sâmbătă, 12 iulie 2014

Că tot am fost întrebată ce mai faci, că am tot fost întrebată

Mă gândesc că nu am răspuns mai pe măsura ta de minunat decât această citire:

"(...)
CA TOŢI ŞI CA NIMENI
În 1994, noi cei care plecam la studii în străinătate, trăiam un raport particular cu România şi cu străinătatea. Nu divorţam radical de România ca toţi cei care îşi „depuneau actele” să emigreze şi nici nu plecam ca turiştii în străinătate cu gândul să umblăm prin muzee într-un amestec de sete şi disperare că s-ar putea să nu ne mai întoarcem niciodată pe acolo, deci trebuia profitat acum ca de o sigură şi poate ultimă ocazie. Nu ne mâna din spate în mod disperat nici corupţia sau sărăcia, nu ne atrăgeau în mod special traseele turistice. Pe scurt, nu eram emigranţi, deşi plecarea noastră punea în evidenţă o insuficienţă a României căci dacă am fi avut un Harvard la Bucureşti am fi tânjit toţi să fim acceptaţi acolo ca studenţi; nu eram nici turişti, deşi, în limita timpului şi a banilor, umblam şi noi prin muzee. Adică trăiam şi drama emigrantului şi privilegiul turistului. Le trăiam pe amândouă într-un fel diferit ritmat din afară şi dinăuntrul nostru.
Cu excepţia celor care decideau de la început că se vor transfera în „categoria” emigranţilor sau turiştilor, noi „ceilalţi” trăiam experienţa recuperării decalajelor de instruire, a afirmării într-o competiţie marcată de alte reguli, a exprimării sistematice şi exigente într-o altă limbă. Timpul se compunea din ani academici (pentru unii doar semestre) care ne sincopau viaţa într-o cadenţă care marca nu numai un sfârşit şi un început de an universitar, ci o lungă plecare şi o lungă întoarcere. Prin fiecare trecere trăiam urcuşul lui Sisif pentru că greutăţile reiterau drumul bolovanului. Fiecare toamnă începea cu calvarul unei noi vize de studii pentru care îţi trebuia o mapă de hârtii de la înscriere până la chitanţa de la cămin, de la „dovada de fonduri” până la dovada stării tale civile, de la asigurarea medicală până la biletul de avion de întoarcere. Când bolovanul cădea la sfârşitul anului universitar, nu cădea pur şi simplu ca în mitul lui Sisif. Trebuia să-l cari tot tu în spate. Aveai atât de puţini bani că nu puteai să îţi păstrezi peste vară camera la cămin aşa că strângeai totul în cutii, întrebându-te la fiecare cană în parte dacă n-ar fi mai bine, totuşi, s-o arunci şi sfârşind prin a o împături în prosoapele pe care le găseai în toamnă mirosind a beci. După chinul împachetării, urma calvarul bagajelor cu care plecai spre România, în care miile de fotocopii cântăreau atît de greu încât toate valizele ar fi avut greutăţi excedentare. Erai, deci, obligat să trimiţi fotocopiile prin poştă unde îngheţai instantaneu când îţi spuneau câţi bani ai de plătit. Nu-ţi venea să le arunci, deşi ispita asta te iscodea în explozia de nervi pe care oboseala ţi-o urca doar până în gât într-un ghem de lacrimi pe care nu se cuvenea să le verşi în faţa funcţionarului de poştă şi plăteai cu gândul la toate sacrificiile pe care le-ai făcut să economiseşti banii ăia.
Veneai în vacanţă în ţară unde lumea, neobişnuită cu „categoria” ta, te privea cu invidie şi reproş insinuând că pe când tu te lăfăiai în luxul occidentului, ei se luptau cu monstrul politic ca să construiască instituţii de care tu vei profita ca şi cum ţi s-ar fi cuvenit, fără să ştii vreodată preţul sacrificiilor celor rămaşi acasă. În familie, unele mătuşi se aşteptau să le dai bani pentru întreţinere, altele să le cumperi şi tu un parfum mai bun. Vecinii îţi examinau încălţămintea cu aerul că de, cine îşi permite, îşi cumpără pantofi noi, pe când ei umblă în aceleaşi vechi sandale de acu 10 ani. Colegii te considerau un norocos cu pile oculte, cunoscuţii se mirau că te-ai întors. Totul era disjunct, fără umbre şi spaţii incerte. Occidentul însemna bogăţie, România sărăcie. Mai departe, printr-o echivalenţă căreia nu trebuia să îi cauţi în vreun fel raţiunea, tu erai bogăţie, ei sărăcie. Tu, bursierul, nu ştiai cum să le explici că ai avut bani, dar nu atât cât să fii bogat. Erai încurcat pentru că nu te-ai putut abţine să bei cafele, ştiind bine, de pildă, că două cafele în Place de la Sorbonne erau cât un sfert de pensie din România anilor 90. Dar ştiai, cel puţin la fel de bine, de câte ori ai înghiţit în sec, de câte ori ai renunţat la tot felul de lucruri care te îmbiau pentru că altfel riscai să nu mai ai cu ce să-ţi plăteşti chiria, abonamentul de metrou sau tichetele de cantină. Nu puteai să le explici toate astea pentru că ele se raportau la alte standarde, la alte bugete, la alte nevoi şi bucurii. Tot ce trăisei tu în Occident părea dinspre România un lux, chiar dacă tu ştiai bine că acolo luxul avea altă culoare. Dacă încercai să le explici că în Occident nu era aşa bine cum ei îşi închipuiau, te trezeai în faţa întrebării virtuale, pe care ţi-o puteau pune ei sau ţi-ai fi pus-o tu însuţi/însăţi, de ce mai vrei să te duci dacă e aşa greu. Era obositor şi enervant să tot faci bilanţul părţilor pozitive şi ale celor negative din lumea din care tocmai venisei pentru că brusc, după ce tot anul visasei la întoarcerea de peste vară ca la confortul unui om chinuit de adminsitraţie, de neînţelesuri, de neputinţa de a spune totul cursiv şi nuanţat în limba ţării „străine”, brusc în momentele alea, te gândeai ca la o salvare la clipa în care ai să pleci iar din România şi ai să te întorci „în lumea civilizată” pe care cu câteva zile înainte o detestasei pentru ipocrizia şi infatuarea ei, pentru lipsa ei de căldură şi meschinăria reuşitei materiale. Schizofrenia funcţiona în ambele sensuri: în România bombăneai tot timpul nemulţumit de prestaţia politicienilor, de condiţiile de viaţă, de felul în care nimic nu mergea, dar după trei ore de zbor cu avionul, o dată ajuns în străinătate, dacă cineva critica România îţi venea să-l strângi de gât. De acolo toate colţurile se rotunjeau, norii se ridicau, şi simţeai lipsa peisajelor „tale” ca pe lipsa unui organ vital. Într-un alt ritm şi cu altă semnificaţie, procesul invers funcţiona şi el. După ce în străinătate te sufocai de discuţiile kafkiene de la ghişee, după ce te izbea în faţă indiferenţa funcţionarului (vorbesc de data asta de cel francez), după ce te săturai de gustul fad al roşiilor de seră, vroiai să te întorci în România la prietenii şi roşiile tale. Aici, în patria mamă, după doar câteva zile simţeai rugina unui mecanism social nefuncţional, te păcăleai în piaţă şi te întristai de poveştile prietenilor pe care nu puteai să îi ajuţi de nici un fel pentru că ei înşişi nu vroiau să se ajute. Într-un altfel de astm, erai şi aici sufocat de data asta mai ales de nefuncţionalitatea vieţii cotidiene încât ajungeai să vrei disperat să pleci la „ăia,” care măcar te lăsau să citeşti cât vrei şi cât poţi în biblioteci unde erau cărţi, multe cărţi.
Spre deosebire de celelalte categorii care au experienţa străinătăţii, cei plecaţi la studii erau (sunt încă?) obligaţi, tocmai ca să nu-şi schimbe „încadrarea”, să trăiască acest balans între cele două lumi. Indiferent ce frecvenţă avea acest balans, indiferent ce îndărătnicii apăreau ca refuz de a-l tot prelungi, el trebuia trăit. (...)
CA DINTOTDEAUNA ŞI CA NICIODATĂ
Indecizia de care vorbeam, incertitudinea viitorului, schimbarea frecventă a locului, altă dată realităţi mai degrabă pentru oameni cu organ metafizic, sunt astăzi, pentru lumea occidentală, fireşti. Pentru cei din această lume nu e nimic excepţional să se mute la un interval de câţiva ani dintr-o ţară în alta după cum găsesc o slujbă mai bună, să se simtă tot mai confortabil într-o limbă internaţională, să nu se mai ataşeze decât de schimbare. Şi atunci de ce nouă, mai ales în anii imediat de după comunism, ne era aşa de greu să schimbăm ţara, de ce ne simţeam aşa de inadecvaţi peste tot? Cred că ceea ce făcea „mutarea” noastră dureroasă era (şi este!) amplitudinea ei. Cu cât locul nou este mai diferit de cel vechi cu atât eşti mai bruscat. E ca şi cum, un eschimos, săturat de îngheţ şi igluuri, s-ar duce să trăiască în Africa de Sud. Impactul cu noua lume ar fi, evident, mult mai dramatic decât dacă destinaţia lui ar fi fost, de exemplu, Norvegia. În Africa de Sud, deşi îşi dorise căldura, eschimosul nu prea ştie bine cum e să trăiască în ea. Nu chiar ca un eschimos, cei care veneau dintr-o ţară ex-comunistă, deşi îi detestaseră (nădăjduiesc!) regulile, nu puteau să nu se mire de felul de a fi al occidentalului. Era un altceva care te privea direct în ochi. Uneori blând, alteori agresiv. Uneori descumpănindu-te, alteori împlinindu-ţi un vis. Îmi amintesc, de exemplu, că prima dată când, în Occident, o vânzătoare de pantofi a îngenunchiat în faţa mea ca să-mi schimbe vechile încălţări cu cele pe care mă gândeam să le cumpăr, am transpirat brusc. Transipram şi mă simţeam jenată eu care detestasem, şi, din păcate, trebuie să detest încă,  vânzătoarele din România care au aerul că le violezi spaţiul privat, taman când un lucru important pentru ele e pe cale să se întâmple. Deşi au trecut câţiva ani de atunci, tot nu mă simt în largul meu când vânzatoarele de pantofi -evident cele din Occident - fac acelaşi gest al îngenunchierii.
La mirările din contrastul ţară post-comunistă – ţară democratică, adică una cu tradiţie democratică, când treci oceanul se adaugă mirările provocate de diferenţele de cultură europeană - cultură americană. Nu pricepi, de pildă, (şi acum mă refer la experienţa mea canadiană) cum se face că toţi în jurul tău la întrebarea simplă „ce faci”, răspund cu entuziasm „extraordinar”. După câteva astfel de întâlniri cu „perfecţiunea”, te simţi jenat că tu nu eşti în stare să faci, ca şi ei, extraordinar. Ceva fundamental nu merge la mine, îţi zici, până când descoperi că ei spun că fac extraordinar pînă o clipă înainte să se sinucidă. Îţi trebuie timp să înţelegi tot mecanismul din spatele acestei declaraţii banale, care e capătul unor implicaţii în şir, raţionamente devenite cultură. Logica acestui şir ar fi cam aşa: dacă n-ai bani eşti aruncat din pista vieţii normale, şi atunci, tot ce împiedică obţinerea banului (boală, melancolie, probleme de familie, sufletul nemângâiat, lenea sau lingoarea) e înterzis. Eşti obligat să declari că faci extraordinar de bine până nu te mai poţi mişca deloc. Meditaţia, gratuitatea, neliniştea, lucrul cu sentimentele, n-au ce căuta într-o lume care mai păstrează încă timbrul vocii celor veniţi să cultive terenul ca să îşi procure hrana. Ceva din determinarea unei asemenea supravieţuiri se simte încă acut în aer. Şi ea contrastează cu lumea din care vii în care lingoarea, taclaua, cu forma ei derivată bârfa, umple bine tot timpul. Şi diferenţa asta nu priveşte strict ţara ta din Estul Europei, ci o bună parte a Europei.
Tot aici te izbeşte faţa îmbietoare a societăţii de consum (o faţă care a schimbat radical imaginea Americii de Nord) care îţi dă cărţi de credit nu numai la bănci, ci şi la magazine. Eşti veşnic ademenit să cumperi, chiar şi atunci când duci „marfa” înapoi la magazin şi ei o primesc şi-ţi dau banii înapoi, deşi au trecut ceva zile bune de când ai făcut cumpărătura. Başca nu-ţi cer ţipând explicaţii, ci doar te întreabă simplu şi politicos, „ça va pas”? Nu-ţi vine să crezi că nu trebuie să te scuzi, nici să le duci flori sau bomboane, că de bacşiş te-ai prins demult că nu poate fi vorba pentru c-ar fi gata să cheme poliţia, pompierii, armata. După o vreme, realizezi din dramele prietenilor tăi, că acest fel de a accepta refuzul, răzgândirea se manifestă şi când, într-o „bună dimineaţă” partenerul/partenera pleacă de acasă, să-şi caute „libertatea” fără să fi dat înainte nici un semn de nemulţumire. Descoperirea te miră din aceleaşi distanţe culturale care nu privesc strict ţara ta, ci o întreagă lume europeană în care oamenii îşi discută pasionat sentimentele, în care viaţa afectivă e un subiect permanent de reflecţie. Aici, în Canada, oamenii sunt grăbiţi să meargă la servici, la întoarcere sunt grăbiţi să se culce. Despre sentimente se discută, în cazuri de criză, eventual sâmbăta, între o activitate sportivă şi o masă de multă vreme planificată la restaurant.
