Despre primul poem nu mai comentez. Ce-a fost de spus, s-a spus în titlu şi spune el însuşi.
În privinţa celui de-al doilea nu am de zis decât că asta vedeam şi simţeam după ce m-a împuşcat fix în creierul mic băiatul ăla rău îmbrăcat într-o geacă de piele neagră. Când se apropia cu pistolul îndreptat spre fruntea mea le-am spus celor de faţă (şi pe cuvânt de onoare, a trecut ceva timp de când am văzut Cu mâinile curate): "E OK, staţi liniştiţi ca să nu agravăm situaţia; vedeţi-vă de-ale voastre că am rugăciunea cu mine". Şi-am început să spun în gând toate rugăciunile pe care le ştiam atât de repede, încât nu am simţit decât vârful rece, metalic pe frunte şi-abia am auzit când a apăsat pe trăgaci (şi nu era silenţios, era un banal pistol-mitralieră interbelic). Apoi (deşi presupun că mă durea în continuare capu', dar nu mai simţeam asta) mi se părea ciudat că nu se-întâmplă nimic deosebit, că îi pot sorbi în continuare din priviri pe cei din jurul meu, care nici ei nu păreau scoşi din ritm. Ce-i drept, nu puteam încă să văd ce simţeau ei...Dar poate mai devreme sau mai târziu aveau să afle despre pajiştea de narcise galbene peste care pluteam de curând fericită.
Chiar şi grafia mea de-atunci arată diferenţa: cum mă chirceam lăbărţată nevrotic în lumea obiectual-animală şi cum mă destindeam în lumea virtual-vegetală.
Sau cam aşa ceva ar trebui să se întâmple după ce ni s-au dat "sfârşit creştinesc vieţii noastre" şi "răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu