Poezii de Claudiu Komartin

NU, MAMĂ, NU AM VRUT CU BUNĂ ŞTIINŢĂ SĂ MĂ DISTRUG.

Nici măcar nu mai e vorba de mine aici.

Vreau să vorbesc în locul celor ce s-au

anihilat cu eficienţă maximă

dar nu mai cred că se poate spune ceva decent

în numele altora. Prietenul meu al cărui scalp

putrezeşte acum sub un deal

e cu mine.

Şi prietenul lui, care şi-a sfărâmat tâmpla

de osul unui stegocer

e aici,

şi suntem ca în ziua dintâi.

Imaginea se întunecă progresiv, până la punctual unde

pelicula începe să ardă.

Dăm ca disperaţii din mâini, cineva încearcă să

stingă ce se mai poate, proiectorul derulează în beznă,

cu ploaia alături, filmul nostru tăcut.

Am văzut statisticile. La fiecare şapte oameni

care iubesc, unul urăşte cu furie.

Ţi-ar îndesa explozibil în gură. Ar măslui totul.

N-are decât.

Aş putea accepta scenarii mai rele.

Aş putea scrie ce am vrut să scriu,

iar apoi să dispar.

Tribul acesta va continua să caute hrană,

Să se-nmulţească şi să prospere.

Superstiţiile tale, mamă, nu m-au ferit de nimic.

POATE CĂ EXISTĂ UN REFUGIU ÎN FRUMUSEŢE.

Ani de-a rândul am vrut să cred asta.

Că pot vedea limpede fără să privesc.

Că pot auzi clar fără a fi nevoit să ascult.

Nu am nimic de spus despre societate.

Nu am avut niciodată.

Credeam că aş putea fi într-o zi eu

prinţul Rumi care şi-a contemplat sufletul.

Nu ştiu nimic despre suflet.

Nu mi-am văzut aura nicodată.

Biologia nu mi-a dezvăluit altceva

decât mutaţii şi procese evolutive.

Un fizician spunea că e posibil ca fiecare gest

pe care-l începem să dea naştere unei lumi.

Lumi paralele, în care purtăm pălării ciudate

şi suntem fericiţi.

Claudiu Komartin, Din Poem pentru cei de pe urmă, în Cobalt, Casa de Editură Max Blecher, 2013, pp.70-72.