Cum te rogi pentru când ai ajuns

„Când te rogi, e persoană. Şi când citeşti, este duh. Dacă citeşti în gând. Dacă citeşti cu glas tare din Evanghelie, e tot persoană că e ca şi cum i-ai citi unui om”.

Şi ochii ei negri şi rotunzi ca două boabe mari de piper căutau vioi şi luminoşi ochii femeii alături de care aştepta cuminte să-i vină rândul la miruit şi deodată văzându-mă că-i examinez cu nătângă indiscreţie întreaga înfăţişare albită, ascetică, aproape incredibilă într-un spaţiu real, a început să mi se adreseze cu o seninătate de Petre Ţuţea, amuzată de chiar halterele pe care tocmai în clipa aceea gândul ei le ridica: „Şi când îţi faci rugăciunea de dimineaţă, să începi şi rugăciunea de seară, că nu ştii dacă o mai apuci. La fel, când faci rugăciunea de seară, începe-o şi pe-aia de dimineaţă, că nu ştii dacă te mai scoli”. „Dar cine v-a spus toate astea?”. „Bunica mea”. „Era din Craiova?”. „Nu, era dintr-un sat din Gorj. Acolo dacă se-ntâmplă să treci pe la poarta cuiva la ora prânzului, te cheamă la masă, indiferent că te cunoaşte sau eşti străin. Aşa, ca să te servească cu ceva. Cică să dai mai mult decât primeşti”...”Vorbiţi ca un fel de apostol acum, de Sfântul Andrei...”. ”Şi să ştii că Adam şi Eva nu au mâncat dintr-un măr. Poate era portocală. Sau smochină. Că smochinul e mai scund şi aveau cum să ajungă la el acolo, în Rai”.
Oare m-a văzut pe mine mai probabil pitică într-o infinit mai posibilă grădină? Nu pot să-nţeleg...