Înapoi la subiect

Partea bună a filozofiei chiriaşului grăbit este că ne obişnuieşte cu ideea părăsirii unui loc şi astfel atenuează (prin simulare, prin „repetiţie” fără regizor şi scenograf) tragismul morţii. Din moment ce aici nu avem nicăieri un loc în care să ne fixăm (şi asta nu neapărat fiindcă ne-ar fi teamă de-o asemenea întâmplare posibilă şi în consecinţă urmărim programatic instabilitatea necesară precum antieroul baladei topârcene), cel puţin mutarea finală ne oferă garanţia locului definitiv. După aventuroasele libertăţi promise de fiecare loc nou (când somnoros, când lucid, când amărui, când ludic, când argintiu, când arămiu) trecătorii de profesie se întorc acasă pentru totdeauna.

Partea nebună a filozofiei chiriaşului grăbit stă în continua sfâşiere a condamnatului la nostalgie, în refuzul confruntării cu faptele elementare şi în consecinţă în ideologia absenţei unei realităţi pe care se obligă să o vadă înflorită şi să vorbească despre ea cu înflorituri precum buchetele enorme, funerare.