Când deodată, tu...

Mi-am dat seama că nu mă mai pot iluziona încă din ziua aceea când am adus de la Kaufland un cozonac plin de stafide, cacao şi nucă şi l-am aşezat, bine crescut, în faţa fotografiei tale.

Nici cultivând frezia galbenă şi muzica portugheză nu sunt solidară cu sufletul tău, nici aranjându-ţi în neştire hainele ce străluminează şi astăzi un  geamantan de campanie, nici alergând de la un congres despre transcenderea corpului la o searată poetică între vii şi adormiţi nu îţi împărtăşesc condiţia.

Poate nici nu a sosit timpul, poate nici nu trebuie să scot la suprafaţă echilibrul dintre durerea ţesuturilor şi durerea sufletului care ştie că se desparte de carnea aceasta, dintre durerea inimii care se zbate gata să zboare şi a inimii care ştie despre toată durerea.

Plânsul violent al unui copil în ziua vaccinării la circa de cartier recapitulează întreaga noastră existenţă, unitatea noastră părintească. Dar durerea mea despre durerea ta nu te poate lua în braţe şi mângâia aşa cum nici tu nu mă mai poţi legăna ca să-mi treacă.

Doar în timpul Sfintei Jertfe cred uneori că îţi simt trupul care se frânge şi îţi aud sângele cum se varsă din toate venele şi arterele în vasul strâmt al trupului tău şi atunci cunosc disperarea de-a mă încuraja ca şi cum mie însămi altcineva eu mi-aş fi.