"(...)
CA TOŢI ŞI CA NIMENI
În 1994, noi cei care plecam la studii în străinătate, trăiam un raport particular cu România şi cu
străinătatea. Nu divorţam radical de România ca toţi
cei care îşi „depuneau actele” să emigreze şi nici nu plecam ca turiştii în
străinătate cu gândul să umblăm prin muzee într-un amestec de sete şi disperare
că s-ar putea să nu ne mai întoarcem niciodată pe acolo, deci trebuia profitat
acum ca de o sigură şi poate ultimă ocazie. Nu ne mâna din spate în mod
disperat nici corupţia sau sărăcia, nu ne atrăgeau în mod special traseele
turistice. Pe scurt, nu eram emigranţi, deşi plecarea noastră punea în evidenţă
o insuficienţă a României căci dacă am fi avut un Harvard la Bucureşti am fi
tânjit toţi să fim acceptaţi acolo ca studenţi; nu eram nici turişti, deşi, în
limita timpului şi a banilor, umblam şi noi prin muzee. Adică trăiam şi
drama emigrantului şi privilegiul turistului. Le trăiam pe amândouă într-un fel
diferit ritmat din afară şi dinăuntrul nostru.
Cu excepţia celor care
decideau de la început că se vor transfera în „categoria” emigranţilor sau
turiştilor, noi „ceilalţi” trăiam experienţa
recuperării decalajelor de instruire, a afirmării într-o competiţie marcată de
alte reguli, a exprimării sistematice şi exigente într-o altă limbă. Timpul se
compunea din ani academici (pentru unii doar
semestre) care ne sincopau viaţa într-o cadenţă care marca nu numai un sfârşit
şi un început de an universitar, ci o lungă plecare şi o lungă întoarcere. Prin
fiecare trecere trăiam urcuşul lui Sisif pentru că greutăţile reiterau drumul
bolovanului. Fiecare toamnă începea cu calvarul unei noi vize de studii pentru
care îţi trebuia o mapă de hârtii de la înscriere până la chitanţa de la cămin,
de la „dovada de fonduri” până la dovada stării tale civile, de la asigurarea
medicală până la biletul de avion de întoarcere. Când bolovanul cădea la
sfârşitul anului universitar, nu cădea pur şi simplu ca în mitul lui Sisif.
Trebuia să-l cari tot tu în spate. Aveai atât de puţini bani că nu puteai să
îţi păstrezi peste vară camera la cămin aşa că strângeai totul în cutii,
întrebându-te la fiecare cană în parte dacă n-ar fi mai bine, totuşi, s-o
arunci şi sfârşind prin a o împături în prosoapele pe care le găseai în toamnă mirosind
a beci. După chinul împachetării, urma calvarul bagajelor cu care plecai spre România,
în care miile de fotocopii cântăreau atît de greu încât toate valizele ar fi
avut greutăţi excedentare. Erai, deci, obligat să trimiţi fotocopiile prin
poştă unde îngheţai instantaneu când îţi spuneau câţi bani ai de plătit. Nu-ţi
venea să le arunci, deşi ispita asta te iscodea în explozia de nervi pe care
oboseala ţi-o urca doar până în gât într-un ghem de lacrimi pe care nu se
cuvenea să le verşi în faţa funcţionarului de poştă şi plăteai cu gândul la
toate sacrificiile pe care le-ai făcut să economiseşti banii ăia.
