Poetul sfinţeşte blogul

Astăzi, în Duminica Mironosiţelor, după ora 11, în Sala I.D. Sîrbu a Teatrului Naţional din Craiova - Ileana Mălăncioiu povestind, citindu-şi poemele, ascultându-se recitată de actriţele Nataşa Raab şi Gina Călinoiu, citind din nou, dialogând cu onestitate şi căldură, în cea mai echilibrată tonalitate posibilă a unui spirit justiţiar; întreaga ţinută elegantă şi sobră, începând cu îmbrăcămintea: fustă neagră de stofă cu dunguliţe gri argintiu; bluză de mătase naturală  gri argintiu, cu mânecă lungă, uşor bufantă, cu manşete înalte, închisă pe gât, cu jabo; vestă neagră, pantofi şi ciorapi negri de mătase.
Sunt încă sub impresia întâlnirii. Şi nu-mi voi găsi locul până când nu voi transcrie aici patru poeme din volumul Urcarea Muntelui, Editura Albatros, 1985, prima ediţie retrasă atunci de pe piaţă.
Poeme bune de citit mai ales în Duminica Mironosiţelor.

Ileana Mălăncioiu:

Vis

Întreg oraşul  era plin de morţi
Ieşiseră pe strada principală
Aşa-mbrăcaţi în hainele de gală
Pe care când eşti viu nu prea le porţi.

Treceau râzând şi nu-i puteam opri
Păreau că nu mai înţeleg deloc
Că sînt prea mulţi şi nu mai este loc
Şi pentru cei care mai sîntem vii.

Ne-nfricoşa grozav fantasticul delir
Dar stam şi ne uitam uimiţi ca la paradă
Căci fiecare-aveam pe cineva pe stradă
Şi n-am fi vrut să fie închis în cimitir.

Veţi spune că totul s-a terminat

Veţi spune că totul s-a terminat, foarte bine
Asta înseamnă că poate să-nceapă totul din nou
Dar eu aş vrea să se-ntîmple ceva anume
Bunăoară să iasă un mort din cavou

Cu zîmbetul pe buze să se mai sperie lumea puţin
Şi de un lucru bun în care nu mai credea
Dar cine-ar mai trece vreodată prin cimitire
Dacă un mort oarecare ar învia?

Aşa ne mai putem ascunde măcar acolo
Cîtă vreme ne vom mai putea ascunde
Dar cîţi vom mai avea loc în cimitirele acestui oraş
În care venim de oriunde

Şi n-avem nici măcar un mort al nostru
Care să poată să ne ia
La el cînd totul se va fi sfîrşit?
Iar dacă nimeni nu va învia

Va veni o vreme cînd morţii nu vor mai încăpea
În perimetrul strîmt al lor şi vor ieşi
Şi vor trece pe stradă în mare viteză
Apăraţi de cordoanele celor vii.

Nu pot să mă plîng

Nu pot să mă plîng de foame
Hrana mea din ceruri vine
Dar mi-e teamă pentru zeul
Ce se va hrăni cumine.

Sînt prea neagră, sînt prea tristă
Jertfa mea poate să-i pară
Şi mai slabă decît este
Şi mai rea şi mai amară.

Sîngele-ar putea să-l verse
Într-un cîmp frumos de maci
Carnea ar putea rămîne
Să se-mpartă la săraci.

Rugă

Lăsaţi cuvintele să plece de la mine
Ele nu fac nici un rău nimănui
Şi totuşi îmi sunt oprite cu spaimă
Ca şi cum fiecare ar fi un cui

Adînc înfipt în mîinile sale
Adînc înfipt în fluierul piciorului său
Adînc înfipt în capul care le-ascultă
Cu frică şi cu părere de rău

Că s-a trezit mai tîrziu decît trebuia
Cînd ele erau calde, abia scăpate
În golul care se cască-ntre noi
Şi făcuserăm drumul pejumătate

Încît nimeni nu mai putea nicicum să-nţeleagă
Dacă vin de la mine sau de la Zeu
Încît mie însămi mi-era frică de ele
de parcă nu le spusesem chiar eu.