Dragul meu,

cât de fericită mă văd prin ceaţa lungilor ore

şi cuvintele aruncate la-ntâmplare
dintr-o dată rămân nesfârşite
iartă-mă mie îmi este frig şi astăzi
dacă frunzele nu sunt paşii tăi
iar făptura ta parcă ar sta
în cuvintele aruncate la-ntâmplare
şi mai ales seara eşti mai aproape de mine
decât aerul şi nu ne vom vedea cu anii
un bec un cercel o diodă o boxă
mai mulţi ani de când
un anumit foşnet al frunzelor
dar când arunc ceva la gunoi
tot eu parcă m-aş prăbuşi
ca un evantai stricat ca o pălărie de soare
luată de vânt
ar mai fi des pus că
dincolo de trăirile mele morale
desenez pe la colţul străzilor linii şi cerculeţe
în care adorm câinii fără stăpân
romburi de care se-aglomerează teoremele
mie oricum mi-e somn prin ceaţa lungilor ore
chiar dacă-mi este şi frig