Am răspuns şi în septembrie la întrebarea adresată în Prăvălia culturală
După cum se vede, nu am specificat noţiunea prieteniei pe care mă bazez sau treptele pe care urcă ea în inimă. Drept pentru care voi face aici şi acum mici completări (aşa, ca să fie)
pornind de la răspunsul Doinei Ruşti: „Din timpul meu”.
La câteva ore după ce-i trimisesem
Xeniei răspunsul meu pripit, dar momentan şi-n esenţă corect, l
Iar eu în loc să mă bucur pur şi simplu
de zborul harnic al pescăruşilor şi de bucuria din jurul meu, mă gândeam că am spus foarte puţin din ceea
ce cred în legătură cu subiectul dezbaterii lansate în prăvălie, îmi aminteam ce-mi scrisese într-un "oracol" o prietenă dintr-o tabără pionierească: "De-ar fi cerul o plăcintă/ şi o tortă luna nouă/ te-aş chema numai pe tine/ să le mâncăm amândouă". Ăsta era nivelul prieteniei noastre de atunci şi cu asta o pecetluia fetiţa aceea din judeţul Caraş-Severin. Nu ştiam să ne rugăm una pentru alta. Nu-mi era foame, deci îmi permiteam să meditez la timpul personal ca dar nepreţuit pentru prieteni: ascultare necondiţionată, casă, masă, poveste însuşită ca şi cum ar fi a ta; eventual trecută ca o povară de pe un umăr pe altul; sacrificiu - când nu mai funcţionează reciprocitatea din orele şi zilele în care le dăruim prietenilor timp, primindu-l, la rândul nostru, pe al lor, intrând în joc economia sau mai bine
zis etica darului. Un timp mult mai puţin probabil decât cadourile imposibile pe care le înşirasem cu viclenia raţiunii care convertea această valoare în
sine, în acele valori de schimb.
Aş încheia cu un apel către toţi aceia cărora le-am dăruit acum ceva timp: să-mi dea o parte din el înapoi: nu pentru a-l păstra, ci
pentru a-l redistribui: şi aşa mai departe: cu asumarea deficienţelor de
caracter pe care le implică cererea: cu tulburătoarea promisiune pe care ar
putea-o presupune acest transfer:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu