Ar trebui să nu scriu iarăşi despre mine, despre generozităţile
prietenilor mei şi bunătăţile lumii acesteia împărtăşite din ce în ce mai rar.
Să scriu mai bine despre băiatul din canal care-şi răsfăţa câinele cu
bunătăţile primite de la biserică, despre privirea lui iubitoare, despre
hârjoneala şi comuniunea lor stând întinşi în zăpadă lângă acelaşi gard.
Să scriu despre homlesul care-şi ţinea soţia de mâna stângă în timp ce ea
cu dreapta îşi turna pe cap apă dintr-un un ibric, protejându-şi intimitatea. Despre
cum au rămas ei doi împreună de-atâţia ani, mutându-se de la o centrală la
alta, de la o scară la alta, despre câte gospodării şi-au spulberat. Despre hainele
lor curate şi...cochete. „Şi mâncare, şi căldură” – am auzit-o odată pe ea,
când duceam gunoiul. Pe el nu l-am auzit vorbind. Despre dragoste în vreme de
război. Despre pieptul ei decorat de mărţişoare în ziua de 1 martie şi despre
cum mergea mândră, încadrată de fiu şi de soţ, şoptindu-le oarecum gutural: „când
s-o-ntâmpla ce-o fi mai rău cu mine...” şi mai departe m-am sfiit să aud. Despre
adăpostul din frunze - „coverca” pe care şi-o ridicaseră în spatele blocului şi
cât de sprinţar aducea el apă în bidoane de 5 litri de la pompa de lângă
containerele de gunoi. Despre cât de atentă pregătea ea masa în mica bucătărie
de vară pe care şi-o încropise cu lucruri de căpătat sau găsite. Despre
dormitorul şi sufrageria lor cu frunze şi flori – dar fără arme -, despre aerul
lui triumfător când i-a adus o chiuvetă şi-un capac de veceu. Toată vara aceea din
2006 nu i-am auzit o singură dată certându-se sau ţipând unul la altul. Apoi
s-au mutat în spatele altui bloc şi mă gândeam că ar merita un premiu. De vreo
jumătate de an nu i-am mai văzut. Poate şi-au găsit în sfârşit o locuinţă de-adevăratelea,
nu una de poveste.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu