„Când
te rogi, e persoană. Şi când citeşti, este duh. Dacă citeşti în gând. Dacă citeşti
cu glas tare din Evanghelie, e tot persoană că e ca şi cum i-ai citi unui om”.
Şi ochii
ei negri şi rotunzi ca două boabe mari de piper căutau vioi şi luminoşi ochii
femeii alături de care aştepta cuminte să-i vină rândul la miruit şi deodată
văzându-mă că-i examinez cu nătângă indiscreţie întreaga înfăţişare albită, ascetică,
aproape incredibilă într-un spaţiu real, a început să mi se adreseze cu o
seninătate de Petre Ţuţea, amuzată de chiar halterele pe care tocmai în clipa
aceea gândul ei le ridica: „Şi când îţi faci rugăciunea de dimineaţă, să începi
şi rugăciunea de seară, că nu ştii dacă o mai apuci. La fel, când faci
rugăciunea de seară, începe-o şi pe-aia de dimineaţă, că nu ştii dacă te mai
scoli”. „Dar cine v-a spus toate astea?”. „Bunica
mea”. „Era din Craiova?”. „Nu, era dintr-un sat din Gorj. Acolo
dacă se-ntâmplă să treci pe la poarta cuiva la ora prânzului, te cheamă la
masă, indiferent că te cunoaşte sau eşti străin. Aşa, ca să te servească cu ceva. Cică să dai mai mult decât primeşti”...”Vorbiţi ca un fel de apostol
acum, de Sfântul Andrei...”. ”Şi să ştii că Adam şi Eva nu au mâncat dintr-un
măr. Poate era portocală. Sau smochină. Că smochinul e mai scund şi aveau cum
să ajungă la el acolo, în Rai”.
Oare m-a văzut pe mine mai probabil pitică într-o infinit mai posibilă grădină? Nu pot să-nţeleg...
Oare m-a văzut pe mine mai probabil pitică într-o infinit mai posibilă grădină? Nu pot să-nţeleg...
