Duminica iertării

Sfânta Evanghelie după Matei, VI, 14-21:

„Că de veți ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veți ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când postești, unge capul tău şi faţa ta o spală, Ca să nu te arăți oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunați comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunați-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.” 

Apud  http://www.arhiram.ro/stiri/2013/03/duminica-iertarii-sau-duminica-lasatului-sec-de-branza

În această lună, în ziua a şaptesprezecea, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Alexie, omul lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Pavel, care, pentru sfintele icoane, în foc s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului Teostirict Mărturisitorul, care în pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Marin, care de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Patrick, Episcopul şi Iluminătorul Irlandei (383-461).

Apud    http://www.calendar-ortodox.ro/luna/martie/martie17.htm

Fără titlu

Adoraţia creştinilor faţă de trupul mort începând cu strângerea, ocrotirea şi cinstirea moaştelor sfinţilor, până la rânduielile îngropăciunii, ale pomenirii tuturor.

Severitatea lor mergând până la asprime şi ură faţă de trupul viu.

De aici ar trebui să pornească un studiu despre identitate în sens antropatologic. De la exigenţele şi rigorile impuse trupului de pe acest pământ, până la pedepsele aplicate şi uciderea lui.

Asta pentru că abia în momentul morţii trupul redevine real (în sensul eliadesc de sacru şi adevărat), regăsindu-şi identitatea dumnezeiesc- telurică de dinaintea coruperii lui.

Şi totuşi, ceea ce pot spune pe cont propriu întemeiat este că revenirea celor ascunşi vederii sub pământ sau oriunde altundeva se face tot în trupul viu de pe pământ. Pe ecranul minţii “supravieţuitorilor” (?) se desfăşoară obsesiv nu imaginea virtuţilor ideale şi veşnice, a nemuririi – cum ar putea să fie aceste lucruri figurate/transfigurate fără a sărăci trăirea unică?- ci amintirea corporală a celui ce a fost, a gesturilor lui cele mai concrete.

Şi asta este o reînviere care produce suferinţa de-a nu putea atinge decât cuvintele care sună în auz şi răsună în inimă.

Mircea Eliade şi "aura" atât de vie a informaţiei

Articol publicat în Revista de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale Nr.2/2008

http://www.ispri.ro/wp-content/files/reviste/sumar-rom-2-2008.pdf

dar aici e doar titlul deocamdată.

În rândul lumii

În dimineaţa asta stând la rând cu amândouă mâinile încleştate pe coşul cu mucenici, vin, colivă, colaci, ouă fierte şi piftie mă gândeam că expresia „în rândul lumii” vine de la faptul că există o rânduială, o ierarhie a celor existente dispusă evident pe verticala care asigură continuitatea între cele vizibile şi invizibile; că această rânduială-ierarhie priveşte deopotrivă lucrurile, faptele şi acţiunile noastre, iar respectarea ei, oricât de scrâşnită, asigură echilibrul, oricât de precar, şi durata lumii; că suntem în rândul lumii atâta timp cât după putinţă respectăm, în nemernicia noastră, această rânduială; că sunt tentaţi s-o încalce, s-o dispreţuiască, s-o urască aceia care îşi găsesc argumente pentru comoditatea lor în improbabilitatea realităţii Bisericii şi în nevrednicia slujitorilor ei - reducţioniştii la ei înşişi, incapabilii intelectual sau moral să înţeleagă sau să spere într-un principiu superior.

Încă de la ora ora cinci la mica parohie unde revin adesea s-au succedat rânduri-rânduri de bărbaţi şi femei purtând coşuri de bunătăţi şi pomelnice, intrând în biserică în ture pentru slujirea celor aduse – ca o dovadă că în ciuda contestării bisericii şi a preoţilor, mentalitatea oamenilor, slavă Domnului, nu se schimbă. Şi de data asta e un lucru bun că oamenii continuă să gândească şi să simtă că alţi oameni îi ajută să comunice cu aceia plecaţi de aici şi cu Cel ce a zidit lumea şi S-a răstignit pentru ea, fără a o părăsi în Duh.

A, că oamenii aceştia în viaţa de zi cu zi fac foarte puţine sau deloc din faptele credinţei, că motivele contestării şi discreditării unor mebri ai clerului sunt uneori îndreptăţite - nu reprezintă motive întemeiate pentru omul-masă definit prin refuzul rânduielii să încerce să răstoarne ierarhia unei lumi a cărei bunătate depinde chiar de acceptarea ei. Important este că practicanţii ocazionali măcar în momentele esenţiale se trezesc şi fac ce trebuie făcut. Iar bunătatea se vede când mireanul chiar dacă aude zvonuri despre nedemnitatea preoţească, atâta timp cât acesta nu este decăzut din har, îl cercetează din timp în timp, iar preotul, chiar dacă ştie că el este doar un funcţionar din punctul de vedere al mireanului expeditiv, se roagă pentru şi împreună cu el pentru cei vii şi cei adormiţi – „pentru buna tocmire a pământului, a văzduhului şi apelor, a oraşelor şi a satelor şi a celor ce cu credinţă şi cu evlavie locuiesc într-însele”. Rugăciunea împreună apropie oamenii care nu se cunosc unii pe alţii, sferele şi muzica lor cel puţin la fel de mult ca împărtăşirea unor gusturi şi a unor idei. Dar pentru asta e nevoie de răbdare. Şi de maturizare – pentru unii,  sau de redobândirea vârstei bune a inocenţei – pentru alţii.

Rubin-Rubin 102 cu Lolek la mijloc

http://www.pravaliaculturala.ro/la-tejghea_2013-3.html

http://www.pravaliaculturala.ro/

Medalioane de curcan bătrân

De mai bine de două ore fierb la ele şi tot nu iese nimic.
Şi-am dat o groază de bani, că mă oripilează tranşarea cărnii, iar ele erau porţionate numai bine de aruncat în oală/cratiţă/tavă. Depinde ce vrei să faci.
Dar eu nu voiam să fac nimic. Decât să văd dacă fierb.

Cum spuneam

Dar peste toate se înalţă crude ipocrizia patetismului retrospectiv şi inutilitatea de fapt a compasiunii.
Şi îngerul nostru suferă că noi nu facem ce trebuie şi îngerul nostru nu se poate supăra că lipseşte de la Liturghie din cauza noastră, că nu-şi petrece sâmbăta aşteptând duminica...

Probabil 1 martie. În alte veacuri.