Vrajba care a dezbinat dintru început firea omenească cea împărţită în bărbat şi femeie a ajuns în vremea din urmă la forma ei cea mai jalnică şi mai dureroasă: cei doi – cărora Dumnezeu le-a dăruit unirea desăvâîrşită, făcîndu-i să fie un trup – s-au despărţit de tot şi se urăsc pe faţă. Şi aceasta fiindcă şi patimile lor au ajuns la hotarul şi la piscul dincolo de care nu mai e drum înainte; încît, asemenea tîlharilor care au săvîrşit fărădelegea împreună, nici aceştia nu se mai rabdă nicicum şi se învinuiesc unul pe altul pentru răutatea întru care s-au unit (...).
Adam nu a ascultat porunca dumnezeiască, ci a urmat-o pe femeia luată din trupul lui şi dată lui spre ajutor, aşadar s-a supus dintru început celei aduse întru fiinţă pentru sine, iar nu Celui care îl adusese pe el la fiinţă ca încununare a întregii lumi văzute. Şi pe urma lui a călcat mai toată firea bărbătească. Dar Creştinul de azi, adică „Adam” cel răscumpărat de Mîntuitorul Hristos, face încă mai mult: el pune „lucrarea şi păzirea Raiului” – care, în chip duhovnicesc, e Biserica lui Hristos-Dumnezeu – în sarcina „Evei”, socotind că cele ale credinţei ar fi „treabă femeiască”, adică slabă. Şi întâi de toate, ne gândim la rugăciune, la slujbele bisericeşti, şi mai ales la Sfintele Taine ale lui Hristos. Nici nu trebuie să zicem multe despre aceasta, lucrul fiind vădit şi ştiut de oricine: Biserica e ţinută şi orînduită de partea femeiască cea uşor de înşelat (şi mai ales de femeile îmbătrînite în rele, nu în fapte bune şi pocăinţă, cum li s-ar cuveni). (...) Căci nu în zadar poruncea apostolul, zicîndu-le bărbaţilor Creştini: „Femeile voastre să tacă în biserici, căci lor nu le este îngăduit a grăi, ci a se supune, precum zice şi Legea” (1 Corinteni 14:34).(...).
Că „Eva” se răzvrăteşte cu tărie împotriva acestei porunci e de înţeles, dar „Adam” de ce o îngăduie şi (mai mult!) o încurajează? – spunînd că „e bine aşa, fiindcă femeia aduce blîndeţe, milostivire şi rînduială (!)”, precum auzim chiar de la preoţi şi ierarhi. La aceasta, bărbaţii vor răspunde că partea femeiască e covîrşitoare în biserici, încît ne biruie cu numărul. Dar răspunsul acesta nu face decît să ne osîndească mai mult, întărind ceea ce s-a spus: anume că „Adam” a lăsat cu totul în seama „Evei” Raiul Bisericii, el fiind de obicei în alte locuri decît biserica în vremea sfintelor slujbe.(...)
Şi vorbim întîi de „obiceiurile”, „datinile”, „tradiţiile” şi „ritualurile” păgîneşti ţinute „cu sfinţenie” în Biserică drept „ortodoxe”, adică bătrîneşti, strămoşeşti! Nu e loc aici pentru a zice multe despre acestea, încît vom spune doar că toate sînt trupeşti şi cinstesc făptura, iar nu pe Făcător, pe cîtă vreme cele ale lui Hristos sînt duhovniceşti şi-L cinstesc pe Dumnezeul a toate. Să ne gîndim numai la aducerea „rituală” de ramuri şi flori la praznicul Intrării Domnului în Ierusalim: aceasta e vechea serbare romană numită „Floralia” (zeiţa primăverii), o slujbă a „reînvierii Naturii”. Apoi, la jertfa oului (de găină!) vopsit şi „cosmic” (cum ar zice cărturarii cei făţarnici) pus înainte la toate praznicele Învierii Domnului şi mîncat prosteşte în chip ritual şi hulitor către Însuşi Cel Înviat. Cine să mai ia aminte la înfricoşatele înţelesuri ale faptelor dumnezeieşti? Apoi, să ne amintim de altă sărbătoare a reînvierii zeiţei Natura şi totodată de cinstire a morţilor (ei înşişi „zei” ai neamului, la Romani şi la toţi păgînii): zic de a ceea „Rusaliilor” („Rosalia” romană), praznic care face cu totul uitată Pogorîrea Sfîntului Duh. Dar să ne gîndim mai ales la mielul oii ucis şi mîncat de Ortodocşi „cu sfinţenie” de-a dreptul iudaică! Fiindcă jertfa aceasta a fost lăsată vechilor Evrei ca înainte-închipuire a jertfei Mîntuitorului ce avea să vină (şi mai întîi pentru ei); căci acesştia, trupeşti şi neînţelegători fiind, nu ar fi putut înţelege altfel faptul acesta negrăit de minunat. (Trebuie să pricepem că toate jertfele hotărîte prin Legea cea veche s-au lăsat Iudeilor în chip pedagogic, ca să nu se mai închine la făpturi, precum păgînii. De pildă, jertfirea dobitoacelor cornute avea scopul să vindece nebunia cinstirii vitelor, pe care Iudeii o moşteniseră din Egipt). Aşa a mîncat şi Mîntuitorul Hristos împreună cu apostolii acel de pe urmă Miel al Vechiului Legămînt; iar odată cu jertfa Sa, acea adevărată Jertfă a Mielului care a ridicat păcatul lumii, înainte-închipuirea nu şi-a mai avut rostul (...). Şi nu mai pomenim multe pentru sărbătorile celor trei Moşi „Creştini”: „Niculae”, „Ajun” şi „Crăciun”, alături de cele patru ale „Moşilor” (morţilor) ce stăpînesc anotimpurile. De porcul „faraonic” şi de bradul şi el „cosmic”, ce să mai zicem? Ei bine, Bărbatul Creştin se supune cu plăcere tuturor „obiceiurilor” păgîneşti de acest fel şi chiar lucrează pentru buna lor săvîrşre, ca „preot” jertfitor, căci doar el ucide zisele animale „rituale”. Iar bărbatul preot al lui Dumnezeu vine şi le „sfinţeşte”!
Apoi, înseşi Sfintele Taine ale lui Hristos-Dumnezeu sînt privite în chip trupesc şi magic, adică femeieşte: e bine să botezi, e bine să cununi, e bine să te spovedeşti, e bine să te împărtăşeşti. Tot aşa, e bine să citeşti acatiste, e bine să posteşti, e bine „să iei” anaforă şi agheasmă dimineaţa. Întrebaţi orice evlavioasă Creştină, şi vă va lumina! Ei, aceasta e întocmai gîndirea magică: a crede că anumite cuvinte şi fapte ale tale, cărora le ştii înţelesul, au puterea să-ţi orînduiască împrejurările vieţii precum îţi doreşti. Rugăciunea necurmată a acestui fel de credincios e : Facă-se voia mea! (...).
Fiind făcută din însuşi trupul său – lucru pe care l-a şi văzut în vedenie, aşa cum s-a arătat – Adam ar fi trebuit să aibă către Eva aceeaşi dragoste ca şi pentru sine însuşi, precum chiar el a lăsat să se înţeleagă atunci cînd, trezindu-se din acel ”somn greu”, a mărturisit: „Iată aceasta e os din oasele mele şi carne din carnea mea. Ea se va numi «femeie», pentru că este luată din bărbatul său. De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa; şi vor fi amîndoi un trup” (Facerea 2: 23, 24).
Dar el nu şi-a arătat cuvenita dragoste către femeie, fiindcă de la întîia încercare s-a lepădat numaidecît de cea adusă întru fiinţă pentru el. Şi, mai mult, a şi învinuit-o pentru însuşi păcatul lui! Căci, greşind lui Dumnezeu, el a strigat cu teamă: Femeia mi-a dat să mănînc! – arătînd-o cu degetul pe aceea care nu-l silise nicicum la aceasta, ci doar îl ispitise punîndu-i înainte acel rod oprit. Cu alte cuvinte, despre partea lui, Dumnezeu putea să o şi nimicească pe Eva, numai el, Adam, să fi scăpat. În clipa aceea, el a căzut întîia oară din credinţa şi dragostea către Ziditorul său şi din dragostea firească spre femeia cea luată din trupul lui: fiindcă pe Acela l-a trecut cu vederea, iar pe aceea a împovărat-o în chip nedrept cu al său păcat. Prin această purtare, firea lui Adam şi-a arătat acea lipsă de bărbăţie (care se vede a-i fi rămas însuşită de atunci) pe care femeia nu o va ierta niciodată, fiindcă nici nu e de iertat.
Apoi – atunci cînd s-a împătimit spre împreunare, cînd s-a prăpăstuit în groapa „iubirii” pentru trupul femeii (şi, de fapt, în aceea a „iubirii” propriilor sale simţuri) – firea bărbătească a lepădat încă o dată adevărata dragoste, care e sufletească, pentru femeie: purtarea de grijă către ea, înţelegerea neputinţelor ei şi aşa mai departe.
Iar acum – după atîtea veacuri de la înomenirea Dumnezeu-Cuvîntului, cînd aşezămîntul căsătoriei a căpătat un rost mult mai înalt decît simpla înmulţire a omenirii, încît şi dragostea bărbatului către femeie s-a cerut a fi una duhovnicească întru Hristos şi asemenea dragostei lui Hristos pentru Biserica Sa – Creştinul „Adam” al vremii noastre a dus pînă la capăt păcatul neiubirii către „Eva”. Căci, de cele mai multe ori, el se foloseşte de căsătorie ca acoperire a patimii sale trupeşti, îndreptăţindu-şi slăbiciunea prin acea hotărîre a apostolului: „Din pricina aprinderii, fiecare să-şi aibă femeia sa!” (1 Corinteni 7:1), hotărîre pe care o tîlcuieşte precum îi vine la socoteală lui. Şi nici nu citeşte mai departe, acolo unde Pavel adaugă: „Fraţilor, scurtă e vremea de-acum. Aşa încît, cei ce au femei să fie ca şi cum nu le-ar avea” (1 Corinteni 7:29). Care se înţelege aşa, după Teofilact : „Ca să nu spună cineva că cei căsătoriţi au şi îndulcire, cu aceste cuvinte Pavel taie şi împuţinează îndulcirea nunţii, zicînd că vremea vieţii acesteia este puţină şi scurtă, că moartea este aproape, că toate aleargă împreună către dezlegare şi stricăciune şi că împărăţia lui Hristos se apropie, aşa încît îndulcirea nunţii e scurtă, ca să nu zicem că e mai mult necaz, osteneală şi durere decît îndulcire; şi că de aceea noi, Creştinii, sîntem datori a merge la Hristos”.
Deci păcatul acesta al curviei „binecuvîntate”, de care suferă întîi Ortodoxul bărbat (şi femeia, dar în mai mică măsură şi pentru mai puţină vreme, fiindcă îi trece după naşterea de copii) îl covîrşeşte pe acela al păgînilor care trăiesc cu mai multe femei de-odată, căci aceia cel puţin nu îşi acoperă patima cu vreo lege duhovnicească.
Apoi, neiubirea bărbaţilor către femeile lor se arată şi din aplecarea multora spre tiranie, ceea ce ştim cu toţii. Şi sunt unii Creştini (puţini la număr, e drept) care, luîndu-şi asupră datoria de povăţuitori şi de stăpînitori, se apucă să le silnicească pe femeile lor către fapta cea bună pînă cînd le dezgustă de aceasta cu totul. Şi uită că povăţuitorul trebuie întîi de toate să-l iubească şi să-l înţeleagă pe cel povăţuit, precum frumos arăta Sfîntul Ioan Hrisostomul. Aceştia uită şi stătuirea lui Petru: „Voi, bărbaţilor, trăiţi de asemenea înţelepţeşte cu femeile voastre, ca fiind mai slabe; şi face-ţi-le parte de cinste, ca unora care împreună cu voi sînt moştenitoare ale harului vieţii, aşa încît rugăciunile voastre să nu fie împiedicate” (1 Petru 3:7).
În sfîrşit, bărbatul a ajuns atît de căzut încît îşi îndreptăţeşte lipsa de iubire către femeia sa zicînd că întîi ea ar trebui să-i arate dragoste. Adică el întoarce pe dos rînduiala firească, şi aceasta fiindcă sufletul lui s-a „afemeiat” prin învechirea patimii curviei, căpătînd şi această însuşire femeiască. Încît bărbatul tristelor noastre vremuri doreşte în chip deznădăjduit „să fie iubit” de femeie şi suferă pînă la ucidere de sine dacă aceasta nu se întîmplă! Şi nu se întîmplă – precum bine a luat seama, prin amară cercare, gloata pătimaşilor poeţi lirici – fiindcă nici nu trebuie! Femeia, cea supusă, nu e datoare „să-l iubească” pe bărbat aşa cum ar vrea el, ci să-l ajute întru cele bine-plăcute lui Dumnezeu şi să-i fie mîngîiere în asprimile acestei vieţi ostenitoare. Ţinînd seama de cele zise, ne mai mirăm că „Adam” cel Creştin e cea mai tristă făptură de sub cer?
Florin Stuparu, Cartea omului sau un bărbat şi o femeie de la facerea şi pînă la înnoirea acestei lumi, Bucureşti, Editura Scara, 2010, pp.258; 260-263; 264-266.
