(...) La sfârşit de an m-am gândit că s-ar cuveni să mă înfăţişez la judecata virtuală cu un fragmenţel din Filozofia chiriaşului grăbit. Zis şi făcut, dar mi-a fost nespus de greu, dacă nu chiar imposibil să disloc ceva cu sens rupt de întreg şi care în acelaşi timp să nu fie „băţos” – cum ar spune IC, referindu-se la titlurile băţoase ale unora dintre poemele mele.
Dar nu de poeme scrise de mâna mea este vorba în cartea aceasta. După cum îi spuneam şi fiicei mele de zece ani când m-a invitat să o prezint în emisiunea ei inspirat denumită „Citim scrisori, dar nu în seara asta”, paginile din care este alcătuită cartea au fost scrise între anii 2006-2010. La facerea unora dintre ele a asistat când amuzat, când enervat şi Florin. Ţin minte că pe acelea despre Sartre mi le-a salvat, cu toată scârba, în Rosetti, prin 2007, după ce dădusem ctrl a. În texte este vorba despre „comunicări ştiinţifice” din mai multe locuri care au devenit cu trecerea timpului „studii şi eseuri”. Redau mai jos câteva pasaje scoase din contextul "Fantasme şi certitudini ale locuirii". Din ele am citit în faţa unui public maliţios, dar cât se poate de familiar, şi la măsuţa din sufrageria noastră:
(...)Construind, oamenii creează, punând adevărul fiinţei lor în operă, ca ieşire în afara oricărei locuinţe pământeşti, iar această locuire în sine corespunde unei nostalgii căreia nu piaţa imobuiliară îi poate răspunde.
La Heidegger spaţiul locativ sau înscrierea în cartea de imobil indică un „grad zero” al locuirii. Aspectele legate de menirea funcţională a faptului de a fi într-un anumit loc (aici) şi într-un anumit timp (acum) sunt luate în consideraţie pentru a păstra sugestia „nefiinţei” locuirii cotidiene, al cărei caracter iluzoriu este dat: „Construcţiile de locuit oferă, e adevărat, un domiciliu, locuinţele pot fi astăzi chiar bine concepute, uşor de gospodărit, destul de ieftine, bine aerisite, expuse luminii şi soarelui; dar oare în felul acesta locuinţele poartă în ele chezăşia că se petrece acolo o Locuire?”.
(...)Dacă pentru a defini locuirea ne întrebăm „Ce fac, de fapt, oamenii cu locuirea, ce fac ei în locuinţă?”, răspunsul cel mai simplu este că ei acolo trăiesc, adică îşi petrec o mare parte a timpului şi îşi duc viaţa („spre moarte”, după cum o spune limpede filosoful). Iar cei care, fie de prea mult bine, fie de prea mult rău, ajung să gândească asupra faptului că în locuinţă se află în viaţă, că a locui este totuna cu a trăi, simt locuirea ca existenţă în timp, unde „cântul existenţei” poate fi auzit şi de cei nelalocul lor.
(...)Locuirea înseamnă a-ţi găsi locul, a face din substantivul (pasiv) „loc”, un verb, ceva activ, în mişcare, (...) înseamnă aducerea locului la viaţă, „sfinţindu-l”, în cazuri fericite, căci dacă lumea este aceea care „lumeşte” sensurile – nu locul, ci omul locuieşte, spre deosebire de alte vieţuitoare, care doar se adăpostesc.
Nu pot încheia înainte de-a observa în „speculaţiile” astea un mic început al sfârşitului rătăcirii drumului spre casă. Când mă bucuram de ele ca de beculeţele din pomul de Crăciun, nu citisem din Omiliile la Facere ale Sfîntului Ioan Gură de Aur pe care tot Florin mi le-a pus în mână: „«Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care l-a făcut şi l-a pus în Raiul desfătării ca să-l lucreze şi să-l păzească». N-a spus simplu: «în Rai», ci a adăugat «al desfătării», ca să ne arate covârşitoarea plăcere de care avea să se bucure omul datorită locuirii lui (...). (Căci) întregul pământ se dăduse lui Adam, dar Raiul era sălaşul lui cel îndrăgit. Putea şi să iasă afară din Rai, dar pământul din afara Raiului fusese rânduit nu spre locuinţa omului, ci a dobitoacelor necuvântătoare, a celor cu patru picioare, a fiarelor sălbatice şi a târâtoarelor. Sălaşul împărătesc şi domnesc al omului era Raiul”.
