Gura mea-i un fel de carte acum

o pată de sânge care nu poate vorbi

cel puţin două ore
şi trebuie numaidecât să consemnez asta
face parte din jocul nostru comun
din plimbările noastre prin Bucureştiul lui Mircea Eliade
eram în laborator şi nu te îndepărtai de mine
îmi era foarte cald
şi nu mai ştiam ce voi face
voi duce la gunoi cartofii şi legumele stricate din cămară
poate sunt încă în armonie cu ursuleţul de pluş natural
dar corpul tău în canicula autobuzului bucureştean
nu l-aş putea restrânge aici
întinde-te deci şi dormi
geană dupa geană
ah, serile astea lungi şi frumoase de vară!

Jurnal la timpul real (II)

Sâmbătă, 24 iunie 2017

Pe la prânz, fără să vreau, dar cu intenţia clară de-a achiziţiona o seringă de 2,5 ml pentru spălarea gingiilor, intru  în Farmacia Inimii Catena dintre Piaţa Drumul Taberei I şi Drumul Taberei II. Mă aşez resemnată la coadă şi gândul meu începe să zburde prin pescăria din apropiere.

Când, fără să vreau, o aud pe doamna aşezată la rând chiar în faţa mea: „O întrebare scurtă, ca să ştiu dacă o omor sau nu pe prietena mea: aveţi cumva oferte pentru persoanele care intră azi în farmacia dumneaneavoastră îmbrăcate în ie?. Că ar fi văzut asta într-o reclamă; şi am scotocit prin tot şifonierul după o ie”. „Da, avem o gamă de produse cosmetice: cremă de corp, cremă pentru mâini, pentru picioare…”. „A, ce bine! Că mai are obiceiul să mă trimită în locuri aiurea. O cremă pentru picioare, vă rog!”. „Sigur. Aveţi reducere 50 la  sută”. „Perfect, perfect, vă mulţumeeeesc”.

După ce îmi vine rândul şi îmi iau siringuţa fără ac (deşi poate ar mai merge o flagelare după aceea de ieri, de la stomatolog), farmacista mă întreabă dacă nu vreau să profit de ofertă, că tot sunt îmbrăcată în ie. „Sigur, sigur că da”, răspund automat, realizând cât de grea e opţiunea: nu fac mâinile şi piciorele parte tot din corp? Nu verbalizez, optând pentru protejarea zonei cu pielea cea mai accidentată: picioarele. Mai precis, tălpile.

Mă simt chiar relaxată (cum scrie pe prospect) de la crema asta cu extract de lămâie şi mentă, fără nici un alt gând.

De fapt, cărei persoane i se adresează scriitorul :) când se-apucă să-(şi) dezvăluie cele mai adânci bătături şi crăpături, pe care în actul obişnuit al comunicării nu le poate arăta nici oamenilor cei mai apropiaţi din viaţa lui?

Jurnal la timpul real

Vineri, 16 iunie 2017

Aseară, înainte de a avea o discuţie foarte plăcută cu prietena mea Ana, am ascultat la Clubul Țăranului de la Muzeul Naţional al Țăranului Român conferinţa lui Şerban Anghelescu despre ”Evanghelia după Satan: Maestrul şi Margareta”. De fapt, mai mult despre capul lui Berlioz, despre soare, despre lună.
N-aş fi fi fost acolo dacă bunul nostru prieten Valeriu Pantilimon nu mi-ar fi adus la cunoştinţă evenimentul atât de aşteptat de cunoscători.
De fapt de dragul acestora din urmă m-am dus acolo, Florin fiind, împreună cu Valeriu şi Mugur şi desigur alţii, unul dintre cei mai şarmanţi „recitatori” ai replicilor cu tâlc din roman. Nu-mi vine nici una în minte acum şi nu am nici cartea la îndemână. De fapt, eu am citit cu mare greutate cartea prin anii ’80 (mai mult din snobism). Dar vorbirea domnului Anghelescu – cel mai iubit, poate, dintre profesorii lui Florin – m-a pus pe gânduri şi cred că am s-o recitesc. Când va fi timp. Când mă voi considera în stare să înţeleg de ce Woland este lăsat să îşi vadă de treabă, făcându-şi de cap prin lumea întreagă.

Azi după amiază ieşii din casă cu gândul să mă programez la cardiologie la policlinica din faţa blocului. Când ajunsei la uşa cabinetului, realizai că nu am la mine trimiterea de la medicul de familie.
Atunci mă dusei la Mega Image cu gândul să cumpăr o pensetă şi o pilă de unghii, dar luai de fapt o forfecuţă, un aparat Raid cu pastile laminate împotriva ţânţarilor şi o cutie de rezerve.
Cu gândul de a ajunge la un ’41 ca să mă ducă o staţie la cel mai apropiat centru de încărcare a abonamentelor RATB, trecui şi prin Piaţa Moghioroş ca să iau roşii, castraveţi şi ardei. De fapt luai caise, pe urmă piersicile mi se părură divine, iar cireşele de-a dreptul rupte din rai, aşa că-mi încărcai sacoşa cu fructe călătoare prin vară.
De la Plafar aş fi vrut să iau un Sveltaflor (că tot degeaba), dar văzui un fond de ten în cutiuţă şi viteaz cum n-a mai stat, aşa că mă gândii să-l încerc. Aş mai fi vrut să iau o pâine feliată de alături, dar luai de fapt două lipii negre cu seminţe, apoi sării in tramvai.

Cobor bine mersi la prima staţie – peste drum este Centrul de carduri şi abonamente – dar traversând realizez că în staţia lui 25, 8, 35, şi chiar 47 (uneori) bate un soare cumplit şi cum la semafor aştepta un 138, o iau la fugă pâna în staţie ca să-l prind după ce o zbugheşte peste trecerea de pietoni.
Deja în autobuz, realizez că nu mi-am încărcat abonamentul (începând de mâine, of course). Sunt deja foarte enervată pe mine, când îmi dau seama că dacă tot sunt în autobuz, ar fi bine să merg până la centrul de la AFI, ca să nu mă întorc acasă cu sentimentul ratării. La întoarcere traversez să aştept tot un 138 sau un 137 (era atâta soare în staţia de tramvai!). Dar autobuzele astea parca ar fi existat numai în mintea mea. Ideea e că pierdusem foarte mult timp. Dar nu-mi pare rău, căci aşteptind autobuzul… dar despre asta poate scriu diseară un poem, legat şi cu ce-am făcut azi-dimineaţă când mi se părea foarte, foarte frumos.

Actualizare. Sâmbătă, 17 iunie 2017

Mă-ntorc de la tomberoanele unde se aruncă obiecte mari şi zăresc în uşă, pe dinafară, intactă, cheia uitată aşa de-aseară. Ceea ce s-a demonstrat. De fapt aceasta era şi cheia poemului.

Şi dacă de cu ziuă...

Şi dacă de cu ziuă se-ntâmplă să te văz
Desigur că la noapte un tei o să visez,
Iar dacă de cu ziuă eu întâlnesc un tei
În somnu-mi toată noaptea te uiti în ochii mei.

Mihai Eminescu

Să-mi fac album

sunt de-ajuns câteva ore în stranietatea unui tren

ca să înţelegi

fişele cu evoluţia tumorii la cobai

din studenţia unchiului Ionel

găsite într-o carte de Yeats:

locul injectării,

decedate,

sacrificate,

decedate fără tumoare

pierdute sau scăpate

determinările tumorale

crăpate sub o piatră sărmană, arşiţă şi tunet

căci e mai greu s-alături literele într-un sunet

promisiunea unui album

acum, când omenirea nu mai e atât de ocupată

cu pozitivismul logic

şi orice text le poate fi accesibil

celor ce vin din afara lui

că tot am ieşit din poem

Hanul Ancuței și Hanul Răzeșilor, acum o săptămână

. Poze de Ilenuța (Voicescu). Împreună cu Cezarina și Mircea

Dragul meu,

cât de fericită mă văd prin ceaţa lungilor ore

şi cuvintele aruncate la-ntâmplare
dintr-o dată rămân nesfârşite
iartă-mă mie îmi este frig şi astăzi
dacă frunzele nu sunt paşii tăi
iar făptura ta parcă ar sta
în cuvintele aruncate la-ntâmplare
şi mai ales seara eşti mai aproape de mine
decât aerul şi nu ne vom vedea cu anii
un bec un cercel o diodă o boxă
mai mulţi ani de când
un anumit foşnet al frunzelor
dar când arunc ceva la gunoi
tot eu parcă m-aş prăbuşi
ca un evantai stricat ca o pălărie de soare
luată de vânt
ar mai fi des pus că
dincolo de trăirile mele morale
desenez pe la colţul străzilor linii şi cerculeţe
în care adorm câinii fără stăpân
romburi de care se-aglomerează teoremele
mie oricum mi-e somn prin ceaţa lungilor ore
chiar dacă-mi este şi frig