Creative writing

Dumnezeu este

şi timpul le rezolvă pe toate

am pierdut dragostea ta

ai găsit dragostea mea

acum văd din interior

de unde-ncepe-un zid

Paradoxuri ale politicului: cât de puternic este simplul cetățean

Ceea ce spun aici poate părea pentru eventualii cititori un fel de a vorbi pentru a dezerta din realitate. 

Realitatea este că despre partea vizibilă a puterii politice se poate vorbi și „din carte”, atâta vreme cât aceasta nu este sursa de inspirație, ci un mijloc prin care înțelegi mai bine ceea ce trăiești și ceea ce se întâmplă în societatea din care faci parte. Este singura „revanșă” individuală a celui exclus sau auto-exclus din jocurile puterii politice ai cărei reprezentanți transmit mesaje laconice sau obscure, care pot fi decodate numai în proximitatea scenei pe care evoluează pentru un timp scurt și mai ales în culisele acestei scene.

Este una dintre puținele posibilități neamăgitoare de a contempla exercițiul puterii acum, când în așteptarea rezultatelor negocierilor pentru formarea noului guvern se fac fel de fel de speculații și scenarii. 

Tocmai pentru a nu deveni cu toții robii unui discurs alienant, cred că se merită din când în când să ne amintim cum se poate vorbi despre politic dincolo de ideologia unor partide mereu schimbătoare, dincolo de răfuielile între cei care constituțional dețin puterea și cei care o dețin potențial (în urma centralizării rezultatelor alegerilor), urmând a fi validați de cei dintâi.

În așteptarea propunerilor pentru viitorul prim ministru și ale noului guvern, când în ciuda evidenței majorității parlamentare (PSD + ALDE) se speculează/negociază posibilitatea altor soluții, în așteptarea reacției președintelui Klaus Johannis la aceste propuneri, îmi este cât se poate de clar că dacă rostul puterii ar trebui să fie acela de a rezolva „problema binelui politic sau a răului politic” (Paul Ricoeur, Istorie și adevăr), chiar și în interiorul celei mai bune dintre lumile politice posibile, aceea democrată, jocul politic este interesat mai curând de cucerirea și conservarea puterii. 

Dar „scena” puterii este și locul principal în care cetățeanul, individul, subiectul politic își poate manifesta nemulțumirile legate de modul în care cei aleși răspund năzuințelor alegătorilor, iar aceasta este o expresie a autonomiei cucerite de individ în epoca modernă, după un lung ocol filosofic. 

Paradoxurile universului politic, observa la un moment dat Ricoeur, sunt legate de caracteristicile „politicii” de a dezbina (iar acest lucru s-a văzut limpede în Romania ultimilor ani) și totodată de specificul „politicului”, în calitatea lui de principiu coagulant, de formă a existenței statului, de „esență” neschimbătoare a faptului că oamenii se adună mai mulți la un loc pentru a deveni mai puternici și își instituie norme și legi pentru a putea duce la împlinire rostul existenței lor în spațiul public.

Într-un regim democratic, separarea puterilor poate însemna și o diminuare a puterii, ceea ce, iarăși, se poate intui în zilele acestea. Cei puternici depind unii de alții, de jocurile din culise, iar autoritatea este demistificată prin imaginile slăbiciunilor conducătorilor despre care simplii indivizi apărați de indiscreția mass-media sunt pe deplin informați. În acest sens, paradoxal, în timp ce puterea politică propriu-zisă scade, puterea individului, chiar dacă nu deține suveranitatea vremelnică, crește: fie pentru că acesta înțelege mecanismul puterii și își permite să fie indiferent, fie să ia atitudine atunci când consideră de cuviință; fie pentru că el, individul nu înțelege nimic din cele ale politicului și își vede liniștit de viața lui, în timp ce aceia aflați în vîrful piramidei politice (de unde, în democrații se asigură un oarecare confort pentru toți membrii societății) duc o luptă acerbă pentru a-și păstra locul.

Pe cât de neputincios ca persoană față de manifestările iraționale din sfera economicului, politicului și geopoliticului, pe cât de mic la scara universului a cărui rațiune rămâne de nepătruns, pe atât de puternic este individul ca spectator liber și cuvântător. 

Iar singura mea dorință ar fi să-mi pot păstra statutul acesta de subiect civic al unei societăți democratice pentru care au murit atâția nevinovați în decembrie 1989 și chiar nu m-aș supăra dacă noul guvern tot ne-ar da ceva.

http://www.activenews.ro/stiri-politic/Paradoxuri-ale-politicului-cat-de-puternic-este-simplul-cetatean-139274

Ora de plâns, plimbarea de lacrimi

totul a trecut prea repede, mamă

credeam că o să dureze o veşnicie

şi abia acum îţi văd sufletul

un uriaş de sticlă

ridicat

nu de imaginaţia mea

Dragii mei,

ne-am jucat de-a interviul acum 30 de ani

şi-mi amintesc foarte bine

„ce grea lumină este timpul”

dorinţa de-a fi

mereu împreună cu voi

prin norii de argint

plopul, măceşul, platanul

pe celălalt mal

aşa, fără timp

ţipătul trenului (în gară)

demonstra că este posibila repetarea

armonia vagoanelor

tânguirea conductorului neaşteptat

aripa ocroritoare

vâslind în blânda insomnie

sergentul care-avea busolă

mai avea un consătean

sub aripa ocrotitoare-a febrei

o libertate şi-o inerţie

un indiciu al absenţei

în spaţiul înflorit

De ce nu este grav absenteismul la urne

După încheierea alegerilor legislativului, și de data aceasta prezența românilor la vot în număr mic este criticată pe mai multe tonuri, mergând de la acela dojenitor sau înțelegător-justificator, până la acela acuzator sau de-a dreptul insultător-sumbru-prevestitor.

Sigur că este destul de stânjenitor absenteismul în condițiile în care personalități politice sau culturale au făcut apel la conștiința civică a populației cu drept de vot, unii mizând pe autoritatea exemplului personal, alții pe forța jucăușă a paradoxului („(…) Dacă vă enervează toți politicienii, mergeți al vot! ”), dar nu este mai puțin adevărat că în logica consolidării democratice ceea ce contează mai mult sunt tendințele, aspirațiile socio-culturale, opțiunea politică și străduința aleșilor de a onora încrederea celor care i-au votat, și nu atât prezența la urne în număr cât mai mare a cetățenilor. 

Mai mult, absenteismul nu indică neapărat neîncrederea populației în sistem sau dezamăgirea, reacția tacită de indiferență față de soarta unei clase politice ce a înșelat așteptările cetățenilor. Într-o țară relativ recent ieșită dintr-un regim politic în care votul unor conducători impuși era formal și obligatoriu, acest comportament electoral poate exprima la fel de bine fie un gest de administrare a propriei libertăți politice, după cum fiecare crede de cuviință, fie siguranța că sistemul a început să funcționeze atât de bine, încât nu mai este nevoie să fie împins înainte de toți cei „apți” să voteze.

La interpretarea aceasta exagerat de optimistă a procentului mic de votanți (39%) din data de 11 decembrie 2016 m-am gândit amintindu-mi o vorbă a bunicii unei prietene din copilărie: „Numai război să nu fie!” – iar acestea nu erau figuri retorice menite să astâmpere revolte sau mâhniri juvenile, ci dorința puternică  a unui om trecut prin cele două războaie mondiale din secolul trecut. 

Este clar că nici-un partid nu va putea rezolva niciodată și nicăieri problemele cu adevărat importante ale fiecărui individ în parte sau ale omenirii: viața și moartea, iubirea și credința, frământările sufletești și mintale. Cei care s-au născut să spargă geamuri, vor sparge geamuri. Cei care au fost programați genetic să se-ntrebe de ce s-au trezit dimineața sau ce e cu ei pe lumea asta, o vor face până în ultima zi (dar nu și în ultima clipă). Toate acestea țin de alte puteri decât de aceea politică. Ce poate administra puterea politică în raportul omului cu el însuși este granița dintre răul pe care și-l poate face lui însuși (fiind „condamnat” la libertate) și răul pe care  îl poate face celorlalți uzând nelimitat de libertățile lui. 

Ce mai poate face puterea politică în ordinea valorilor mereu actuale și a sănătății psiho-morale a indivizilor, este să contribuie la creșterea capitalului de speranță într-o viață mai bună, a sentimentului de siguranță și echilibru în spațiul public intern și în relațiile internaționale. Dacă tot am spus această naivitate, să mai adaug și speranța că majoritatea parlamentară va propune măsuri de bunăstare socială pe care guvernul în care se regăsește  chiar le va face reale.

Până una-alta, eu voi considera că România începe să meargă pe un drum bun, atunci când nu voi mai întâlni la tot pasul case de amanet și magazine second–hand.

Nici-un partid politic nu poate face miracole, dar e mai bine să fii cetățean într-o țară în care partidele alternează la putere, decât într-o țară guvernată de un partid-stat unic. E mai bine să stai într-un loc unde puterile statului se limitează una pe alta, decât într-o utopie în care un lider „carismatic” ia decizii abuzive de capul lui.

Este preferabil să ai libertatea de a nu merge să alegi (din motive diverse), decât să fii obligat să votezi conducători impuși de sistem.

Oricât de complicate ar fi sistemele electorale postmoderne (uneori inaccesibile înțelegerii simplilor cetățeni), participarea electorală în regimul alegerilor libere rămâne una dintre expresiile democrației. Psihologic vorbind, ideea cultivată prin toate mijloacele mai ales în campaniile electorale că rezultatul alegerilor care exprimă viitoarea direcție de guvernare depinde de opțiunea exprimată de alegător, ar trebui să aducă un fel de bunăstare civică sau măcar un sentiment de demnitate. Dacă lucrurile nu stau chiar așa este nu numai fiindcă doar unii dintre participanții la jocul electoral pot fi câștigători, cât mai ales pentru că foarte puține dintre promisiunile electorale sunt respectate.

http://www.activenews.ro/stiri-politic/De-ce-nu-este-grav-absenteismul-la-urne-139073

Emoţii personale înainte de alegerile parlamentare

Se apropie cu pași grăbiți alegerile parlamentare și încerc să simt că exist mai mult ca cetățean. Și spunând asta, folosesc o expresie din cartea lui Philippe Braud, Le jardin des délices démocratiques. Pour une lecture psycho-affective des régimes pluralistes (1991), tradusă și în românește cu titlul Grădina deliciilor democrației. Pentru o lectură psiho-afectivă a regimurilor pluraliste(f.a.). În limbajul curent, reamintește Braud, „a fi cetățean", este una dintre expresiile ce concentrează potențialul simbolic al democrației de a reactiva stima de sine, favorizând identificarea legitimatoare cu sistemul politic. Chiar dacă statutul său concret rămâne foarte diferit de la un regim politic la altul și de la stat la stat, încărcătura psiho-afectivă este aceeași la  nivel individual, iar maniera în care se percepe din punct de vedere emoțional cetățeanul în viața politică democratică face ca această noțiune să fie încă eficientă în discursul electoral: „Chiar artificială și intermitentă, identitatea de cetățean aduce o compensație neinfinitezimală prețurilor inegalității suferite în viața reală.

 

Pentru un timp (cel al atenției consacrate campaniilor electorale și al declarațiilor oamenilor politici) se impune în conștiința celor «rău situați» în sânul ierarhiilor sociale, impresia de a exista mai mult, de a fi mai mult recunoscut. Refulând pe orbite secundare, identitățile lor concrete de producător (supus indicațiilor altuia), de consumator (cu o slabă putere de cumpărare), de rezident (locuind în inconfort) etc., retorica cetățeanului aduce pe scena politică o oarecare «destindere a eului», adică o calmare momentană a frustrărilor sociale, prin uitare (negare) a inegalităților sau inferiorităților reale”. Uitându-și grijile personale în moment solemne, „cetățeanul ajunge la o sensibilizare față de chestiunile de interes general în care se afundă și uită preocupările sale imediate” (Ediția în limba română, pp. 67; 68; 69), astfel devenind facilă integrarea socială și mascarea distanței dintre scena politică și viața cotidiană.

