Poţi măcar pentru o clipă (o, de-ai putea!) să nu te
mai gândeşti la tine, pretinzând că faci asta pentru celălalt? Să nu mai înnebuneşti de
nepăsarea/înstrăinarea/absenţa/schimbarea bruscă a celuilalt?
Poţi măcar pentru o clipă să nu te mai gândeşti la
ce poţi şi la nu poţi, la cele care sunt pentru tine în acelaşi timp şi foarte
uşoare şi foarte grele, poţi să încerci şi ce crezi că nu poţi face, sau chiar
să faci ce nu poţi de dragul celuilalt?
Poţi să-l iubeşti chiar şi atunci când nu-l mai poţi
iubi?
