În vara asta, cu verișoara mea nașă Luminița din Dublin

în fața prefecturii din Craiova

(fața sau piața)

și munții ei

podișurile noastre vrăjite

Dulceaţă de cireşe amare

mi-am dat seama că nu suntem egali nici în faţa morţii

văzând alte văduve care sufereau mai mult

şi aveau nevoie de mai multă protecţie

fiindcă ele trăiau o dramă mediatizată

dar oare sufletele ajunse în slăvi

nu străbat aceeaşi ierarhie cerească

pe care în zadar

o compară unii cu cea pământească

undeva trebuie să fie totuşi o copie după întâmplările

noastre în stare pură şi cred, Doamne,

că nu aş vrea să văd şi să aud îngeri netrupeşti spunându-le

„Să trăiţi!” unui şef de post, unui general, unui senator, unui prefect

unui ministru sau vreunui om de afaceri decedaţi

şi nici pe pământ nu aş vrea să mai aud vreun înger

comandând la telefon dulceaţă de cireşe amare

în faţa unor copii hrăniţi doar cu fiertură de cartofi

să nu-mi spună că mie nu mi se cuvine

să văd sau să aud un înger netrupesc sau trupesc

să-mi spună mai bine de ce se lungeşte

noaptea aceea de vară

să nu-mi spună că îngerii adevăraţi

nu plutesc pe nori

din moment ce imaginea asta mă ţine atentă. 

Din frumusețile vieților filozofilor

La Hobița

În drum spre Coloana Infinitului

La Masa Tăcerii

În Peștera Muierilor

Un dans de Banchetul Final

Alt dans, de data asta și cu băieți

Aceeași Masă a Tăcerii

Tortul Congresului

La Mânăstirea Hurezi

Sunt doar câteva dintre pozele (trimise de Andra Ștefănescu) de la al X-lea Congres ISUD din vara aceasta  de la Craiova http://isudialogue.org/

La secțiunea la care am prezentat eu comunicarea a fost un dialog atât de viu, încât înțelegeam cu toții limba chineză (Sîmbătă, 5 iulie 2014, sesiunea de după-amiază, Amfiteatrul 1 - Religion and Human Belief)

http://www.scribd.com/doc/232720043/Day-2-FINAL?secret_password=Qrmcpmv4cM4uQE0cESy1#fullscreen=1

Pe măsură ce voi primi fotografii de la colegi, voi mai posta pentru a arăta că există și bucurie în viața de filozof, chiar dacă unii fac tot posibilul să ți-o strice. 

But forget and forgive! :)

Îngerul istoriei

Citez în special pentru nota 2 din Capitolul XI - Eternitatea lumii și gândirea istorică renascentistă din volumul lui WILLIAM J. CONNELL, MACHIAVELLI ȘI RENAȘTEREA ITALIANĂ. Studii, Traduceri de: Gabriela Tănăsescu și Lorena Stuparu (din limba engleză), Ioana Drăgulin (din limba italiană), Ediție îngrijtă de Gabriela Tănăsescu, Iași, Institutul European 2014, pp.308-311.

http://www.euroinst.ro/titlu.php?id=1395

Eternalismul şi istoricul : analogia excursionistului ( mersul înapoi )

       

        Gândiţi-vă ce ar însemna pentru istoric posibilitatea că lumea să fie eternă. Pentru a explora întrebarea am putea folosi ceea ce scriitorii medievali şi renascentişti ar fi numit o figura - o analogie care este în parte metaforă, în parte alegorie[1] . Imaginaţi-vă istoricul ca pe o persoană care merge încet şi în mod deliberat înapoi într-un peisaj. Istoricul se confruntă cu prezentul, în timp ce umerii lui sau ai ei sunt  în trecut. Cu fiecare pas el sau ea progresează de la un trecut relativ recent la un trecut mai îndepărtat. Excursionistul nostru nu este în măsură să ştie dinainte ce surprize sau dovezi îi va aduce fiecare pas înapoi în trecut. Cu toate acestea, fiecare pas îi oferă o vedere din ce în ce mai mai largă a vastului teren parcurs.

Un mod de a descrie munca istoricului constă în a spune că el sau ea încearcă să discearnă modele cauzale într-un peisaj temporal, cum este cel descris. Aceste modele nu trebuie să fie lineare şi sunt susceptibile să fuzioneze sau să devieze sau să dispară în timp. Crucială pentru efortul istoricului este recunoaşterea faptului că dacă fenomenele trecutului mai îndepărtat pot provoca evenimente în trecutul mai recent, reversul este imposibil. Într-adevăr, în cazul în care istoricul nostru se opreşte şi începe să meargă înainte în direcţia prezentului, el sau ea va întâlni (şi va putea să scrie despre) lucrurile din trecut, în ordinea în care au avut loc[2]. Acum haideţi să încercăm să înţelegem două situaţii foarte diferite .

În primul rând, să spunem că excursionistul nostru care merge înapoi este de părere că la un moment dat el sau ea va da de o barieră fixă dincolo de care nu există trecut mai îndepărtat. Aceasta este o situaţie de securitate relativă pentru excursionist care nu va trebui să îşi facă griji că va cădea în prăpastie şi de asemenea pentru istoricul în calitate de investigator al cauzelor, întrucât odată ce bariera este atinsă, dispare posibilitatea ca alte cauze mai îndepărtate, dar neidentificate, să mai stea ascunse în spatele excursionistului. Această primă situaţie care implică credinţa într-un punct ne plus ultra este similară cu cea a istoricului care crede că lumea a fost creată într-un anumit moment în timp.

Să comparăm cu o a doua situaţie în care acelaşi excursionist ajunge să se îndoiască de existenţa unei bariere înapoi în calea progresului lui sau al ei. Peisajul temporal încă nestrăbătut este posibil să se îndepărteze la infinit. Acum nu există nici o cunoaştere sigură în ceea ce priveşte modelele de cauzalitate. S-ar putea să fie întotdeauna cauze care au apărut în trecutul îndepărtat şi care au dus la modelele acum evidente, dar care sunt necunoscute şi de necunoscut. Memoria umana este slabă şi de scurtă durată. Pe întinderea timpului cauzele posibile ale fenomenelor deja observate sunt infinite. Odată ce credinţa în barieră este contestată, limitele inerente nu mai există, iar situaţia este similară cu cea a unui istoric care contemplă posibila eternitate a lumii.

Este interesant să ne gândim la tipul de scriere istorică care s-ar fi potrivit pierderii certitudinii cu privire la începuturile lucrurilor. În cazul în care lumea este eternă şi nu a fost creată într-un punct dat în timp, istoricul se confruntă cu probabilitatea ca în trecut memoria umană să fi eşuat lametabil. Este necesară o discernere mai atentă a datelor care supravieţuiesc. Istoricul va trebui, de asemenea, să traseze o linie clară de-a lungul axei timpului între istoria mai recentă ce poate fi cunoscută şi necunoscutul foarte îndepărtat. Istoricul va lucra, de obicei, pe partea cognoscibilă a liniei. Consecinţa imediată a eternalismului este înţelegerea faptului că foarte puţin din trecut supravieţuieşte în formă cunoscută .

Reprezentarea istoricului ca o persoană angajată în căutarea modelelor de cauzalitate poate aduce neplăceri în anumite cercuri. Există astăzi istorici care din punct de vedere metodologic condamnă căutarea cauzelor, procedură care este în mod inevitabil „teleologică”. Este adevărat că scrierea istoriei cauzale se poate estompa în teleologie fie din cauza supravieţuirii speranţelor creştine, aşa cum susţinea Karl Löwith (1949), fie pentru că formele teleologice sunt încorporate în practicile discursive ale scriitorilor care concurau pentru asentimentul cititorilor cu o disciplină combativă. Dar cei mai mulţi istorici acceptă că există o diferenţă între teleologie şi etiologie şi că aceasta din urmă este obiectul istoriei. Aristotel a ajutat la codificarea distincţiei într-un mod pe care scriitorii renascentişti de istorie narativă par să-l fi înţeles. În discuţiile sale despre schimbare, el a separat cauzele teleologice sau „finale” de cele „materiale”, „formale” şi, cele mai importante pentru un om de ştiinţă şi istoric, cauze „eficiente”[3]. Un mod de a descrie revoluţia conceptuală care a avut loc în scrierea istorică şi într-o serie de alte domenii în timpul Renaşterii este de a spune că s-au făcut încercări serioase pentru a distinge între cauzele „eficiente” şi cele „finale” (sau teleologice). Acesta este mesajul celebrului anunţ al lui Machiavelli (2006, 215) din capitolul 15 al Principelui, potrivit căruia îşi propune „să urmeze adevărul efectiv al problemei” (verità effettuale della cosa ), unde, după ştiinţa mea, nu s-a observat niciodată că indigenul effettuale este o redare incontestabilă a latinescului efficiens. În ideea lui Machiavelli de „adevăr eficient” există implicit separarea de o cauză finală. Posibila dependenţă a verita effettuale al lui Machiavelli de causa efficiens a lui Aristotel este un alt indiciu că o viziune flexibilă asupra lumii aristotelice a dat naştere multor inovaţii ale Renaşterii .

Să ne întoarcem la descrierea noastră a istoricului ca o persoană care merge înapoi într- un trecut necunoscut în căutarea modelelor cauzale pe un  teren deja explorat. În timp ce eternalismul încurajează studiul mai atent a ceea ce rămâne, el impune de asemenea istoricului să selecteze un punct strategic de la care să înceapă o naraţiune cauzală. Excursionistul nostru imaginar trebuie să aleagă când să se oprească din mersul pe jos înapoi şi să înceapă să reconstituie terenul parcurs. Istoricul este liber să aleagă orice punct de la care să înceapă, dar alegerea se va face pe baza cunoşterii dovezilor deja colectate. O perspectivă schimbată similară cu cea propusă aici poate fi observată printr-o distincţie făcută adesea - între cronica lui Giovanni Villani despre Florenţa, scrisă în prima jumătate a secolului al XIV-lea şi Istoriile florentilor a lui  Leonardo Bruni, finalizată în 1442. Într-un mod tipic pentru viziunea creaţionistă a Evului Mediu, Villani (1990-199,1:3-6 ) situează cronica sa despre Florenţa în antiteză cu  o cronică biblică care cuprinde Nimrod, Potopul lui Noe şi Turnul Babel (Clarke 2007). Istoria lui Bruni (2001-2007,1:6) care este în general considerată prima naraţiune istorică în stil renascentist respinge „opiniile populare, dar fantastice” găsite în Villani şi începe cu o cronică despre întemeierea oraşului, susţinută de lectura iniţială a lui Cicero de către Bruni. În lucrarea lui Bruni, alegerea unui punct de plecare îi aparţine în bună măsură autorului, iar factorul determinant îl reprezintă propria sa înţelegere a dovezilor.

---

[1] Despre figura a se vedea Auerbach (1984) şi pentru un faimos examplu renascentist, a se vedea discuţia lui David în capitolul 13 al Principelui lui Machiavelli (Machiavelli 2005, 83): “Vreau, de asemenea, să readuc în memorie o figură a Vechiului Testament potrivită pentru acest scop.”

[2] Imaginea istoricului ca excursionist mergând pe jos înapoi este inspirată în parte de descrierea lui Walter Benjamin a acuarelei lui Paul Klee, “Angelus Novus,” în teza lui Benjamin “Despre conceptual de istorie”, finalizată la sfârșitul lunii aprilie sau mai 1940, cu patru luni înainte de moartea sa. El scrie: “Acesta este modul în care trebuie să arate îngerul istoriei. Fața lui este întoarsă spre trecut. În cazul în care un lanț de evenimente apare în fața noastră, el vede o catastrofă singulară care păstrează armătura epavei deasupra epavei și o azvârle la picioarele lui. Îngerul ar dori să rămână, să-i trezeasca pe cei morți și să refacă tot ceea ce a fost distrus. Dar o furtună suflă din Paradis și este prins în aripile sale... Această furtună îl conduce irezistibil în viitor, spre care porneşte cu spatele, în timp ce grămada de moloz din fața lui crește spre cer. Ceea ce noi numim progres este această furtună”. (Benjamin 2003, 392, italic în original.)

 Să observăm că în figura lui Benjamin, atât îngerul disperat (istoricul sau istoria însăși), cât și “noi” (oamenii în general) care cred în “progres” sunt împinse irezistibil în viitor, uitându-se înapoi în timp. Istoricul nostru abordează un empirism precaut potrivit pentru profesia lui sau a ei (dar pe care îngerul lui Benjamin l-ar găsi periculos, deşi inocent), merge înapoi în trecut uitându-se înainte în timp, având în orice moment capacitatea de a merge înainte spre prezent și viitor. Despre îngerul  lui Benjamin a se vedea Werckmeister (1996), Lehman (2008) şi Körner (2011).  

[3] Aristotel, Fizica (194b17-195b30) şi Metafizica (983a24-993a27).

Celulita ca o redută

Îmi ascund burta în spatele genții

iar brațele și picioarele sunt ca și invizibile

cu ajutorul unui șal prelungit până sub baza genunchilor

care asigură și sucțiunea gâtului unit cu pomeții

astfel încât gura, ochii și nasul să mai păstreze

un oarecare contur – dar cu colăceii de pe spate

ce mă fac? A, da! Îi lipesc de speteaza scaunului

merg la muncile câmpului

și când mă întorc acasă am o mie de treburi prin

gospodărie și sunt fericită

sunt nevasta Gânditorului de la Hamangia

și cred în miracole

într-o bună zi voi deveni suplă

și nevasta lui Florin

vom merge la cinematecă

și când ne vom întoarce acasă

vom vorbi despre noi. 

Că tot am fost întrebată ce mai faci, că am tot fost întrebată

Mă gândesc că nu am răspuns mai pe măsura ta de minunat decât această citire:

"(...)
CA TOŢI ŞI CA NIMENI

În 1994, noi cei care plecam la studii în străinătate, trăiam un raport particular cu România şi cu străinătatea. Nu divorţam radical de România ca toţi cei care îşi „depuneau actele” să emigreze şi nici nu plecam ca turiştii în străinătate cu gândul să umblăm prin muzee într-un amestec de sete şi disperare că s-ar putea să nu ne mai întoarcem niciodată pe acolo, deci trebuia profitat acum ca de o sigură şi poate ultimă ocazie. Nu ne mâna din spate în mod disperat nici corupţia sau sărăcia, nu ne atrăgeau în mod special traseele turistice. Pe scurt, nu eram emigranţi, deşi plecarea noastră punea în evidenţă o insuficienţă a României căci dacă am fi avut un Harvard la Bucureşti am fi tânjit toţi să fim acceptaţi acolo ca studenţi; nu eram nici turişti, deşi, în limita timpului şi a banilor, umblam şi noi prin muzee. Adică trăiam şi drama emigrantului şi privilegiul turistului. Le trăiam pe amândouă într-un fel diferit ritmat din afară şi dinăuntrul nostru.

Cu excepţia celor care decideau de la început că se vor transfera în „categoria” emigranţilor sau turiştilor, noi „ceilalţi” trăiam experienţa recuperării decalajelor de instruire, a afirmării într-o competiţie marcată de alte reguli, a exprimării sistematice şi exigente într-o altă limbă. Timpul se compunea din ani academici (pentru unii doar semestre) care ne sincopau viaţa într-o cadenţă care marca nu numai un sfârşit şi un început de an universitar, ci o lungă plecare şi o lungă întoarcere. Prin fiecare trecere trăiam urcuşul lui Sisif pentru că greutăţile reiterau drumul bolovanului. Fiecare toamnă începea cu calvarul unei noi vize de studii pentru care îţi trebuia o mapă de hârtii de la înscriere până la chitanţa de la cămin, de la „dovada de fonduri” până la dovada stării tale civile, de la asigurarea medicală până la biletul de avion de întoarcere. Când bolovanul cădea la sfârşitul anului universitar, nu cădea pur şi simplu ca în mitul lui Sisif. Trebuia să-l cari tot tu în spate. Aveai atât de puţini bani că nu puteai să îţi păstrezi peste vară camera la cămin aşa că strângeai totul în cutii, întrebându-te la fiecare cană în parte dacă n-ar fi mai bine, totuşi, s-o arunci şi sfârşind prin a o împături în prosoapele pe care le găseai în toamnă mirosind a beci. După chinul împachetării, urma calvarul bagajelor cu care plecai spre România, în care miile de fotocopii cântăreau atît de greu încât toate valizele ar fi avut greutăţi excedentare. Erai, deci, obligat să trimiţi fotocopiile prin poştă unde îngheţai instantaneu când îţi spuneau câţi bani ai de plătit. Nu-ţi venea să le arunci, deşi ispita asta te iscodea în explozia de nervi pe care oboseala ţi-o urca doar până în gât într-un ghem de lacrimi pe care nu se cuvenea să le verşi în faţa funcţionarului de poştă şi plăteai cu gândul la toate sacrificiile pe care le-ai făcut să economiseşti banii ăia.

Veneai în vacanţă în ţară unde lumea, neobişnuită cu „categoria” ta, te privea cu invidie şi reproş insinuând că pe când tu te lăfăiai în luxul occidentului, ei se luptau cu monstrul politic ca să construiască instituţii de care tu vei profita ca şi cum ţi s-ar fi cuvenit, fără să ştii vreodată preţul sacrificiilor celor rămaşi acasă. În familie, unele mătuşi se aşteptau să le dai bani pentru întreţinere, altele să le cumperi şi tu un parfum mai bun. Vecinii îţi examinau încălţămintea cu aerul că de, cine îşi permite, îşi cumpără pantofi noi, pe când ei umblă în aceleaşi vechi sandale de acu 10 ani. Colegii te considerau un norocos cu pile oculte, cunoscuţii se mirau că te-ai întors. Totul era disjunct, fără umbre şi spaţii incerte. Occidentul însemna bogăţie, România sărăcie. Mai departe, printr-o echivalenţă căreia nu trebuia să îi cauţi în vreun fel raţiunea, tu erai bogăţie, ei sărăcie. Tu, bursierul, nu ştiai cum să le explici că ai avut bani, dar nu atât cât să fii bogat. Erai încurcat pentru că nu te-ai putut abţine să bei cafele, ştiind bine, de pildă, că două cafele în Place de la Sorbonne erau cât un sfert de pensie din România anilor 90. Dar ştiai, cel puţin la fel de bine, de câte ori ai înghiţit în sec, de câte ori ai renunţat la tot felul de lucruri care te îmbiau pentru că altfel riscai să nu mai ai cu ce să-ţi plăteşti chiria, abonamentul de metrou sau tichetele de cantină. Nu puteai să le explici toate astea pentru că ele se raportau la alte standarde, la alte bugete, la alte nevoi şi bucurii. Tot ce trăisei tu în Occident părea dinspre România un lux, chiar dacă tu ştiai bine că acolo luxul avea altă culoare. Dacă încercai să le explici că în Occident nu era aşa bine cum ei îşi închipuiau, te trezeai în faţa întrebării virtuale, pe care ţi-o puteau pune ei sau ţi-ai fi pus-o tu însuţi/însăţi, de ce mai vrei să te duci dacă e aşa greu. Era obositor şi enervant să tot faci bilanţul părţilor pozitive şi ale celor negative din lumea din care tocmai venisei pentru că brusc, după ce tot anul visasei la întoarcerea de peste vară ca la confortul unui om chinuit de adminsitraţie, de neînţelesuri, de neputinţa de a spune totul cursiv şi nuanţat în limba ţării „străine”, brusc în momentele alea, te gândeai ca la o salvare la clipa în care ai să pleci iar din România şi ai să te întorci „în lumea civilizată” pe care cu câteva zile înainte o detestasei pentru ipocrizia şi infatuarea ei, pentru lipsa ei de căldură şi meschinăria reuşitei materiale. Schizofrenia funcţiona în ambele sensuri: în România bombăneai tot timpul nemulţumit de prestaţia politicienilor, de condiţiile de viaţă, de felul în care nimic nu mergea, dar după trei ore de zbor cu avionul, o dată ajuns în străinătate, dacă cineva critica România îţi venea să-l strângi de gât. De acolo toate colţurile se rotunjeau, norii se ridicau, şi simţeai lipsa peisajelor „tale” ca pe lipsa unui organ vital. Într-un alt ritm şi cu altă semnificaţie, procesul invers funcţiona şi el. După ce în străinătate te sufocai de discuţiile kafkiene de la ghişee, după ce te izbea în faţă indiferenţa funcţionarului (vorbesc de data asta de cel francez), după ce te săturai de gustul fad al roşiilor de seră, vroiai să te întorci în România la prietenii şi roşiile tale. Aici, în patria mamă, după doar câteva zile simţeai rugina unui mecanism social nefuncţional, te păcăleai în piaţă şi te întristai de poveştile prietenilor pe care nu puteai să îi ajuţi de nici un fel pentru că ei înşişi nu vroiau să se ajute. Într-un altfel de astm, erai şi aici sufocat de data asta mai ales de nefuncţionalitatea vieţii cotidiene încât ajungeai să vrei disperat să pleci la „ăia,” care măcar te lăsau să citeşti cât vrei şi cât poţi în biblioteci unde erau cărţi, multe cărţi.

Spre deosebire de celelalte categorii care au experienţa străinătăţii, cei plecaţi la studii erau (sunt încă?) obligaţi, tocmai ca să nu-şi schimbe „încadrarea”, să trăiască acest balans între cele două lumi. Indiferent ce frecvenţă avea acest balans, indiferent ce îndărătnicii apăreau ca refuz de a-l tot prelungi, el trebuia trăit. (...)

CA DINTOTDEAUNA ŞI CA NICIODATĂ

Indecizia de care vorbeam, incertitudinea viitorului, schimbarea frecventă a locului, altă dată realităţi mai degrabă pentru oameni cu organ metafizic, sunt astăzi, pentru lumea occidentală, fireşti. Pentru cei din această lume nu e nimic excepţional să se mute la un interval de câţiva ani dintr-o ţară în alta după cum găsesc o slujbă mai bună, să se simtă tot mai confortabil într-o limbă internaţională, să nu se mai ataşeze decât de schimbare. Şi atunci de ce nouă, mai ales în anii imediat de după comunism, ne era aşa de greu să schimbăm ţara, de ce ne simţeam aşa de inadecvaţi peste tot? Cred că ceea ce făcea „mutarea” noastră dureroasă era (şi este!) amplitudinea ei. Cu cât locul nou este mai diferit de cel vechi cu atât eşti mai bruscat. E ca şi cum, un eschimos, săturat de îngheţ şi igluuri, s-ar duce să trăiască în Africa de Sud. Impactul cu noua lume ar fi, evident, mult mai dramatic decât dacă destinaţia lui ar fi fost, de exemplu, Norvegia. În Africa de Sud, deşi îşi dorise căldura, eschimosul nu prea ştie bine cum e să trăiască în ea. Nu chiar ca un eschimos, cei care veneau dintr-o ţară ex-comunistă, deşi îi detestaseră (nădăjduiesc!) regulile, nu puteau să nu se mire de felul de a fi al occidentalului. Era un altceva care te privea direct în ochi. Uneori blând, alteori agresiv. Uneori descumpănindu-te, alteori împlinindu-ţi un vis. Îmi amintesc, de exemplu, că prima dată când, în Occident, o vânzătoare de pantofi a îngenunchiat în faţa mea ca să-mi schimbe vechile încălţări cu cele pe care mă gândeam să le cumpăr, am transpirat brusc. Transipram şi mă simţeam jenată eu care detestasem, şi, din păcate, trebuie să detest încă,  vânzătoarele din România care au aerul că le violezi spaţiul privat, taman când un lucru important pentru ele e pe cale să se întâmple. Deşi au trecut câţiva ani de atunci, tot nu mă simt în largul meu când vânzatoarele de pantofi -evident cele din Occident - fac acelaşi gest al îngenunchierii.

La mirările din contrastul ţară post-comunistă – ţară democratică, adică una cu tradiţie democratică, când treci oceanul se adaugă mirările provocate de diferenţele de cultură europeană - cultură americană. Nu pricepi, de pildă, (şi acum mă refer la experienţa mea canadiană) cum se face că toţi în jurul tău la întrebarea simplă „ce faci”, răspund cu entuziasm „extraordinar”. După câteva astfel de întâlniri cu „perfecţiunea”, te simţi jenat că tu nu eşti în stare să faci, ca şi ei, extraordinar. Ceva fundamental nu merge la mine, îţi zici, până când descoperi că ei spun că fac extraordinar pînă o clipă înainte să se sinucidă. Îţi trebuie timp să înţelegi tot mecanismul din spatele acestei declaraţii banale, care e capătul unor implicaţii în şir, raţionamente devenite cultură. Logica acestui şir ar fi cam aşa: dacă n-ai bani eşti aruncat din pista vieţii normale, şi atunci, tot ce împiedică obţinerea banului (boală, melancolie, probleme de familie, sufletul nemângâiat, lenea sau lingoarea) e înterzis. Eşti obligat să declari că faci extraordinar de bine până nu te mai poţi mişca deloc. Meditaţia, gratuitatea, neliniştea, lucrul cu sentimentele, n-au ce căuta într-o lume care mai păstrează încă timbrul vocii celor veniţi să cultive terenul ca să îşi procure hrana. Ceva din determinarea unei asemenea supravieţuiri se simte încă acut în aer. Şi ea contrastează cu lumea din care vii în care lingoarea, taclaua, cu forma ei derivată bârfa, umple bine tot timpul. Şi diferenţa asta nu priveşte strict ţara ta din Estul Europei, ci o bună parte a Europei.

Tot aici te izbeşte faţa îmbietoare a societăţii de consum (o faţă care a schimbat radical imaginea Americii de Nord) care îţi dă cărţi de credit nu numai la bănci, ci şi la magazine. Eşti veşnic ademenit să cumperi, chiar şi atunci când duci „marfa” înapoi la magazin şi ei o primesc şi-ţi dau banii înapoi, deşi au trecut ceva zile bune de când ai făcut cumpărătura. Başca nu-ţi cer ţipând explicaţii, ci doar te întreabă simplu şi politicos, „ça va pas”? Nu-ţi vine să crezi că nu trebuie să te scuzi, nici să le duci flori sau bomboane, că de bacşiş te-ai prins demult că nu poate fi vorba pentru c-ar fi gata să cheme poliţia, pompierii, armata. După o vreme, realizezi din dramele prietenilor tăi, că acest fel de a accepta refuzul, răzgândirea se manifestă şi când, într-o „bună dimineaţă” partenerul/partenera pleacă de acasă, să-şi caute „libertatea” fără să fi dat înainte nici un semn de nemulţumire. Descoperirea te miră din aceleaşi distanţe culturale care nu privesc strict ţara ta, ci o întreagă lume europeană în care oamenii îşi discută pasionat sentimentele, în care viaţa afectivă e un subiect permanent de reflecţie. Aici, în Canada, oamenii sunt grăbiţi să meargă la servici, la întoarcere sunt grăbiţi să se culce. Despre sentimente se discută, în cazuri de criză, eventual sâmbăta, între o activitate sportivă şi o masă de multă vreme planificată la restaurant.

Cu siguranţă caricaturizez o realitate mult mai complexă şi mai nuanţată. O fac ca să pun o tuşă mai groasă pe un tip de disconfort pe care majoritatea românilor pe care îi cunosc aici îl semnalează. Vorbesc mai mult de mirările care te cuprind, pentru că înainte de a se articula în termenii binelui şi răului, ele iau forma unui altceva care te izbeşte în faţă buimăcindu-te. Obligat să te reconsideri la fiecare confruntare cu lumea nouă, te întrebi constant chiar fără să articulezi întrebarea, cine eşti, de fapt. Întrebarea e legată de ceea ce vrei pentru că dorinţele din ţară au altă ţesătură de fundal decât cele din străinătate, se pronunţă altfel, se articulează altfel. Constanţa propriei tale fiinţe e primul lucru de care, chiar fără să vrei, te îndoieşti deşi ea e indicele încăpăţânat şi statornic care declanşează toată drama. Sabotajul identităţii tale începe insidios şi aparent inofensiv sub eticheta neutră a diferenţelor culturale. Şi atunci te gândeşti la întoarcerea în ţară ca la o adecvare între tine şi lumea ta. Pleci de data asta spre ţară cu nădejdea unui acord între partitură şi interpretare şi te trezeşti acolo la fel de dezacordat ca şi aici. Uneori notele care sună fals reprezintă alte subiecte, alteori subiectele sunt aceleaşi. Simţi cum eşti mereu comme il ne faut pas. Am să dau un singur exemplu: după ce în Canada m-a îngrozit cadenţa egală şi deseori absurdă a regulilor care trebuie respectate fără să reflectezi asupra adecvării lor[1], ajunsă în România am fost acuzată, într-o instituţie cu un „look” foarte occidental, adică tocmai la Newe Europe College, c-am pretenţii occidentale într-o ţară balcanică, adică cer respectarea unor reguli când toată lumea ştie că „înţelegerea excepţiei” este vitală. Exemplele pot continua gârlă. Ele sunt atât de dese şi de brutale că te întrebi dacă nu eşti un prost pentru că ştii bine că tradiţional inteligenţa este definită ca o capacitate de a fi adecvat. Numai că adecvarea pe care Toma de Aquino, ca şi Aristotel, de altfel, o vede esenţială inteligenţei practice are alte coordonate decât potrivirea la o lume strâmbă.

Nefericirea face ca acela care are o experienţă mai lungă a străinătăţii, în timp ce-şi dezvoltă un organ al adaptării, îşi vede cu mult mai multă acurateţe limitele capacităţii de a se transforma. Obligat să se dezvolte cu rapiditate într-un spaţiu ale cărui reguli îi sunt necunoscute, el vede cu alte lentile la ce din fiinţa lui poate renunţa şi la ce nu.

Pentru că eu însămi sunt în intervalului indeciziei, mă întreb ce din mine s-a schimbat, şi ce nu, care din schimbări sunt reversibile şi care nu. Fotografiată de departe viaţa mea arată radical diferit. (...) Dacă privită de departe imaginea vieţii mele se compune astăzi altfel, fotografiată dinăuntru ea este, în bună parte, la fel. Ca din totdeauna, mă sufoc când sunt învinovăţită pe nedrept. Ca din totdeauna îmi tremură genunchii când sunt îmbrăţişată cu drag. Ca din totdeauna, mă prăbuşesc interior când simt ostilitatea celor din jur. Ca din totdeauna, mă bucur când răsare soarele. Şi atunci mă întreb, cum fotografia exterioară, atât de diferită, poate, totuşi, influenţa fotografia mea de ansamblu, dacă fotografia interioară rămâne, cel puţin în felul în care eu pun aparatul, aşijderea?". 

Gabriela Blebea Nicolae, "Un inel din trunchiul identității", din vol. Identitatea individuală în contextul globalizării, Craiova, Editura Aius, 2013, pp.151-156.

---

[1] De pildă, când stăteam la cămin alarma de incendiu a sunat preţ de câteva nopţi la rând pentru simplul motiv că bateria se uzase din pricina umidităţii. Deşi după a doua noapte toată lumea ştia care e pricina, cei care se ocupau cu securitatea şi prevenţia ne obligau de fiecare dată să părăsim căminul. Aşa era regula: alarma sună, căminele sunt evacuate !!! Şi asta patru nopţi la rând până a fost schimbată bateria.

Un artist carismatic

https://www.youtube.com/watch?v=qhtybnwungk

https://www.youtube.com/watch?v=INYH0YIJOGE

https://www.youtube.com/watch?v=I6HkClr0Xjo

https://www.youtube.com/watch?v=MRfw6t8YYMU

Probabil vs posibil

O fi ea balada "Miorița" un fals
(http://www.dcnews.ro/balada-miorita-este-un-fals-ordinar-vezi-cine-spune-asta_358041.html
http://www.criterii.ro/index.php/en/citeste-si-da-mai-departe/7511-nicolae-manolescu-recunoaste-balada-miorita-este-cel-mai-mare-fals-literar-din-istoria-poporului-roman
etc)
dar printre atâția români cumsecade se găsesc tot atâția urmași ai baciului ungurean și cu cel vrâncean care strică tot.