Cu siguranţă caricaturizez o realitate mult mai complexă şi mai nuanţată. O fac ca să pun o tuşă mai groasă pe un tip de disconfort pe care majoritatea românilor pe care îi cunosc aici îl semnalează. Vorbesc mai mult de mirările care te cuprind, pentru că înainte de a se articula în termenii binelui şi răului, ele iau forma unui altceva care te izbeşte în faţă buimăcindu-te. Obligat să te reconsideri la fiecare confruntare cu lumea nouă, te întrebi constant chiar fără să articulezi întrebarea, cine eşti, de fapt. Întrebarea e legată de ceea ce vrei pentru că dorinţele din ţară au altă ţesătură de fundal decât cele din străinătate, se pronunţă altfel, se articulează altfel. Constanţa propriei tale fiinţe e primul lucru de care, chiar fără să vrei, te îndoieşti deşi ea e indicele încăpăţânat şi statornic care declanşează toată drama. Sabotajul identităţii tale începe insidios şi aparent inofensiv sub eticheta neutră a diferenţelor culturale. Şi atunci te gândeşti la întoarcerea în ţară ca la o adecvare între tine şi lumea ta. Pleci de data asta spre ţară cu nădejdea unui acord între partitură şi interpretare şi te trezeşti acolo la fel de dezacordat ca şi aici. Uneori notele care sună fals reprezintă alte subiecte, alteori subiectele sunt aceleaşi. Simţi cum eşti mereu comme il ne faut pas. Am să dau un singur exemplu: după ce în Canada m-a îngrozit cadenţa egală şi deseori absurdă a regulilor care trebuie respectate fără să reflectezi asupra adecvării lor[1], ajunsă în România am fost acuzată, într-o instituţie cu un „look” foarte occidental, adică tocmai la Newe Europe College, c-am pretenţii occidentale într-o ţară balcanică, adică cer respectarea unor reguli când toată lumea ştie că „înţelegerea excepţiei” este vitală. Exemplele pot continua gârlă. Ele sunt atât de dese şi de brutale că te întrebi dacă nu eşti un prost pentru că ştii bine că tradiţional inteligenţa este definită ca o capacitate de a fi adecvat. Numai că adecvarea pe care Toma de Aquino, ca şi Aristotel, de altfel, o vede esenţială inteligenţei practice are alte coordonate decât potrivirea la o lume strâmbă.
Nefericirea face ca acela care are o experienţă mai lungă a străinătăţii, în timp ce-şi dezvoltă un organ al adaptării, îşi vede cu mult mai multă acurateţe limitele capacităţii de a se transforma. Obligat să se dezvolte cu rapiditate într-un spaţiu ale cărui reguli îi sunt necunoscute, el vede cu alte lentile la ce din fiinţa lui poate renunţa şi la ce nu.
Pentru că eu însămi sunt în intervalului indeciziei, mă întreb ce din mine s-a schimbat, şi ce nu, care din schimbări sunt reversibile şi care nu. Fotografiată de departe viaţa mea arată radical diferit. (...) Dacă privită de departe imaginea vieţii mele se compune astăzi altfel, fotografiată dinăuntru ea este, în bună parte, la fel. Ca din totdeauna, mă sufoc când sunt învinovăţită pe nedrept. Ca din totdeauna îmi tremură genunchii când sunt îmbrăţişată cu drag. Ca din totdeauna, mă prăbuşesc interior când simt ostilitatea celor din jur. Ca din totdeauna, mă bucur când răsare soarele. Şi atunci mă întreb, cum fotografia exterioară, atât de diferită, poate, totuşi, influenţa fotografia mea de ansamblu, dacă fotografia interioară rămâne, cel puţin în felul în care eu pun aparatul, aşijderea?". 

Gabriela Blebea Nicolae, "Un inel din trunchiul identității", din vol. Identitatea individuală în contextul globalizării, Craiova, Editura Aius, 2013, pp.151-156.








[1] De pildă, când stăteam la cămin alarma de incendiu a sunat preţ de câteva nopţi la rând pentru simplul motiv că bateria se uzase din pricina umidităţii. Deşi după a doua noapte toată lumea ştia care e pricina, cei care se ocupau cu securitatea şi prevenţia ne obligau de fiecare dată să părăsim căminul. Aşa era regula: alarma sună, căminele sunt evacuate !!! Şi asta patru nopţi la rând până a fost schimbată bateria.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu