"întîi tu și întîi eu"

... Recitind in memoriam poem cu poem (cu mici pauze) volumul din colecția "Cele mai frumoase poezii" apărut în 1978, ajung și la acest vers care-mi evocă o scenă ușor penibilă pentru mine, care însă acum mi se pare ireală. Prin iunie 1986, după ce conspectasem/copiasem zeci de pagini pe la BCU, BN, BIF, ca să-mi completez bibliografia pe care o consideram obligatorie pentru lucrarea de diplomă, l-am sunat și pe Geo Dumitrescu. Numărul îl aveam de la domnul Claudiu Moldovan, distins critic muzical din Craiova, congener cu poetul. G. D. m-a primit în fabuloasa curte de la Otopeni (ce flori, ce arbori, ce plante înalte, ce alee lungă de la poartă până la casă) și cât am stat în fotolii de răchită (cred) în pridvor, l-am cunoscut și pe nepotul lui, aflat în vizită cu o prietenă, un prieten și animalele de companie. Între timp a venit și poștașul-poștaș (al redacției era deja acolo și a refuzat o chitanță pe motiv că nu face colecție). Bâlbâind eu cam ce intenționam să scriu până în iunie 1987, citând când din Fundoianu, când din Horia Lovinescu, când din Vianu, când din Friedrich, când din Ianoși (coordonatorul lucrării) la un moment dat am fost întreruptă ironic: Măi, dar tu vorbești ca un om mare :)

Mi s-a rupt filmul, dar mi-a trecut totuși prin minte să-l rog pe poet dacă are să-mi dea un sfat. - Mai întâi continuă-ți ideea... întâi tu și întâi eu... Știi cine a scris asta? -... Sună a Nichita Stănescu... - Ei... Multe sună a Nichita Stănescu după ce au sunat mai întâi a Geo Dumitrescu... Oricum, am primit multe cărți, printre care o antologie în Livre de poche, cu prefață de Paul Claudel. Cu coperte albastre. Cu J. A. R. în chip de golan (Fondane). S-au pierdut. Au rămas numai două, dintre care nu am găsit-o acum decât pe aceasta, achiziționată de Geo Dumitrescu probabil de la un anticariat. Bucureștean sau parizian.