Veneai în vacanţă în ţară
unde lumea, neobişnuită cu „categoria” ta, te privea cu invidie şi reproş
insinuând că pe când tu te lăfăiai în luxul occidentului, ei se luptau cu
monstrul politic ca să construiască instituţii de care tu vei profita ca şi cum
ţi s-ar fi cuvenit, fără să ştii vreodată preţul sacrificiilor celor rămaşi
acasă. În familie, unele mătuşi se aşteptau să le dai bani pentru întreţinere,
altele să le cumperi şi tu un parfum mai bun. Vecinii îţi examinau
încălţămintea cu aerul că de, cine îşi permite, îşi cumpără pantofi noi, pe
când ei umblă în aceleaşi vechi sandale de acu 10 ani. Colegii te considerau un
norocos cu pile oculte, cunoscuţii se mirau că te-ai întors. Totul era
disjunct, fără umbre şi spaţii incerte. Occidentul însemna bogăţie, România
sărăcie. Mai departe, printr-o echivalenţă căreia nu trebuia să îi cauţi în
vreun fel raţiunea, tu erai bogăţie, ei sărăcie. Tu, bursierul, nu ştiai cum să
le explici că ai avut bani, dar nu atât cât să fii bogat. Erai încurcat pentru
că nu te-ai putut abţine să bei cafele, ştiind bine, de pildă, că două cafele
în Place de la Sorbonne erau cât un sfert de pensie din România anilor 90. Dar ştiai,
cel puţin la fel de bine, de câte ori ai înghiţit în sec, de câte ori ai
renunţat la tot felul de lucruri care te îmbiau pentru că altfel riscai să nu
mai ai cu ce să-ţi plăteşti chiria, abonamentul de metrou sau tichetele de
cantină. Nu puteai să le explici toate astea pentru că ele se raportau la alte
standarde, la alte bugete, la alte nevoi şi bucurii. Tot ce trăisei tu în Occident părea dinspre
România un lux, chiar dacă tu ştiai bine că acolo luxul avea altă culoare. Dacă încercai să le explici că în Occident nu era aşa bine
cum ei îşi închipuiau, te trezeai în faţa întrebării virtuale, pe care ţi-o
puteau pune ei sau ţi-ai fi pus-o tu însuţi/însăţi, de ce mai vrei să te duci
dacă e aşa greu. Era obositor şi enervant să tot faci bilanţul părţilor
pozitive şi ale celor negative din lumea din care tocmai venisei pentru că
brusc, după ce tot anul visasei la întoarcerea de peste vară ca la confortul
unui om chinuit de adminsitraţie, de neînţelesuri, de neputinţa de a spune
totul cursiv şi nuanţat în limba ţării „străine”, brusc în momentele alea, te
gândeai ca la o salvare la clipa în care ai să pleci iar din România şi ai să
te întorci „în lumea civilizată” pe care cu câteva zile înainte o detestasei
pentru ipocrizia şi infatuarea ei, pentru lipsa ei de căldură şi meschinăria
reuşitei materiale. Schizofrenia funcţiona în ambele sensuri: în România bombăneai tot timpul
nemulţumit de prestaţia politicienilor, de condiţiile de viaţă, de felul în
care nimic nu mergea, dar după trei ore de zbor cu avionul, o dată ajuns în
străinătate, dacă cineva critica România îţi venea să-l strângi de gât. De
acolo toate colţurile se rotunjeau, norii se ridicau, şi simţeai lipsa
peisajelor „tale” ca pe lipsa unui organ vital. Într-un alt ritm şi cu altă
semnificaţie, procesul invers funcţiona şi el. După ce în străinătate te
sufocai de discuţiile kafkiene de la ghişee, după ce te izbea în faţă
indiferenţa funcţionarului (vorbesc de data asta de cel francez), după ce te
săturai de gustul fad al roşiilor de seră, vroiai să te întorci în România la
prietenii şi roşiile tale. Aici, în patria mamă, după doar câteva zile simţeai
rugina unui mecanism social nefuncţional, te păcăleai în piaţă şi te întristai
de poveştile prietenilor pe care nu puteai să îi ajuţi de nici un fel pentru că
ei înşişi nu vroiau să se ajute. Într-un altfel de astm, erai şi aici sufocat
de data asta mai ales de nefuncţionalitatea vieţii cotidiene încât ajungeai să
vrei disperat să pleci la „ăia,” care măcar te lăsau să citeşti cât vrei şi cât
poţi în biblioteci unde erau cărţi, multe cărţi.
Spre
deosebire de celelalte categorii care au experienţa străinătăţii, cei plecaţi
la studii erau (sunt încă?) obligaţi, tocmai ca să nu-şi schimbe „încadrarea”,
să trăiască acest balans între cele două lumi.
Indiferent ce frecvenţă avea acest balans, indiferent ce îndărătnicii apăreau
ca refuz de a-l tot prelungi, el trebuia trăit. (...)
CA DINTOTDEAUNA ŞI CA NICIODATĂ
Indecizia de care vorbeam,
incertitudinea viitorului, schimbarea frecventă a locului, altă dată realităţi
mai degrabă pentru oameni cu organ metafizic, sunt astăzi, pentru lumea
occidentală, fireşti. Pentru cei din această lume nu
e nimic excepţional să se mute la un interval de câţiva ani dintr-o ţară în
alta după cum găsesc o slujbă mai bună, să se simtă tot mai confortabil într-o
limbă internaţională, să nu se mai ataşeze decât de schimbare. Şi atunci de ce
nouă, mai ales în anii imediat de după comunism, ne era aşa de greu să schimbăm
ţara, de ce ne simţeam aşa de inadecvaţi peste tot? Cred că ceea ce făcea
„mutarea” noastră dureroasă era (şi este!) amplitudinea ei. Cu cât locul nou
este mai diferit de cel vechi cu atât eşti mai bruscat. E ca şi cum, un
eschimos, săturat de îngheţ şi igluuri, s-ar duce să trăiască în Africa de Sud.
Impactul cu noua lume ar fi, evident, mult mai dramatic decât dacă destinaţia
lui ar fi fost, de exemplu, Norvegia. În Africa de Sud, deşi îşi dorise
căldura, eschimosul nu prea ştie bine cum e să trăiască în ea. Nu chiar ca un
eschimos, cei care veneau dintr-o ţară ex-comunistă, deşi îi detestaseră
(nădăjduiesc!) regulile, nu puteau să nu se mire de felul de a fi al occidentalului.
Era un altceva care te privea direct în ochi. Uneori blând, alteori agresiv.
Uneori descumpănindu-te, alteori împlinindu-ţi un vis. Îmi amintesc, de
exemplu, că prima dată când, în Occident, o vânzătoare de pantofi a
îngenunchiat în faţa mea ca să-mi schimbe vechile încălţări cu cele pe care mă
gândeam să le cumpăr, am transpirat brusc. Transipram şi mă simţeam jenată eu
care detestasem, şi, din păcate, trebuie să detest încă, vânzătoarele din România care au aerul că le
violezi spaţiul privat, taman când un lucru important pentru ele e pe cale să
se întâmple. Deşi au trecut câţiva ani de atunci, tot nu mă simt în largul meu
când vânzatoarele de pantofi -evident cele din Occident - fac acelaşi gest al
îngenunchierii.
La mirările din contrastul
ţară post-comunistă – ţară democratică, adică una cu tradiţie democratică, când
treci oceanul se adaugă mirările provocate de diferenţele de cultură europeană
- cultură americană. Nu pricepi, de pildă, (şi acum mă refer la experienţa mea
canadiană) cum se face că toţi în jurul tău la întrebarea simplă „ce faci”,
răspund cu entuziasm „extraordinar”. După câteva astfel de întâlniri cu
„perfecţiunea”, te simţi jenat că tu nu eşti în stare să faci, ca şi ei,
extraordinar. Ceva fundamental nu merge la mine, îţi zici, până când descoperi
că ei spun că fac extraordinar pînă o clipă înainte să se sinucidă. Îţi trebuie
timp să înţelegi tot mecanismul din spatele acestei declaraţii banale, care e
capătul unor implicaţii în şir, raţionamente devenite cultură. Logica acestui
şir ar fi cam aşa: dacă n-ai bani eşti aruncat din pista vieţii normale, şi
atunci, tot ce împiedică obţinerea banului (boală, melancolie, probleme de
familie, sufletul nemângâiat, lenea sau lingoarea) e înterzis. Eşti obligat să
declari că faci extraordinar de bine până nu te mai poţi mişca deloc. Meditaţia, gratuitatea, neliniştea, lucrul cu
sentimentele, n-au ce căuta într-o lume care mai păstrează încă timbrul vocii
celor veniţi să cultive terenul ca să îşi procure hrana. Ceva din determinarea
unei asemenea supravieţuiri se simte încă acut în aer. Şi ea contrastează cu
lumea din care vii în care lingoarea, taclaua, cu forma ei derivată bârfa,
umple bine tot timpul. Şi diferenţa asta nu priveşte strict ţara ta din Estul
Europei, ci o bună parte a Europei.
Tot aici te izbeşte faţa îmbietoare a
societăţii de consum (o faţă care a schimbat radical imaginea Americii de Nord)
care îţi dă cărţi de credit nu numai la bănci, ci şi la magazine. Eşti veşnic ademenit să cumperi, chiar şi atunci când duci
„marfa” înapoi la magazin şi ei o primesc şi-ţi dau banii înapoi, deşi au
trecut ceva zile bune de când ai făcut cumpărătura. Başca nu-ţi cer ţipând
explicaţii, ci doar te întreabă simplu şi politicos, „ça va pas”? Nu-ţi vine să
crezi că nu trebuie să te scuzi, nici să le duci flori sau bomboane, că de
bacşiş te-ai prins demult că nu poate fi vorba pentru c-ar fi gata să cheme
poliţia, pompierii, armata. După o vreme, realizezi din dramele prietenilor
tăi, că acest fel de a accepta refuzul, răzgândirea se manifestă şi când,
într-o „bună dimineaţă” partenerul/partenera pleacă de acasă, să-şi caute
„libertatea” fără să fi dat înainte nici un semn de nemulţumire. Descoperirea
te miră din aceleaşi distanţe culturale care nu privesc strict ţara ta, ci o
întreagă lume europeană în care oamenii îşi discută pasionat sentimentele, în
care viaţa afectivă e un subiect permanent de reflecţie. Aici, în Canada,
oamenii sunt grăbiţi să meargă la servici, la întoarcere sunt grăbiţi să se
culce. Despre sentimente se discută, în cazuri de criză, eventual sâmbăta,
între o activitate sportivă şi o masă de multă vreme planificată la restaurant.
Cu siguranţă caricaturizez
o realitate mult mai complexă şi mai nuanţată. O fac ca să pun o tuşă mai
groasă pe un tip de disconfort pe care majoritatea românilor pe care îi cunosc
aici îl semnalează. Vorbesc mai mult de mirările care te cuprind, pentru că
înainte de a se articula în termenii binelui şi răului, ele iau forma unui altceva care te izbeşte în faţă
buimăcindu-te. Obligat să te reconsideri
la fiecare confruntare cu lumea nouă, te întrebi constant chiar fără să
articulezi întrebarea, cine eşti, de fapt. Întrebarea e legată de ceea ce vrei
pentru că dorinţele din ţară au altă ţesătură de fundal decât cele din
străinătate, se pronunţă altfel, se articulează altfel. Constanţa propriei tale
fiinţe e primul lucru de care, chiar fără să vrei, te îndoieşti deşi ea e
indicele încăpăţânat şi statornic care declanşează toată drama. Sabotajul
identităţii tale începe insidios şi aparent inofensiv sub eticheta neutră a
diferenţelor culturale. Şi atunci te gândeşti la întoarcerea în ţară ca la o
adecvare între tine şi lumea ta. Pleci de data asta spre ţară cu nădejdea unui
acord între partitură şi interpretare şi te trezeşti acolo la fel de dezacordat
ca şi aici. Uneori notele care sună fals reprezintă alte subiecte, alteori
subiectele sunt aceleaşi. Simţi cum eşti mereu comme il ne faut pas. Am să dau un singur exemplu: după ce în Canada m-a
îngrozit cadenţa egală şi deseori absurdă a regulilor care trebuie respectate
fără să reflectezi asupra adecvării lor[1], ajunsă în România am fost acuzată,
într-o instituţie cu un „look” foarte occidental, adică tocmai la Newe Europe
College, c-am pretenţii occidentale într-o ţară balcanică, adică cer
respectarea unor reguli când toată lumea ştie că „înţelegerea excepţiei” este
vitală. Exemplele pot continua gârlă. Ele sunt atât de dese şi de brutale că te
întrebi dacă nu eşti un prost pentru că ştii bine că tradiţional inteligenţa
este definită ca o capacitate de a fi adecvat. Numai că adecvarea pe care Toma
de Aquino, ca şi Aristotel, de altfel, o vede esenţială inteligenţei practice
are alte coordonate decât potrivirea la o lume strâmbă.
Nefericirea face ca acela
care are o experienţă mai lungă a străinătăţii, în timp ce-şi dezvoltă un organ
al adaptării, îşi vede cu mult mai multă acurateţe limitele capacităţii de a se
transforma. Obligat să se dezvolte cu rapiditate într-un spaţiu ale cărui
reguli îi sunt necunoscute, el vede cu alte lentile la ce din fiinţa lui poate
renunţa şi la ce nu.
Pentru că eu însămi sunt în intervalului indeciziei, mă întreb ce din mine
s-a schimbat, şi ce nu, care din schimbări sunt reversibile şi care nu. Fotografiată
de departe viaţa mea arată radical diferit. (...) Dacă privită de departe imaginea vieţii mele se
compune astăzi altfel, fotografiată dinăuntru ea este, în bună parte, la fel. Ca din totdeauna, mă sufoc când sunt învinovăţită pe
nedrept. Ca din totdeauna îmi tremură genunchii când sunt îmbrăţişată cu drag.
Ca din totdeauna, mă prăbuşesc interior când simt ostilitatea celor din jur. Ca
din totdeauna, mă bucur când răsare soarele. Şi atunci mă întreb, cum
fotografia exterioară, atât de diferită, poate, totuşi, influenţa fotografia
mea de ansamblu, dacă fotografia interioară rămâne, cel puţin în felul în care
eu pun aparatul, aşijderea?".
Gabriela Blebea Nicolae, "Un inel din trunchiul identității", din vol. Identitatea individuală în contextul globalizării, Craiova, Editura Aius, 2013, pp.151-156.
[1] De
pildă, când stăteam la cămin alarma de incendiu a sunat preţ de câteva nopţi la
rând pentru simplul motiv că bateria se uzase din pricina umidităţii. Deşi după
a doua noapte toată lumea ştia care e pricina, cei care se ocupau cu
securitatea şi prevenţia ne obligau de fiecare dată să părăsim căminul. Aşa era
regula: alarma sună, căminele sunt evacuate !!! Şi asta patru nopţi la rând
până a fost schimbată bateria.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu