Un fel de introducere sintetică: libertatea în vreme de caniculă
După discuţiile aprinse din seara de 25 august a.c. de la Casa de Cultură „Traian Demetrescu” din Craiova m-am gândit să aştern şi pe ecranul alb câteva gânduri despre libertate care m-au însoţit până acasă, continuînd pe străzile mai vechi sau mai noi ale oraşului copilăriei mele o dezbatere din care un lucru reiese cu claritate şi merită consemnat ca un fel de ipoteză: în condiţia umană libertatea înseamnă în primul rând conştiinţa libertăţii, iar aceasta este legată de nivelul spiritual, etic şi cultural al individului şi de progresul juridic şi politic al societăţii. Mai precis, libertatea este legată de posibilitatea cunoaşterii şi acţiunii în numele acestui principiu.
Am selectat şi câteva titluri în acest sens (nu din Google, ci din carte, i.e. Enciclopedia operelor fundamentale ale filosofiei politice, Editura ISPRI, trei volume a câte 600 pp. între anii 2001-2005) dar în seara aceea la tejgheaua reală nu a fost timp pentru ele, aşa încât le înşir acum la tejgheaua virtuală începând cu ceea ce se numeşte „epoca modernă” când cuvântul „libertate” este utilizat cu un sens care se apropie de cel de azi, pe măsură ce anii devin secole care se încheie sau derivă din lumea aceasta, nemaivorbind de mulţimea necuantificabilă a tratatelor şi eseurilor filosofice şi politice în care problema libertăţii este dezbătută pe mii şi mii de pagini: Erasmus din Rotterdam, Despre liberul arbitru (1525); Étienne de la Boétie, Discurs despre servituatea voluntară (1578); Benjamin Constant,Libertatea anticilor comparată cu cea a modernilor (1821); John Stuart Mill, Despre libertate (1869); Nikolai Alexandrovici Berdiaev, Despre sclavia şi libertatea omului (1939); Friedrich A. von Hayek, Constituţia libertăţii (1960); Milton Friedman, Capitalism şi libertate (1962); Isaiah Berlin, Patru eseuri despre libertate (1969).
La acestă scurtă listă adaug o carte provocatoare, deşi am citit-o online: David Friedman, Maşinăria libertăţii. Ghidul capitalismului radical (The Machinery of Freedom. Guide to a radical capitalism, 1973; 1989 - revizuită şi adăugită); iar dintre autorii români îi amintesc pe Aurelian Crăiuţu cu Elogiul libertăţii. Studii de filosofie politică (1998) şi pe Gabriela Tănăsescu, autoarea cărţii Spinoza. Raţiune şi libertate. Libertatem philosophandi (2011).
Ce cred că trebuie reţinut neapărat dincoace şi dincolo de această listă (fie şi în cadrul neformalizat al dezbaterii la tejghea) este libertatea ca absenţă a constrângerii („a fi lăsat în pace” prin opoziţie cu „fiind forţat”), ca posibilitate de alegere şi capacitate de raportare la o măsură a libertăţii tuturor (în plan filosofic-politic şi juridic), ca posibilitate de gândire, exprimare şi creaţie (în plan social şi cultural), ca realizare a indeterminatului (în plan religios).
În capitalismul liberal (mult visat de români), maşinăria libertăţii funcţionează pe bază de proprietate, iar în anarho-capitalismul libertarian pe cale de a se împlini, ca libertate absolută şi concurenţă absolută. Este vorba desigur „numai” de libertatea economică, politică şi socială, căci (de) altfel şi de fapt în această crudă societate se află un număr considerabil de indivizi (nu mă-ntrebaţi cât de sociologic pot argumenta afirmaţia) care apreciază libertatea spirituală, libertatea morală, libertatea de expresie, şi orice altă libertate imaterială (cum ar fi de exemplu aceea de a nu fi protejat împotriva voinţei tale).
Un fel de cuprins (de) necuprins: libertatea corpului vs libertatea spiritului
Tot comparând teorii ale libertăţii în vreme de caniculă şi disconfort fizic total, m-am gândit cu ultimele puteri ale minţii să interpretez libertatea corpului şi libertatea spiritului prin intermediul conceptelor de libertate pozitivă şi libertate negativă introduse în limbajul filosofic de Isaiah Berlin. Trec direct la concluzii: în raport cu propriul corp, eu sunt privată de libertate pozitivă (= a fi liber să) din momentul iminenţei unei limite de la care nu-l mai pot guverna şi, prin urmare, nici nu mă pot autoguverna în totalitate.
Să mă explic: oricâte constrângeri (rezonabile, constituţionale, ca să zic aşa) aş institui şi aş accepta eu însămi pentru binele propriei fiinţe (i.e. mi-aş sacrifica voluntar libertatea negativă= absenţa constrângerii), corpul meu muritor va învinge sufletul meu nemuritor. Mai clar: oricât de antikantian mi-aş folosi corpul ca mijloc de a atinge scopul desăvârşirii sufleteşti, indiferent de regimurile şi tratamentele la care l-aş supune, el tot o va lua razna fără voia mea, va îmbătrâni, se va îmbolnăvi şi va muri, atingându-şi astfel finalitatea. Mai mult, cât este viu, corpul poate acţiona şi lua decizii în funcţie de intuiţii, de instinct, de pofte, de plăceri care îmi manipulează sufletul şi mintea. În acest caz patologic de corp dictatorial, singura soluţie este înlăturarea lui prin revoluţie etică şi spirituală. Dar asta nu înseamnă o diminuare a puterii finale a corpului : chiar dacă nu-i acceptăm dictatura în numele demnităţii şi al libertăţii morale, chiar dacă reuşim o fericită conjuncţie a forţei fizice cu forţa morală şi zestrea genetică, pe o anumită porţiune (ultima sută de metri, să zicem), corpul meu este mai liber decât spiritul meu. Repet: oricâte constrângeri şi condiţionări i-aş impune eu ca fiinţă raţională şi spirituală spre binele lui şi al sufletului meu, oricâte diete şi exerciţii fizice, oricâtă igienă şi îngrijiri cosmetice – nu voi face altceva decât să stopez pentru un timp îngrăşarea sau schilodirea, zbârcirea pielii, căderea pleoapelor şi a obrajilor, strâmbarea gurii, fleşcăirea generală a cărnii, etc. Sau să zicem că prin îngrijire medicală încetinesc degradarea organelor interne şi externe şi le prelungesc posibilitatea de funcţionare. Finalmente corpul tot va osteni şi va (de)ceda.
Însă cum spuneam şi în alt loc (şi cu totul altfel), tema corpului şi a sufletului ne conduce neapărat la abisurile filosofico-poetice şi la înălţimile teologico-mistice, la libertatea care le uneşte exact prin nemurire care în creştinism îi este proprie şi corpului. În acest sens, un teolog din secolul al XIX-lea, Părintele Mitrofan, călugăr din mânăstirea Konéwets, arăta că „Omul, fiind o lucrarea a mâinilor lui Dumnezeu, menit a fi martorul slavei şi puterii Cuvântului Său, nu poate fi o fiinţă muritoare, nici prin suflet, nici prin trup” (Viaţa repausaţilor noştri şi viaţa noastră după moarte,1899). Cu argumente din Vechiul şi Noul Testament în această carte se arată că „Sufletul, după despărţirea sa de trup vieţuieşte în lumea duhovnicească, iar trupul se întoarce în pământ” şi aici este invocat Apostolul Pavel care „învaţă că nu numai sufletul, ci şi însuşi trupul continuă să vieţuiască în mijlocul distrugerii sale în pământ” explicând această taină a înţelepciunii dumnezeieşti prin „legea naturală a seminţei încolţind în pământ”. Potrivit acestei interpretări bazate pe forţa simbolisticii regenerării şi contrar imaginarului modern, în timpul său subpământean trupul „se curăţă pentru starea sa viitoare”, iar sufletul „se coace pentru soarta ce i se cuvine după felul cum a vieţuit pe pământ, după cum s-a învrednicit de fericire sau de veşnica suferinţă împreună cu tovarăşul său pământesc, trupul, preschimbat într-un nou trup transfigurat”.
Cred că adoraţia creştinilor faţă de trupul mort începând cu strângerea, ocrotirea şi cinstirea moaştelor sfinţilor, până la rânduielile îngropăciunii, ale pomenirii tuturor, severitatea lor mergând până la asprime şi ură faţă de trupul viu îşi au explicaţia în credinţa că abia în momentul morţii trupul redevine real şi liber, ajutându-şi astfel sufletul să-şi regăsească „asemănarea” primită în clipa dintâi, împreună cu „chipul”.
Un fel de încheiere care cu certitudine este un început
Revin la tonul iniţial al dezbaterii pentru a încheia cu o încercare de clasificare care poate ar fi stat mai bine la început (dar ce să spui mai întâi legat de tema infinită a libertăţii - fie ea şi limitată la speciile comunism/postcomunism, libertate de expresie, libertate de acţiune?). Dacă începem cu libertatea ontic-ontologică (devenită în filosofia dreptului natural principiul naşterii omului ca fiinţă liberă), nu putem eluda tema Vechiului Testament a creaţiei omului ca fiinţă liberă care pentru a-şi păstra libertatea trebuie să respecte o minimă regulă. Dincolo de determinaţia etică şi juridică a sensului acesta religios al libertăţii, se impune sensul libertăţii ca nemurire. Or, după cum ştim, în actuala condiţie umană acest lucru nu este posibil decât din perspectiva credinţei şi speranţei în posibilitatea restaurării condiţiei căzute, ceea ce leagă libertatea de sensul creştin al iubirii.
Consider că următoarele planuri de manifestare a libertăţii în mod pozitiv sau negativ sunt cel juridic şi politic. Alte distincţii posibile sunt între libertatea individual-personală (aici este deplin exploatată libertatea de mișcare fizică și psihică) şi comunitară (dificilă în sensul suveranității mai ales în actualul context geopolitic și geostrategic); libertatea interioară (care poate însemna şi sacrificiu, cedare de bunăvoie a libertăţii exterioare pentru a nu altera o credinţă; dar poate însemna şi o victorie în lupta cu tine însuţi, cu amendamentul că identitatea psihică nu ţi-a fost distrusă) şi libertatea exterioră (manipulată ideologic în epocile modernă, postmodernă şi postpostmodernă); libertate de gândire şi libertate de acţiune (îngrădită economic-financiar; dacă o ignori, adică nu-ţi pasă de ea, eşti cu adevărat liber; adică nu mai ai nevoi şi nu mai întâlnești situaţii care îngrădesc; dar am senzaţia totuşi că pentru asta trebuie să fii sfânt sau mort).
Faptul că avem libertatea de a spune ce gândim despre libertate este un câştig imens, dar asta nu înseamnă că avem şi dreptate. Toate definiţiile şi accepţiuneile mai mult complică decât clarifică sensul acestei noţiuni, iar o veritabilă pedagogie a libertăţii ar porni după părerea mea de la farmecul constrângerii şi gustul aparte al libertăţii aflate în miezul ei, de la spleenul însoțitor al libertății care nu foloseşte la nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu