Corecturi

stai să te miruiesc

cu fruntea mea profană

şi cu toată Africa de sub ea

corpul meu se şi grăbeşte

cum îl transcend până marţi dimineaţa

când nu mai am nici-o rațiune estetică

Ieri

am mincat un ou fiert
si cind mi-am dat seama
am urcat in trenul
cu loc rezervat pentru joi

TATA

Astăzi tata ar fi împlinit 84 de ani. Nu sunt nici 80, nici 85, nici 90 şi totuşi acum sunt toţi aceşti ani la un loc, iar 84 este frumos divizibil cu aproape toate cifrele sistemului zecimal (în afară de 5, 8 şi 9) şi asta îmi vorbeşte despre structura profundă a veşniciei.

În ultimele zile m-am tot gândit la tata care „a avut bunul simţ să moară la 60 de ani” (vorba lui Florin). Dar ceea ce din partea celui trecut la cele veşnice poate fi prin absurd o dovadă de „bun simţ”, pentru cei rămaşi (oricâtă credinţă ar avea sau ar fi dobândit) poate fi o sursă de disperare.

Uneori, când nu găsesc soluţii la problemele existenţiale îmi vin în minte versuri din Rugăciunea orfanului: „Eu, Doamne, milă cui să-i cer/ Decât lui Dumnezeu din cer?”.

Şi atunci (Doamne, iartă-mă!) îmi dau seama că tata a fost pentru mulţi un fel de Dumnezeu terestru: îi ajuta să primească locuinţe, să-şi găsească locuri de muncă, îi ducea la doctori sau la profesori, îi ajuta să-şi facă dreptate atunci când erau nedreptăţiţi. Pentru asta alerga prin toată ţara apelând la prieteni şi cunoştinţe, iar casa noastră era un fel de hotel: tot felul de rude, prieteni, cunoştinţe trăgeau la noi când aveau treabă prin Craiova, uneori instalându-se pentru perioade destul de lungi. De-atunci am învăţat un lucru elementar de la mama: „Chiar dacă nu-ţi convine ceva, nu trebuie să faci musafirul să se simtă prost”.

Într-o zi tata a dus la doctor un cioban din acela cu opinci şi cojoc întors pe dos lung până la pământ, cu iţari, chimir şi bâtă pe care o avem şi acum ca semn al recunoştinţei pentru ajutorul acordat. Şi ca să-l convingă pe doctor că este un caz ce merită tratat cu toată atenţia, i-a venit o inspiraţie de moment: „E cumnatu-meu. E fratele soţiei mele”. Când doctorul s-a arătat circumspect („Bine, dar eu ştiam că doamna are un frate doctor”), tata a dres-o: „Da, dar ăstuia nu i-a plăcut cartea şi atunci socru-meu l-a făcut cioban”.

Într-o vară s-a ţinut zile în şir după viceprimar să-i repartizeze unei dactilografe cu trei copii un apartament fără igrasie. Parcă-l aud şi-acum la telefon: „Domne, cum să stea femeia în igrasie cu trei copii?!”.

Şi toate acestea sunt un fel de spovedanie de fiică risipitoare (şi rătăcitoare) care nu a ştiut să-i arate tatălui ei cât a fost în viaţă  nici cea mai mică apreciere. Despre zilele minunate în care mă trezeam că-mi spune „Astăzi pentru tine sînt Saturnaliile” ar fi mult de povestit.

Acum nu am la îndemână nici măcar o fotografie (am realizat pe drum data aniversară). Dar reamintesc un poem din ciclul SCÂNTECE DE FAMILIE.

Tata                            

Dormea atât de adânc

încât la cinci ani

îi puteam desena inutilă pe spate

umbrele dup-amiezii de vară

pe mama bunica bunicu’ sora mea Anca şi fratele meu Cătălin

verişoarele mele Mirela şi Adi, verişorii mei Valentin şi Felix

pietenele Mena, Sorina, Dana şi Puşa

nenea Roman poştaşul şi păpuşa mea Doina

fiatul 600 al lui unchiu’ Ionel

şi câinele nostru Paciuli de lângă el

gutuiul şi părul de pe 13 Septembrie

din care ne strigam Tumak şi Luana

şi daliile

prevesteau şcoala

nu ştiu cum  

fiatul a pornit brusc iar Felix şi Valentin

ţipau în pieile roşii se-mpingeau unul pe-altul

în desenele unicat pe pielea lui fină

de tată

de s-au aflat în după-amiaza de vară

Sorina, Dana, Mena şi Puşa mă strigau să ies pe-afară

şi

se destrăma universul dinspre Cehoslovacia

ne-am trezit

cu toţii în cazemată

unde

stăm şi-acum morţi de râs şi de foame

cu pixul în mână

pregătim cartea omului de pe lună.

Recenzie în carne şi oase

aceleaşi păpuşi, aceiaşi urşi de pluş

aceleaşi figurine de porțelan

îmi traversează şi astăzi copilăria

printre orele amiezii

o vrabie pe firul telegrafic

un pinguin cu aripile prea strâmte

cireşele dăruite de tata în somn

și vocile ni s-au îmbrățișat

-          „ferice de acela pe care-l vei iubi”

-          „acestea nu-s doar amintiri…”

și zborul are formă de cruce

asta e

că-ntotdeauna mi-a fost frică să traiesc

în realitate

Vraja e problema minții mele

poate fi un argument științific
eu tot ca în poem mă-ndrăgostesc
și nu mai pot să citesc
decât ce iubesc