Un silogism al amărăciunii de marţi

Cine se scuză, se acuză.

Cât se poate de logic.

Cine se scuză, o face pentru că a greşit şi îşi recunoaşte greşeala.

Dar eu mai am o problemă: pentru cea mai elementară cerere (cum ar fi aceea de eliberare a unei adeverinţe la care am dreptul consemnat ca atare) dau atâtea explicaţii, încât devin suspectă.

Ca şi cum aş fi vinovată că am nevoie de acea adeverinţă, ca şi cum aş fi vinovată că sunt un element într-o structură dintr-un sistem. Că exist într-o prăpastie metafizică.

În final mă scuz pentru toate astea. Şi astfel mă acuz.