi-a trebuit ca să înţeleg asta. Cu ani în urmă, din începutul prost al unei zile care era urmarea firească a unei nopţi de coşmar şi se prelungea şi în celelalte, nu mă putea scoate decât un conciliu reunit de prieteni, rude, cărţi, evenimente. Astăzi e deajuns să iau în mână o carte de rugăciuni sau Vieţile Sfinţilor, să mă apuc de gătit, să fac curăţenie, să aranjez hainele, jucăriile şi cărţile copiilor.

Azi noapte-am adormit greu, cu gîndurile pline. Mă simţeam murdară, păcătoasă, mă tot ridicam să văd dacă copiii sunt înveleţi, şi abia ce adormisem că a şi-nceput  să bată cineva într-un geam. Şi-atunci m-am împrietenit pe facebook cu o fată care pune tangouri. „Uită-te bine la poza asta. Nu erai în Biserică, făceai toate nelegiuirile, cu fapta, cu vorba, cu gândul, de mult timp – şi totuşi, nu e viclenie pe chipul tău. Ai intrat, chipurile, în Biserică, te-ai cununat, ai făcut şi ai botezat copii, şi te-ai ticăloşit şi te-ai viclenit. De ce?

Mai întâi, cum ne-am căsătorit noi, mai ţii minte? Nu zic că am făcut rău, te întreb numai: am fost noi în regulă? Nu, n-am fost în regulă. După ce am trăit mult timp în cea mai scârbavnică curvie, Sfîntul meu Înger păzitor mi-a dat în gând să îţi cer să ne cununăm (adică să ne punem cununile împărăteşti pe cap, nu să dăm o semnătură unui beţiv cu tricolor). Iar Sfîntul tău Înger păzitor te-a făcut să nu mai fugi de cununie, care până atunci ţi se păruse o nenorocire făcută pentru idioţi. Foarte bine. Dar noi nu am fost în regulă. Ne-am făcut că ne spovedim (nici nu ştiam ce e aia) la un popă ras, în mare grabă, ca să nu se răcească fripturile la restaurantul Casablanca. Las’ că tu ai fi vrut să fie orb, surd şi mut, atât de  ruşine-ţi era de cele ce aveai să le mărturiseşti, dar a fost bun şi-aşa. Habar n-am avut ce înseamnă taina cununiei. Eu între timp m-am interesat, dar nu-mi mai foloseşte la nimic, pentru că nu o pot face în reluare, e doar o singură dată,  pe viaţă (şi pe moarte, într-un fel tainic, pe care-l vom afla la timpul potrivit). Apoi am făcut copii, pe care i-am botezat, fără să ştim ce e taina Sfîntului Botez. Apoi au început cu adevărat ispitele. Şi aşa s-a dat pe faţă minciuna.

Eu aşa am înţeles lucrurile: câtă vreme am fost contra lui Dumnezeu, satanist pe faţă, nici în Biserică nu am călcat, nici ale creştinilor nu m-am făcut că le fac. Nu am purtat cruce de podoabă, cum fac rockerii, nu mi-am făcut cruce de formă, trecând pe lîngă biserică, de ruşinea celui de lîngă mine, care, în ultimul timp, erai chiar tu. Am fost sincer în satanismul meu turbat.

Intrînd în Biserică, apoi am încercat să le fac pe cele ale creştinilor, aşa bicisnic cum sunt eu. Una ştiu: Dacă am icoană pe perete, azvîrl pe geam (cu grijă, să nu lovesc pe cineva) cutia cu draci a tele-vizorului („văzătorul de la distanţă”). Dacă citesc cărţile sfinte, insuflate de Dumnezeu, nu mai păstrez cărţile ne-sfinte, adică păcătoase, întinate, murdare, spurcate, rele, mincinoase, insuflate de duhul minciunii şi răutăţii. Căci nu sunt trei feluri de duhuri: unul sfînt, - care e însuşi Dumnezeu – Duhul Sfînt, împreună cu darurile lui, altul spurcat – care e însuşi satana şi duhurile lui miliarde –, şi, în sfîrşit, un duh neutru, nici bun, nici rău. Nu există aşa ceva: lumina nu are împărtăşire cu întunericul (vezi bine, unde e una, nu mai e cealaltă), adevărul nu se întovărăşeşte cu minciuna...Deci, ori trăieşti creştineşte, ori necreştineşte, adică împotriva lui Hristos. Cale de mijloc nu se află.

Eu vorbesc aici de intenţie. Căci în fapt, oricât aş vrea,- şi nu voi ajunge la desăvârşirea desăvârşirii - ceva în mine rămîne păgînesc şi jidovesc şi satanic. Eu vorbesc doar de dorinţa de a trăi ca un creştin. Ce înseamnă asta? A te strădui să împlineşti poruncile evanghelice. Dar ca să le urmezi, trebuie mai întâi să le recunoşti ca porunci, care nu se comentează, să crezi în Dumnezeu şi să nu pui la îndoială cuvîntul Lui. Apoi, trebuie să le iei la cunoştinţă, adică să citeşti necurmat Noul Aşezămînt, sau Legămînt, sau testament (şi pe cel Vechi, care e umbra celui Nou).

Tot ce nu e sfînt e rău, dovadă că se-mpute. Aghi-asma, apa sfinţită, nu se împute; apa simplă se strică, e rea, pentru că a fost atinsă de căderea omului şi a întregii zidiri în stăpînirea celui rău. La fel şi cu cuvintele. Necredinciosul, cel nebotezat nu poate să spună nimic adevărat, pentru că în el nu e Duhul adevărului, Duhul lui Hristos.

Că toţi suntem oameni nu înseamnă nimic, decît că toţi suntem păcătoşi, toţi suntem meniţi iadului, aşa cum am fost pînă la întruparea lui Dumnezeu. Toţi sfinţii şi drepţii Vechilui Testament - deci pînă la Hristos - au mers în iad, de unde au fost scoşi abia de Mîntuitorul. Pînă la Hristos nu era răscumpărare a păcatelor, pentru că nu era Răscumpărător. Iar pentru a te răscumpăra, trebuie să mărturiseşti pe Răscumpărătorul şi să te lepezi de cel ce te-a cumpărat, adică de satana. Mai simplu spus: omul a fost zidit pentru a-l sluji pe Ziditor. Şi Îngerii la fel. Parte din îngeri s-au răzvrătit şi au început să trăiască de sine, fără Dumnezeu şi împotriva Lui. Şi alături de ei i-au tras şi pe oameni, pe Adam şi pe Eva. Ieşind de sub ascultarea lui Dumnezeu, oamenii au trecut sub ascultarea satanei, s-au dat de bună voie, cu contract, în mâna celui rău. Cine să-i scoată din robie, cine să rupă contractul sau Zapisul?”.

Că lumea contractului este rea, văd prea bine de cînd cu bursa asta postdoctorală pentru care am dat chiar şi examen. De ce ? Ca să-mi taie jumătate din salariu, iar ea să nu mai vină fiindcă cică e stipulat în contract că bursa ne va fi virată în cont pe data de 15 a fiecărei luni, „în măsura fondurilor disponibile”. Asta e. Că noi, cei de bună-credinţă, nu ştim nici măcar să citim un contract, necum să-l stabilim prin acordul părţilor în avantajul nostru. Dar noroc că  „la POSDRU” - cum le spunem noi seminariilor săptămînale obligatorii - ne bălăcărim şi ne miştocărim unii lucrările altora, iar managerul ne anunţă mereu că domnul Minciună de la contabilitate i-a spus că nu sunt bani. Aşa ne mai distrăm şi noi, muritori sau „oameni”, căci „om” vine de la humă, adică „pământ”, materie neînsufleţită.

Aşa că orice umanism, „humanism”, este un cult al răului, al morţii. „Este aplecat omul spre rău din tinereţile lui”. Adică din naştere. Toţi suntem arvuniţi morţii, adică celui rău. Prin Taina Botezului arvuna e răs-plătită, şi ne întoarcem la starea dintîi, a lui Adam cel întîi zidit. E foarte simplu. Nu e nici-o filosofie aici. Trebuie doar să nu fii viclean şi să împlineşti făgăduinţele Botezului.  Te lepezi de Satana? Mă lepăd!...

Atunci de ce tu cauţi calea largă şi desfătată, care duce la pieire? „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi” iar Dumnezeu-Hristos nu a avut unde să-şi plece capul. 

Iar  tu, ca toţi oamenii, vrei să te înveşniceşti pe pămînt şi nu ştii cum să te minţi că eşti nemuritoare şi că pământul e veşnic şi de-asta scrii în Filozofia chiriaşului grăbit, chinuită de instabilitatea şi dorul tău de mine.

Mi-e un dor de tine, că-mi vine să mănînc maşina asta nouă de scris, calculatoru’ ăsta. Da’ doru’ ăsta îmi e de cînd te-am văzut, acum 25 de ani. Eu tot cu dorul ăsta trăiesc şi aş putea să zbor cu el, mă-nţelegi? Ţi-am mai spus : aşa cum sunt eu, nu ai pe nimeni pe lumea asta. Hai, puiule, că trece timpul, deja mi-e groază de timpul care trece. Te iubesc. Şi ţie nu-ţi foloseşte la nimic. De când te cunosc tot învăţ ce e aia dragoste. Şi uite, nu mă pot opri nici acum. Da’ pe calea mea nu se face nici banu’, nu se poate nici trăi. Se poate muri. Dar cine ar vrea să moară, Lori? Între timp, trebuie să mai şi trăim. Iar tu nu trăieşti. Şi pe noi asta ne doare. Că tu nu trăieşti. Că nu ai vrut nici o clipă să trăieşti. Eu nu m-am însurat cu tine de prost. Că de bine de rău eram şi eu prezentabil. Ştiam că tu n-ai să mă laşi niciodată şi-acum dau un leu la nişte băieţi să-mi bage pe Jean de la Craiova. E un blues cu Jean de la Craiova, unde trăieşti tu pentru nişte fabulaţii jidoveşti. Eu sunt aici, în gară, cu băieţii, nici nu vin, da’ nici nu mai plec. Oamenii se duc la muncă, eu m-am dus să-mi iau o bere. Nu pot să dorm noaptea, am o casă în pădure. Flebită la gambe, artroză la genunchi şi hemoroizi în cur. N-avem nimic de împărţit: tu cu „Patapievici”, eu cu moartea. Fiecare cu iubirea lui.

Ăsta e omul, tu, eu, noi. La fiecare Sfîntă Liturghie, Dumnezeu-Hristos este tăiat în bucăţi ca jertfă de răscumpărare. Cui îi pasă? Oamenii din biserică, cei mai mulţi, împreună cu preotul, habar n-au ce se întîmplă acolo, nu-i interesează.

Degeaba te străduieşti să-mi explici, ştiu şi eu: Orice comportament ingrat, orice refuz al binelui repetă, premeditează, face să se presimtă batjocura, pătimirea şi răstignirea.

Dar înţelege, pentru mine tu eşti problema. Nu am cunoscut om care să vrea mai mult decît tine să-mi facă viaţa urîtă şi amară, care să mă condamne şi să mă asuprească mai mult decît tine, să mă umilească şi să mă ducă la exasperare, susţinînd că mă iubeşte şi-mi vrea binele. Nici-o ispită a necredinţei nu a fost mai mare decât disperările în care m-ai aruncat tu. Dar ştiu, ştiu: indiferent din rîndul cărui popor ar fi fost aleasă Maica Domnului, la instigarea autorităţilor şi sub puterea propriei slăbiciuni şi întunecări, poporul acelaşi lucru l-ar fi făcut.

Douăzeci de cruci să-ţi pui la gât, în patruzeci de biserici să faci parastase, în biserică să trăieşti, dacă nu faci faptele credinţei, adică dacă nu împlineşti – după puteri – poruncile Evangheliei, eşti un drac în piele cu cruce la gît, „frate mincinos”, de care a vorbit Mîntuitorul. Ai intrat în Biserică? Nevoieşte-te să trăieşti creştineşte, după puteri.

