De scăpat, toţi scăpăm mai devreme sau mai târziu, cu sau fără de voie ori proiect.
Dar acum mă gândesc cu oarecare precizie la una dintre ediţiile Cenaclului de la Muzeu, din 2009.
Începând din acel an (cenaclul luase fiinţă încă din 2008, avându-i ca experţi pe Daniel Cristea - Enache şi Tudorel Urian) Ion Zubaşcu a ţinut câteva cronici anonime publicate pe LiterNet şi în Cultura, până în momentul în care i-a transferat această nobilă misiune, cu toată încrederea, Luminiţei Duţu. Dar mai presus de povestea textelor de la muzeu, Ion Zubaşcu vorbea inspirat, antrenându-i pe toţi în discuţiile cărora de cele mai multe ori le dădea tonul. Excelent cunoscător al literaturii şi al mişcărilor de idei, îl încadra pe fiecare scriitor-cititor acolo unde îi era locul. Poate uneori cerea prea mult, dar aceasta din instinctul cavaleresc al dreptăţii ce-i ghida întreaga conduită.
Ţin minte una din lecturile din 2009, după cum spuneam, când unul dintre comentatori, pus în situaţia de-a vorbi, a început printr-o ezitare stilistică: "...E foarte greu să vorbeşti după domnul Zubaşcu..." - "Da' să vedeţi ce greu e să cânţi după domnul Zubaşcu", l-a încurajat Tudorel Urian.
Dacă "nu oricine ştie să cânte" şi "nu oricui îi este dat să cadă la picioare străine" (cum spunea Esenin) - este aproape imposibil să cânţi după un poet. Dar dacă poetul spune uneori despre sine că nu este decât fiinţa care înregistrează şi vocea care duce mai departe colindele şi cântările maramureşene; dacă la sfârşitul recitalului poetul dă tonul pentru toţi, cu generozitate, minunea asta se poate întâmpla. Măcar o dată. Sau de două ori.
Am avut fericirea de-a fi printre cei care, în decembrie 2008 şi în decembrie 2009, la Muzeul Literaturii Române, l-au văzut pe Ion Zubaşcu cântând. Spun bine "l-au văzut", pentru că un corp slăbit, vibrând cu toate trăsăturile sub încordarea vocii care îl atinge şi îl umple, trebuie văzut, nu doar ascultat. După ce domnul Zubaşcu şi-a isprăvit cântarea, am cântat cu toţii "Trei păstori se întâlniră". Printre aplauze, o prietenă s-a dus şi l-a sărutat. Era cea mai potrivită reacţie, în faţa acestei revărsări sufleteşti.
Şi-mi pare atât de rău că nu am fost capabilă de acelaşi gest pe 7 aprilie anul acesta, la Absinteria Sixtină, când s-a lansat cartea lui Dariusz Sośnicki, Familia P. (coeditată de Editura Tracus Arte şi de Casa de editură Max Blecher). Atunci l-am văzut pentru ultima dată pe Ion Zubaşcu. Spunea că lucrează la o carte.
Ion Zubaşcu poetul până la capăt, după care este atât de greu să cânţi, poate fi regăsit pe http://institutulblecher.blogspot.com/, ediţia XXXIX.