Ceea ce vreau să spun invocând această carte este că ultima dată când am trăit astfel de emoții pozitive cetățenești a fost la alegerile prezidențiale din 1996 și nu este nevoie de sondaje de opinie pentru a crede că nu sunt singura persoană cu drept de vot din România care gândește și simte astfel. Atunci încă mai credeam că votul meu contează, credeam în „puterea” mea individuală care unită cu a altora poate muta și munții, că ceea ce gândesc și spun chiar are importanță pentru guvernanți. Și, foarte important, aveam încă sentimentul demnității cetățenești și umane, considerând că îmi pot dori „lucruri publice” și pot spera că dorințele acestea se pot îndeplini. 

Decepția mea democratică (a nu se interpreta ca așteptare subliminală a unui alt regim) a început atunci când mi-am dat seama că indiferent ce partid politic ar câștiga majoritatea parlamentară, polarizarea societății se va adânci, sub „vraja” sloganurilor neoliberale mai mult sau mai puțin explicite. Pe scurt, m-am cam săturat să fiu considerată un luzăr pentru că nu mă pricep sa „împușc banu’” și să fiu privită cu compătimire sau revoltă (depinde de perspectivă) atunci când afirm că ar trebui reînvățate valorile în virtutea cărora se poate trăi frumos și cu bani puțini, sau foarte puțini. M-am cam săturat să fiu taxată drept nostalgic comunistă când spun lucruri ca cele de mai sus, sau dacă afirm că în anii ’70-’80 ai secolului trecut mă simțeam egalul cetățenilor din țările civilizate, și nu un cetățean de la marginea lumii, privit în cel mai bun caz cu suspiciunea binevoitoare cu care privești un parvenit; când propun acțiuni voluntare în folosul comunității și activități culturale în școli, când afirm că Piața Universității a fost posibilă și pentru că a fost  făcută de oameni care știau să se organizeze și care au fost educați într-un sistem de învățământ performant, de oameni dăruiți activității didactice și responsabili.

Știu, este vorba de mentalitatea (aici mentalitatea cu adevărat democratică), și asta e problemă de durată lungă, dar dacă propunerile legislative ale parlamentarilor ar viza în primul rând redobândirea stimei de sine și a stimei față de ceilalți a cetățenilor (legi care sa facă posibilă creșterea nivelului de trai și restaurarea clasei de mijloc), în timp s-ar schimba și mentalitatea aceasta capitalistă nedomesticită încă. Poate ideologia dominantă ar deveni chiar o direcție de gândire, bazată pe alte modele decât cele atât de neconstructive de azi.

Dar m-am săturat de privirea binevoitor superioară și atoateștiutoare a celor puternici atunci când glăsuiesc și am păreri, de sentimentul ridicolului și prețiozității rezultat din înțelegerea realistă a distanței dintre vorbele mele și nivelul meu de trai. 

Democrația în sărăcie este un kitsch. 

Niciodată ca acum nu m-am simțit mai umilită ca cetățean și mai lipsită de demnitate și de speranță. Toate lucrurile pe care le-am susținut și în care am crezut se dovedesc doar vorbe, vorbe, vorbe. E adevărat că acestea din urmă sunt singurul „câștig” democratic al celor mulți și nu trebuie subestimat. Chiar dacă participarea cetățenilor la luarea deciziei politice în România dominată de sistemul de partide este limitată încă la singura împlinire prin vot. 

De aceea, dincolo de situația politică decadentă (specifică nu numai României), dincolo de orice decepție democratică, în aceste zile își face loc  un pic de speranță  în soluții constructive la problema transformării intereselor private ale simplului cetățean în „bunuri publice” (fără ca rezolvarea problemelor personale să depindă de intrarea într-un partid). De exemplu, dacă în campanie susținem familia tradițională și apărăm valorile creștine, să ne gândim la nevoile reale ale familiei și să facem faptele creștine, și după câștigarea alegerilor. 

http://www.activenews.ro/stiri-politic/Emotii-personale-inainte-de-alegerile-parlamentare-138903