Fără titlu

Adoraţia creştinilor faţă de trupul mort începând cu strângerea, ocrotirea şi cinstirea moaştelor sfinţilor, până la rânduielile îngropăciunii, ale pomenirii tuturor.

Severitatea lor mergând până la asprime şi ură faţă de trupul viu.

De aici ar trebui să pornească un studiu despre identitate în sens antropatologic. De la exigenţele şi rigorile impuse trupului de pe acest pământ, până la pedepsele aplicate şi uciderea lui.

Asta pentru că abia în momentul morţii trupul redevine real (în sensul eliadesc de sacru şi adevărat), regăsindu-şi identitatea dumnezeiesc- telurică de dinaintea coruperii lui.

Şi totuşi, ceea ce pot spune pe cont propriu întemeiat este că revenirea celor ascunşi vederii sub pământ sau oriunde altundeva se face tot în trupul viu de pe pământ. Pe ecranul minţii “supravieţuitorilor” (?) se desfăşoară obsesiv nu imaginea virtuţilor ideale şi veşnice, a nemuririi – cum ar putea să fie aceste lucruri figurate/transfigurate fără a sărăci trăirea unică?- ci amintirea corporală a celui ce a fost, a gesturilor lui cele mai concrete.

Şi asta este o reînviere care produce suferinţa de-a nu putea atinge decât cuvintele care sună în auz şi răsună în inimă.