Poveste din secolul trecut

îţi spun că vreau să visez

şi mă-ntrebi dacă nu mi-e somn

eu însă îţi spun mai departe

că cerul mă apasă pe partea stângă

şi mă-ntrebi dacă nu sunt cumva stângace

insist cât de utili sunt coşarii

cu ajutorul lor

fumul păcatele ajung mai uşor

decât de pe buzele noastre

la cunoştinţa lui Dumnezeu

tu mă-ntrebi

atunci de ce se spune că

aduc noroc

dar tu nu ştii ce înseamnă

să te legeni

de fiecare cîntecel învăţat la grădiniţă

când am fost noi la pădure

un punct fugind pe acelaşi cerc

de el însuşi

Cu ce vise am mai trecut prin Pravalia culturala in acest septembrie

O mică iluzie

„Cea mai sigură acţiune împotriva morţii este visul de noapte”.
Când am citit/auzit pentru prima dată aceste cuvinte scrise de Nichita Stănescu, mi-au plăcut mult sunetul lor şi „trâmbele de vedenii” care puteau fi zărite dincolo de acestea.
Iar după mulţi ani pot să văd în acest (uni)vers o afirmaţie cât se poate de logică şi… ontologică (fiindcă până la urmă ontologicul ne omoară).
Ca să mă explic, nu spun decât atât: întâlnirile devenite imposibile în realitate, sunt cât se poate de reale în vis.
Visul este singura experienţă accesibilă (pentru mine, cel puţin) prin care se ating lumea de aici şi lumea de dincolo, singura experienţă care mi-i aduce aproape „pipăibili cu mâna” pe cei dragi care i-au trecut pragul.
Visul acesta de noapte, greu de realitate, poate fi povestit în proză, arătând în detaliu cum circulă prin vene, prin ţesuturi, prin oase, cum este primit de toate părţile componente, cum în timpul transfuziei blând-îngrijorată începi conversaţia cu ei, cu aceia pe care nu-i mai poţi atinge decât la graniţa dintre adormire şi intrarea propriu-zisă în somnul cu vise de noapte.
Uneori, când te trezeşti, viaţa îţi pare un coşmar despre care spui, invers, când te reîntorci în somn: Ce bine că nu a fost decât un vis!

Pravalia culturala

pravaliaculturala.ro

PRAVALIACULTURALA.RO

http://www.pravaliaculturala.ro/la-tejghea_2016-9.html#11

Cuvintele sunt la locul lor

pur şi simplu la ora asta
în bibliotecă rămâne doar
după amiaza ploioasă de octombrie
îmi ţine un loc
sub o streaşină
de cenuşă şi pulbere
aerul tremură printre atâtea cuvinte
pentru care nu mai există guri

Frigiderul e economia casei

mi-a spus “săru-mâna”

şi chiar a sărutat-o

copiii trăiesc într-un univers deschis

adulţilor li se-nchide treptat

“dezinsecţia vă deranjază”

după ce a sunat la uşă

dragă, aveau în Crîngaşi o carne splendidă

nişte căpăţâni de porc superbe, suuperbe

eu m-aş culca cu frigideru’n pat

atât de mult iubesc acest obiect

chiar dacă mi-am trimis nişte vise pe lună

Frigiderul e economia casei

mi-a spus “săru-mâna”

şi chiar a sărutat-o

copiii trăiesc într-un univers deschis

adulţilor li se-nchide trepatat

“dezinsecţia vă deranjază”

după ce a sunat la uşă

dragă, aveau în Crîngaşi o carne splendidă

nişte căpăţâni de porc superbe, suuperbe

eu m-aş culca cu frigideru’n pat

atât de mult iubesc acest obiect

chiar dacă mi-am trimis nişte vise pe lună

Tipărite

în metrou

nu citesc decât feţele oamenilor

transport miliarde de titluri

în genţi şi în plase

dar pe lângă feţele obosite

cărţile sunt feţe abia tipărite

Evocare fără margini

Când te-am întâlnit prima dată
aveai o poşetă de piele întoarsă
în care îţi păstrai jurnalul intim
o batistă de mătase cu monogramă
pe care nu o foloseai
o oglindă crăpată într-un colţ
un portofel albastru
cu deschizătoarea ruginită
în care ţineai un bilet compostat.
Nu aveam nici-un ban la mine
de aceea reţin atâtea amănunte –
îmi zise el
din alt secol.

Rămăşiţe de la sărbători

în liceu

nu înţelegeam de unde până unde

nebunul cartierului mă strigă

“Albina lui Hamlet! Albina lui Hamlet!”

ca şi acum

trăiam în afara ordinii naturale

şi a stratificărilor sociale

fără să ţin cont

de capitalul simbolic şi economic

ziua nu avea cer

dacă nu citeam

nu aveam viaţă

dacă nu scriam într-o agendă albastră

“exist”.

Un silogism al amărăciunii de marţi

Cine se scuză, se acuză.

Cât se poate de logic.

Cine se scuză, o face pentru că a greşit şi îşi recunoaşte greşeala.

Dar eu mai am o problemă: pentru cea mai elementară cerere (cum ar fi aceea de eliberare a unei adeverinţe la care am dreptul consemnat ca atare) dau atâtea explicaţii, încât devin suspectă.

Ca şi cum aş fi vinovată că am nevoie de acea adeverinţă, ca şi cum aş fi vinovată că sunt un element într-o structură dintr-un sistem. Că exist într-o prăpastie metafizică.

În final mă scuz pentru toate astea. Şi astfel mă acuz.