Aşa, mai mult de dragul vignetelor lui Valeriu

Prima carte de versuri

Aşa a fost să fie: primul volum de versuri semnat de mine a apărut tot cu ajutorul lui Florin. Al prietenilor lui şi ai mei, cunoscuţi în frumoasa biserică Sapienţei.

Îi mulţumesc mai întîi Ilenei Voicescu: ea a avut ideea de a le propune cartea aceasta Cezarinei Condurache şi lui Mircea Bârzoi, directorii Editurii Evdokimos.

Mircea a avut dragul şi răbdarea de transforma „manuscrisul” într-o carte.

Lui Valeriu Pantilimon îi mulţumesc pentru inspiratele, desăvîrşitele ilustraţii care fac din suita de mici poeme cuprinse în volum, un obiect care merită privit şi un subiect la care se poate reflecta.

Lui Alexandru Ioan, prieten din copilărie şi trăitor clipă de clipă în poezie, îi mulţumesc pentru „Cuvîntul-înainte”.

Nu în ultimul rînd, îi mulţumesc Siminei Bălăşoiu pentru profesionalismul dovedit ca redactor de carte, dar şi pentru încurajări.

Iarăşi am „vorbit” poate prea mult.

Dar nu puteam trece cu vederea atîta iubire.

De sărbători în familie

Sîmbătă, în Craiova. După Madona Dudu, la Biserica Sfânta Treime și Colegiul "Carol" ("Nicolae Bălcescu" pe vremea noastră). Chiar și în fața fostului atelier, unde făceam noi practică prin anii '78-'81.Pe seară, la "Il Padrino" :)
Cu Delia Bogheanu și Anca Suciu

Casă, dulce casă

Deal-vale, deal-vale. La Oprișor.

Ce-a mai rămas din nucul copilăriei cu fotoliu între crengi

a mai rămas totuși un pic din viața de demult

un microcosmos în felul lui rarefiat

într-o vie, ca în vie

copacul acesta cu inima la vedere

Dintr-un CAIET DE FĂCUT AVIOANE. DIN 1981. Față-verso

Din CAIETUL DE FĂCUT AVIOANE regăsit.

Să zicem că am fost aproape două luni în căutarea CAIETULUI DE FĂCUT AVIOANE pierdut. De azi revine timid, din cînd în cînd, CAIETULUI DE FĂCUT AVIOANE regăsit. Voi ştiţi cît de greu se face un avion de hîrtie? :) :

A folosi cuvinte al căror înţels nu îl ştii, este ca şi cum ai trăi încă de pe acum pe lumea cealaltă.

Să rosteşti cuvinte pe acre nu le cunoşti, înseamnă să exişti într-o altă lume.

Sufletul meu e încărcat de daruri
de ce îmi plînge totuşi
sufletul de sărăcie…

„Hai la rai, la rai, la rai/ Că acolo e de trai ! ”

Din vremea cînd cîştigam un ban cinstit, cîntînd la nunţi, botezuri, cununii civile, zile de naştere, onomastici şi chiar la pomeni de vii: că aşa erau bunicii şi străbunicii în copilăria mea : gîndindu-se că vremurile nu le vor îngădui urmaşilor să-i pomenească aşa cum se cuvine după ce vor pleca din lumea asta, îşi făceau ei toate pomenile şi sărindarele : de 9 zile, de 40 de zile, de o jumătate de an, de un an şi de 7 ani.
Asta arată grija pentru viaţa de apoi şi faţă de ceilalalţi (de a nu le complica existenţa oricum zbuciumată) şi induce un tonic sentiment al continuităţii între viaţa trecătoare şi viaţa de veci: parcă văd aievea femeile (rude apropiate, vecine) mergînd agale în şir, cu tăvi de colaci pe cap şi cîntînd: „Hai la rai, la rai, la rai/ Că acolo e de trai ! ”.
Eu în poză cînt ceva de Anda Călugăreanu, Anca Agemolu, Margareta Pîslaru sau Pompilia Stoian. Căci în final, ca probă de continuitate, se lăsa cu petrecere, cu lăutari. Daci curaţi! Poza nu este de la pomană, este o poză de iarnă, dar tot evocatoare :)

Cînd crezi că totul ţi se cuvine

Astăzi am auzit o mare prostie „citată” într-un film românesc realizat la puţin timp după 1989 (juca în el şi regretatul Dinu Mananolache) care m-a întristat prin evocarea atmosferei de prostie snoabă şi kitsch ce cotropiseră societatea în acei ani: „Iubirea nu este calitatea celui care iubeşte, ci meritul celui care este iubit”. 
Chiar dacă autorul aforismului nu este probabil decît un nefericit cu probleme de supradimensionare a ego-ului şi penibile vanităţi de vedetuţă, formula (vrînd-nevrînd) are atingere cu păguboasa ideologie a absenţei ideii dezinteresate a datoriei şi recunoştinţei, secondate de inventarea altor şi altor drepturi şi a cererii nesfîrşite de recunoaştere a acestora. Care transformă treptat societatea într-o adunătură de monştri egoişti, suficienţi şi superficiali, cărora nu le mai ajung drepturile „clasice” şi legitime ce au făcut obiectul revoluţiilor din secolele XIX şi XX.