Dar numai eu să mă nevoiesc? Mai ţii minte cînd te-a mustrat părintele Chesarie că scoţi castanele din foc cu mîinile mele? Mai ţii minte cînd, gravidă, spălam rufe la pîrîu şi-mi spuneai să beau apă din el împreună cu copiii, şi după ce a trecut maşina aceea şi a plouat şi apa era toată numai nămol te-am întrebat „cum să beau de-aici ?” şi tu nu mi-ai răspuns? Şi cu copiii după mine, preţ de un kilometru mă duceam pînă la izvorul cu apă curată şi mă întorceam cu două-trei sticle pline şi limpezi? Mai ţii minte cînd mi-ai aruncat în cap punga în care aveai multe, multe pachete de câte 50 de mii ca să „mă îngropi în bani”? Şi banii s-au împrăştiat prin toată camera când punga s-a spart în capul meu şi noi stăteam înlemniţi, cocoţaţi în patul de lemn fără saltea? Şi după ce-ai plecat pe păduri cîntînd (da, chiar aşa !), băieţelul ne-a vertizat pe mine şi Maria: „Fim cuminţi! Că ne bate tati cu bani”. Şi ne-am apucat să-i strângem încet, în şoaptă şi în momentele acelea simţeam că ispăşesc păcatele tuturor urmaşilor activiştilor de partid care se îndestulau pe cînd părintele Iustin şi alţii ca el pătimeau în închisori.

Tu zici că de-asta nu ne mai înţelegenm noi, de-asta nu mai e între noi „comunicare”. Zici: Câtă vreme am trăit în afara Bisericii, fără Dumnezeu, împotriva lui Dumnezeu, ne-am înţeles binişor. Acum nu ne mai înţelegem, pentru că tu nu înţelegi că a fi, a trăi ca un creştin e altceva decât a trăi ca un păgân, sau ca un jidov, sau ca un nelegiuit, sau ca un drac. Odată intrat în Biserică, adică îmbisericit cît de cît, m-am întrebat: „Bine, mergem Duminica şi de sărbători la Liturghie, stăm şi noi acolo, luăm anaforă, unii se împărtăşesc – bun, dar cu ce e diferită viaţa mea de zi cu zi şi clipă de clipă, de a unui nebotezat, a unui turc, a unui american, a unui japonez sau chiar a unui drac? ”

E-ntrebare simplă. V-am pus-o tuturor, şi ţie (soţia mea), şi lui Mugur („fratele” meu, zice el, şi aşa să fie), şi „prietenilor”: Daniel, Ileana, Cezar, Valeriu. Răspunsul a fost nu în vorbe, ci în fapte: toţi v-aţi lepădat de mine.

Pentru că nu e nici-un răspuns: toţi aceşti „creştini” făcuţi peste noapte (unii din atei, alţii din nihilişti-satanişti, alţii din yogini, rockeri, închinători la buric, închinători la „artă”, la „cultură”, culturişti, băutori de urină, băutori pur şi simplu, marxişti, existenţialişti, indiferenţi, într-un cuvânt), toţi aceşti îndrăciţi ne-am făcut de-odată „creştini”, ce minune minunată!

Dar unde sunt păcatele, unde patimile, unde pocăinţa, unde smerenia? Aud? Ce sunt acelea? Noi suntem creştini! Tu eşti un beţiv şi un antisemit!

Bine, dar totuşi, cum e cu putinţă să fii creştin şi să trăieşti ca un jidan american? Ştii ceva? Tu eşti nebun!

Şi cu asta „dialogul” s-a încheiat. Şi cu mama, şi cu tata, şi cu nevasta, şi cu prietenul, şi cu „fratele ortodox”.  Zice Mântuitorul Hristos: „N-am venit să aduc pacea, ci sabia. Foc am venit să arunc pe pământ şi să despart pe tată de fiu, şi pe mamă de fiică”, pe „noră de soacră”. Şi „casnicii tăi vor fi vrăjmaşii tăi”. Dar e vorba de sabia Duhului Adevărului şi de Focul Duhului Sfînt, proştilor şi analfabeţilor care vă credeţi culţi, ca să-mi spui tu, curvă cenaclieră, că selectez din Evanghelie numai ceea  ce se potriveşte firii mele agresive şi temperamentului meu dictatorial, ca să îmi spună bătrânele activiste, slugi ale lui Stalin (mama mea, adică) că ea „e mai creştină decît mine”, pentru că eu sînt „Rău”. De acord, sunt rău, şi nici nu zic că sunt bun, dar cred în Domnul Hristos, mă rog pentru credinţă şi nădăjduiesc în mîntuire, adică în petrecerea de-a pururea cu Mîntuitorul Hristos, cu Maica Domnului, cu puterile cereşti şi cu toţi Sfinţii. Iar aceea zice că astea sunt poveşti şi că totul e să ai noroc în viaţă.

Altă activistă, care toată viaţa a învăţat copilaşii că ei şi părinţii lor se trag din cimpanzei, gorile şi urangutani (mămica ta) mi-a zis şi ea: „Tu, creştin?! Tu eşti sectant, tu nici la televizor nu te uiţi!”.

În scurt: vreau să apuc ziua în care să încep să trăiesc creştineşte. Nu e uşor, cînd toată viaţa ai trăit drăceşte, în desfrînarea minţii şi a trupului. Sufletul nostru e mort, citeşte orice rugăciune şi vezi că toţi oamenii sunt în starea asta, de la Adam încoace. Dar mai cu seamă noi, care nu ne-am născut şi nu am fost crescuţi în păgînătate, ci în cultul Antihristului, care acum se desăvârşeşte.

Vrei să afli cum trebuie să fii creştin? Nu vei afla în cărţile nebotezaţilor, fie ei păgâni, liber-cugetători sau jidovi. Duhul adevărului, duhul cunoştinţei nu este întru ei, altminteri la ce ar mai folosi Botezul? Iar  tu îl cauţi pe Hristos la...sinagogă şi la bordelul gomoriţilor de la Paris, şi la templele tuturor sălbaticilor cu coifuri pe cap. De fapt, tu nu cauţi nimic, decât îndreptăţiri ale mîndriei şi...droguri mintale.

Tot ce a fost de spus, s-a spus. Ce să mai vorbim? După cununie, Dumnezeu mi-a pus în minte şi în inimă rîvna de a trăi creştineşte, adică omeneşte. Ce fac eu cu rîvna asta, căderile mele, nebuniile mele, asta e altceva. „De şapte ori va cădea dreptul într-o zi, şi de şapte ori se va ridica.” Asta e viaţa creştinului: cădere şi ridicare. Dar pe drumul care duce la Hristos. De la mine e doar voinţa, împlinirea e un dar care vine la ceasul potrivit, poate chiar în clipa morţii.

Ca să vorbeşti cu întemeiere trebuie să fii sfînt. Iar dacă zici că eşti sfînt, atunci cu siguranţă eşti în ultima fază a îndrăcirii. Fă ce vrei. Suntem cu adevărat liberi, cum nici Sfinţii Îngeri nu mai sunt. Mergi cu necredincioşii, mergi cu nebotezaţii şi cu tăticul lor, satana, pentru că sunt „oameni foarte de treabă”. Eu, iubita mea, ştiu unde duce drumul cel larg, şi nu vreau nici să-mi închipui ce e la capătul lui. În patru labe, tîrîş pe coate, cum s-o putea, merg pe cărarea cea strîmtă şi cu chinuri care duce la odihnă.

Nu te mai amărî în ceea ce mă priveşte. Tu vezi-ţi de viaţa ta. Eu îmi văd de moartea mea. Răbdare. Sufletul tău e cu mine. Al meu e cu tine. Astea nu-s manele. Îmi place mult fundalul ăsta: deşi vîrcolacu’ a halit un sfert din soare, e super tare ! Băi, ştii cum e…şi uite, camera asta nu e superprofesională, nu pot să prind mare lucru cu ea. Te duce în neant. Da’ nu ninge. Şi totuşi, pe jos este alb. Şi sus, uneori gri-alb. Da’ nu-i ceaţă. Excepţional. N-am mai văzut niciodată pân’acum un nimic ca ăsta. Foarte excepţional. Da, am văzut soarele muşcat. Fix ca dintr-o felie de caşcaval…Gata. Vreau să închei convorbirea asta cu tine şi nu pot…