Cuvînt de început sau războiul firii omeneşti întru sine însăşi

„ «(La începutul creştinismului), bărbaţii le ajutau pe femei şi femeile îi ajutau pe bărbaţi. Iar în vremea aceasta cum petrecem noi, Creştinii? Vai! Bărbaţii pe femei şi femeile pe bărbaţi ne obosim şi ne pierdem. De aceea, aşezarea sufletului nostru este cu totul potrivnică şi nepotrivită cu aşezarea vechilor sfinţi Creştini, adică este răzvrătită şi rea».

Aceste cuvinte le scria îndurerat Sfinţitul Teofilact, arhiepiscopul Bulgariei şi Ohridei, cu vreo mie de ani în urmă. Iar acum, după trecerea acestui răstimp, vedem că bărbaţii şi femeile nu doar se obosesc încercînd să vieţuiască împreună, dar prea-adeseori ajung la desăvîrşită neînţelegere şi chiar la ură neîmpăcată. Şi aceasta se întîmplă numai şi numai din pricina fărădelegilor noastre ale tuturor, care au dat cale diavolului (adică „celui ce dezbină”) cel mare şi Satanei (adică „împotrivnicului”) să ne dezbine cu totul, precum a şi voit dintru început.

Iar această despărţire (mai întîi sufletească, în inimă şi în cuget, apoi şi trupească) dintre bărbaţi şi femei e dureroasă în chip negrăit, fiindcă nimiceşte chiar alcătuirea firii omului, pe care Dumnezeu l-a făcut bărbat şi femeie, un singur trup. Durere pe care o simt acum toţi cei însoţiţi, dar fără a înţelege ce se întîmplă cu ei, ci doar învinuindu-se necurmat unii pe alţii de priosos şi în zadar. Şi pricina dezbinării e nepricepută fiindcă nici una din părţi nu voieşte să ia aminte la păcatele sale, care nu sunt noi, ci moştenite de la întîii strămoşi; noi doar le-am desăvârşit dincolo de orice închipuire. Căci vrajba dintre bărbat şi femeie, adică războiul firii omeneşti întru sine însăşi, s-a pornit în chiar ziua facerii lor, atunci când Adam şi Eva s-au depărtat de scopurile pentru care i-a adus întru fiinţă Ziditorul a toate, ieşind astfel din starea lor firească, încât «istoria» omului a început să curgă pe un făgaş nedorit de Dumnezeu.

Aceasta e starea de cădere în care omenirea se află dintru bun început, ceea ce înseamnă lipsirea ei de acele daruri primite de Adam şi Eva în clipa zămislirii lor, adică: apropierea nemijlocită de Dumnezeu, înţelegerea deplină (omeneşte vorbind) a întregii lumi văzute şi, al treilea, nemurirea. Dintre toate, cea mai grea se arată a fi pierderea înţelepciunii şi a dreptei socoteli. Căci, dacă am avea-o pe aceasta (precum o şi putem cîştiga din nou, vieţuind după Hristos), ne-am apropia iarăşi de Dumnezeu şi, la învierea de obşte, am redobîndi nemurirea avută în Rai (iar nu nemurirea osîndei Iadului). Fiindcă mintea noastră e într-o stare de neînchipuită înşelare, datorată păcatelor adunate în cei 7518 ani trecuţi de la facerea noastră. Între care, mai păgubitor decât toate este păcatul necredinţei, cel dintâi de altfel: fiindcă dintru început femeia nu L-a crezut pe semenul ei dintru al cărui trup fusese luată, ci pe vrăjmaşul diavol care vorbea prin şarpe; la fel, bărabtul nu L-a crezut pe Cel care îl adusese la fiinţă din ţărâna cea neînsufleţită, ci pe femeia luată din însuşi trupul său însufleţit. Încât mintea omenească bolnavă de necredinţă – deşi vede bine că toată aşezarea noastră sufletească şi trupească e rea, stricată cu desăvârşire – primeşte învăţăturile pierzătoare şi nebuneşti ale vicleanului diavol şi se leapădă de învăţăturile cele adevărate cele ale lui Dumnezeu, lăsate nouă în scris tocmai pentru a rămâne neuitate şi de folos în orice împrejurare.

Necredinţa ne duce însă la neştiinţă, la nedumerire şi deznădejde, încît ne întrebăm: Pentru ce suntem făpturi atît de slabe? Pentru ce am mai fost făcuţi, de vreme ce suntem nu doar neputincioşi, ci şi răi? Apoi, pentru ce am fost făcuţi bărbat şi femeie şi ni s-a lăsat însoţirea celor două părţi, dacă aceasta nu duce decît la vrajbă şi despărţire? Şi cîte alte întrebări nu ne mai punem, uitînd că Purtătorul de grijă al nostru şi al tuturor celor văzute şi nevăzute nu ne-a lăsat întru necunoaştere, ci ne-a răspuns dinainte la toate.

Să cercetăm aşadar Sfintele Scripturi şi pentru pricina ce ne stă înainte, şi vom găsi într-însele mîngîierea unui răspuns drept la întrebarea ce chinuie, mai devereme sau mai tîrziu, mintea fiecărui bărabt şi a fiecărei femei, anume: Dar eu ce am greşit? Şi, dobîndind această înţelegere care ne-a lipsit, vom putea să ne îndreptăm aşezarea lăuntrică, vindecîndu-ne tulburarea. Şi încă ceva mai mult: vom putea să ne povăţuim bine copiii, punîndu-le înainte desăvîrşitele sfătuiri dumnezeieşti, de care noi nu am avut cunoştinţă la vremea potrivită”.

Florin Stuparu, CARTEA OMULUI sau UN BĂRBAT ŞI O FEMEIE de la Facerea şi pînă la înnoirea acestei lumi. Cuvinte de folos pentru căsătorie, adunate din Sfînta Scriptură a Vechiului şi Noului Testamnet şi din scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, Bucureşti, Editura Scara, 2010, pp. 5-7