Citez în special pentru nota 2 din Capitolul XI - Eternitatea lumii și gândirea istorică renascentistă din volumul lui WILLIAM J. CONNELL, MACHIAVELLI ȘI RENAȘTEREA ITALIANĂ. Studii, Traduceri de: Gabriela Tănăsescu și Lorena Stuparu (din limba engleză), Ioana Drăgulin (din limba italiană), Ediție îngrijtă de Gabriela Tănăsescu, Iași, Institutul European 2014, pp.308-311.
http://www.euroinst.ro/titlu.php?id=1395
Eternalismul şi istoricul :
analogia excursionistului ( mersul înapoi )
Gândiţi-vă ce ar însemna pentru istoric posibilitatea că lumea
să fie eternă. Pentru a explora întrebarea am putea folosi ceea ce scriitorii
medievali şi renascentişti
ar fi numit o figura - o analogie care este în
parte metaforă, în parte alegorie[1] . Imaginaţi-vă istoricul ca pe o persoană care merge încet şi în mod deliberat înapoi într-un peisaj. Istoricul se
confruntă cu prezentul, în timp ce umerii lui sau ai ei sunt în trecut. Cu fiecare pas el sau ea
progresează de la un trecut relativ recent la un trecut mai îndepărtat.
Excursionistul nostru nu este în măsură să ştie
dinainte ce surprize sau dovezi îi va aduce fiecare pas înapoi în trecut. Cu
toate acestea, fiecare pas îi oferă o vedere din ce în ce mai mai largă a vastului
teren parcurs.
Un
mod de a descrie munca istoricului constă în a spune că el sau ea încearcă să
discearnă modele cauzale într-un peisaj temporal, cum este cel descris. Aceste
modele nu trebuie să fie lineare şi
sunt susceptibile să fuzioneze sau să devieze sau să dispară în timp. Crucială
pentru efortul istoricului este recunoaşterea
faptului că dacă fenomenele trecutului mai îndepărtat pot provoca evenimente în
trecutul mai recent, reversul este imposibil. Într-adevăr, în cazul în care
istoricul nostru se opreşte şi începe să meargă înainte în direcţia prezentului, el sau ea va întâlni (şi va putea să scrie despre) lucrurile din trecut, în
ordinea în care au avut loc[2]. Acum haideţi să încercăm să înţelegem
două situaţii foarte diferite .
În
primul rând, să spunem că excursionistul nostru care merge înapoi este de
părere că la un moment dat el sau ea va da de o barieră fixă dincolo de care nu
există trecut mai îndepărtat. Aceasta este o situaţie de securitate relativă pentru excursionist care nu va
trebui să îşi facă griji că va cădea în prăpastie şi de asemenea pentru istoricul în calitate de investigator
al cauzelor, întrucât odată ce bariera este atinsă, dispare posibilitatea
ca alte cauze mai îndepărtate, dar neidentificate, să mai stea ascunse în
spatele excursionistului. Această primă situaţie
care implică credinţa într-un punct ne
plus ultra este similară cu cea a istoricului care crede că lumea a fost
creată într-un anumit moment în timp.
Să
comparăm cu o a doua situaţie în care acelaşi excursionist ajunge să se îndoiască de existenţa unei bariere înapoi în calea progresului lui sau al ei.
Peisajul temporal încă nestrăbătut este posibil să se îndepărteze la infinit. Acum
nu există nici o cunoaştere sigură în ceea ce priveşte
modelele de cauzalitate. S-ar putea să fie întotdeauna cauze care au apărut în
trecutul îndepărtat şi care au dus la modelele acum evidente, dar care sunt
necunoscute şi de necunoscut. Memoria umana este slabă şi de scurtă durată. Pe întinderea timpului cauzele
posibile ale fenomenelor deja observate sunt infinite. Odată ce credinţa în barieră este contestată, limitele inerente nu mai
există, iar situaţia este similară cu cea a unui istoric care contemplă
posibila eternitate a lumii.
Este
interesant să ne gândim la tipul de scriere istorică care s-ar fi potrivit
pierderii certitudinii cu privire la începuturile lucrurilor. În cazul în care
lumea este eternă şi nu a fost creată într-un punct dat în timp, istoricul se
confruntă cu probabilitatea ca în trecut memoria umană să fi eşuat lametabil. Este necesară o discernere mai atentă a
datelor care supravieţuiesc. Istoricul va trebui, de asemenea, să traseze o
linie clară de-a lungul axei timpului între istoria mai recentă ce poate fi
cunoscută şi necunoscutul foarte îndepărtat. Istoricul va lucra, de
obicei, pe partea cognoscibilă a liniei. Consecinţa
imediată a eternalismului este înţelegerea faptului că foarte puţin din trecut supravieţuieşte în formă cunoscută .
Reprezentarea
istoricului ca o persoană angajată în căutarea modelelor de cauzalitate
poate aduce neplăceri în anumite cercuri. Există astăzi istorici care din punct
de vedere metodologic condamnă căutarea cauzelor, procedură care este în mod
inevitabil „teleologică”. Este adevărat că scrierea istoriei cauzale se poate
estompa în teleologie fie din cauza supravieţuirii
speranţelor creştine, aşa cum susţinea
Karl Löwith (1949), fie pentru că formele teleologice sunt încorporate în
practicile discursive ale scriitorilor care concurau pentru asentimentul cititorilor
cu o disciplină combativă. Dar cei mai mulţi
istorici acceptă că există o diferenţă
între teleologie şi etiologie şi
că aceasta din urmă este obiectul istoriei. Aristotel a ajutat la codificarea
distincţiei într-un mod pe care scriitorii renascentişti de istorie narativă par să-l fi înţeles. În discuţiile
sale despre schimbare, el a separat cauzele teleologice sau „finale” de cele „materiale”,
„formale” şi, cele mai importante pentru un om de ştiinţă şi istoric, cauze „eficiente”[3]. Un mod de a
descrie revoluţia conceptuală care a avut loc în scrierea istorică şi într-o serie de alte domenii în timpul Renaşterii este de a spune că s-au făcut încercări serioase pentru
a distinge între cauzele „eficiente” şi
cele „finale” (sau teleologice). Acesta este
mesajul celebrului anunţ al lui Machiavelli (2006, 215) din capitolul 15 al Principelui, potrivit căruia îşi propune
„să urmeze adevărul efectiv al problemei” (verità
effettuale della cosa ), unde, după ştiinţa mea, nu s-a observat niciodată că indigenul effettuale este o redare incontestabilă
a latinescului efficiens. În ideea
lui Machiavelli de „adevăr eficient” există implicit separarea de o cauză
finală. Posibila dependenţă a verita
effettuale al lui Machiavelli de causa
efficiens a lui Aristotel este un alt indiciu că o viziune flexibilă asupra
lumii aristotelice a dat naştere multor inovaţii ale Renaşterii
.
Să
ne întoarcem la descrierea noastră a istoricului ca o persoană care merge înapoi
într- un trecut necunoscut în căutarea modelelor cauzale pe un teren deja explorat. În timp ce eternalismul
încurajează studiul mai atent a ceea ce rămâne, el impune de asemenea istoricului
să selecteze un punct strategic de la care să înceapă o naraţiune cauzală. Excursionistul nostru imaginar trebuie să
aleagă când să se oprească din mersul pe jos înapoi şi să înceapă să reconstituie terenul parcurs. Istoricul
este liber să aleagă orice punct de la care să înceapă, dar alegerea se va face
pe baza cunoşterii dovezilor deja colectate. O perspectivă schimbată
similară cu cea propusă aici poate fi observată printr-o distincţie făcută adesea - între cronica lui Giovanni Villani despre Florenţa, scrisă în prima jumătate a secolului al XIV-lea şi Istoriile
florentilor a lui Leonardo Bruni,
finalizată în 1442. Într-un mod tipic pentru viziunea creaţionistă a Evului Mediu, Villani (1990-199,1:3-6 ) situează
cronica sa despre Florenţa în antiteză cu o
cronică biblică care cuprinde Nimrod, Potopul lui Noe şi Turnul Babel (Clarke 2007). Istoria lui Bruni
(2001-2007,1:6) care este în general considerată prima naraţiune istorică în stil renascentist respinge „opiniile
populare, dar fantastice” găsite în Villani şi
începe cu o cronică despre întemeierea oraşului,
susţinută de lectura iniţială
a lui Cicero de către Bruni. În lucrarea lui Bruni, alegerea unui punct de
plecare îi aparţine în bună măsură autorului, iar factorul determinant îl
reprezintă propria sa înţelegere a dovezilor.
[1] Despre figura a se vedea
Auerbach (1984) şi pentru un faimos examplu renascentist, a se vedea discuţia
lui David în capitolul 13 al Principelui lui
Machiavelli (Machiavelli 2005, 83): “Vreau, de asemenea, să readuc în memorie o
figură a Vechiului Testament potrivită pentru acest scop.”
[2] Imaginea istoricului ca excursionist mergând pe jos înapoi este inspirată
în parte de descrierea lui Walter Benjamin a acuarelei lui Paul Klee, “Angelus
Novus,” în teza lui Benjamin “Despre conceptual de istorie”, finalizată la sfârșitul lunii aprilie sau mai 1940, cu
patru luni înainte de moartea sa. El scrie: “Acesta este modul în care trebuie
să arate îngerul istoriei. Fața lui este întoarsă spre trecut. În cazul în care un lanț de evenimente apare în fața noastră, el vede o catastrofă singulară care păstrează armătura epavei deasupra epavei și o azvârle la picioarele lui. Îngerul ar dori să rămână, să-i trezeasca pe cei morți și să refacă tot ceea ce a fost distrus. Dar o furtună suflă din Paradis și este prins în
aripile sale... Această furtună îl conduce irezistibil în viitor, spre care porneşte cu
spatele, în timp ce grămada de moloz din fața lui crește spre cer. Ceea ce noi numim progres
este această furtună”. (Benjamin 2003, 392, italic în original.)
Să observăm că în figura lui Benjamin, atât îngerul disperat (istoricul sau istoria
însăși), cât și “noi” (oamenii în general) care cred în “progres” sunt împinse irezistibil în viitor, uitându-se înapoi în timp. Istoricul nostru abordează un empirism
precaut potrivit pentru profesia lui sau a ei (dar pe care îngerul lui Benjamin
l-ar găsi periculos, deşi inocent), merge înapoi în trecut uitându-se înainte
în timp, având în orice moment capacitatea de a merge înainte spre prezent și viitor. Despre îngerul lui Benjamin a se vedea Werckmeister (1996),
Lehman (2008) şi Körner (2011).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu