De la fața locului

That is why

“That is why one finds so often the spirit of magic in a work of art: it is a projection, through the will and the genius, both magical in nature, of the inner world, the drama of individuality, in a dimension little accessible to the everyday consciousness, but realized and experienced through the artistic act. (...) The tragic fate, which only a few realize in all its depths, of not being able to go out of yourself except by losing yourself, of not being able to communicate soul to soul (because any communication is illusory, except for love, wich is a communion), of remaining terrified and alone in a world which in appearance is so osmotic, so intimate – that tragic fate can only incite an unwearying struggle against itself, an immensely varied combat in opposition to its laws". - Mircea Eliade, ”Literature and Fantasy”, in Waiting for the Dawn: Mircea Eliade in Perspective, David Carrasco and Jane Marie Law editors, University Press of Colorado, 1991, p. 62.

Unităţi de măsură a timpului vieţii

Să mai distribui şi fapte ştiinţifice, nu numai fenomene fantastice. Fiindcă şi acestea sunt (dureroase :)) unităţi de măsură a timpului vieţii

http://cis01.central.ucv.ro/revistadestiintepolitice/…/2.pdf

http://cis01.central.ucv.ro/revistadesti…/numarul56_2017.php

O poezie de Daniela Luca

- summer autumn winter tale -

zilele încep ca într-un mărăciniș, camera se lărgește
o câmpie imensă în care uneori aprind focul
țin în palme flacără cu flacără până se sting memoriile
e trist acum sau poate e doar răul înainte de bine
încep să uit, dragul meu, să apăs cât mai tare pe inimă
pulsul se pierde, mă acopăr cu alt înveliș
din el îmi crește alt corp, o altă forță, din ea dăruiesc
ceva mărunt, o dragoste din care focul
să se înalțe atât cât să nu pârjolească tot lanul de maci
nici iarba, desișul ei rece, liniștitor
aș fi în stare să dau bulb cu bulb la o parte, să apăr miezul
pe care îl mai presimt în alt om, unul curat și întreg
atât de simplu în natura lui fluidă încât nu aș mai încremeni
de la inimă spre marginile vagi ale minții
ar fi un simplu balans, în el ne-am lăsa trăind fără nicio spaimă
doar mâinile ar purta semnele unor arsuri
crude şi vechi, nu mi-aș mai aminti ce a fost, aș privi cumva
pieziș pe sub firele de iarbă
uneori le-aș îngropa

Din volumul Intermezzo, Editura Paralela 45, Pite

ști, 2017, p. 20

Când încă nu-l mai aşteptam pe Moş Crăciun. Remember

He-he! Poate că pentru unii (eventuali) cititori sunt deosebit de enervante aste răsfăţuri ale unei babe. Dar pentru mine sunt terapeutice la recitire (cât şi la scrierea oricât de poticnită). Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră! :)

Când încă nu-l mai aşteptam pe Moş Crăciun

Ce bine-mi face să vorbesc despre Moşi!
Când Moş Crăciun era încă Moş Gerilă , credeam foarte multe lucruri despre lume şi dacă brăduleţul micuţ era cocoţat pe masă îmi înălţam, sau dacă brăduleţul drăguţ era vânjos, încât de-abia îl puteai fixa în suport pe podea îmi coboram aceste credinţe până la întâlnirea privirii adormite cu darurile dătătoare de sensul întrebărilor fundamentale: - ştii ce fac eu după ce pleci? - ... - Te aştept... - şi nu prea aveam timp să mă autoexaminez şi cred că de aici se năşteau frumoasele aşteptări an de an. Deasupra ferestrei pe care doar ce plecase Moşul, scriam cu albastru înclinat: Oricât de nesăbuită ar fi puterea mea de-a iubi făpturi imaginare, totuşi, cât de aproape eşti, Cerule, totuşi de tine nu mă vor putea despărţi vreodată nici măcar cele două apartamente inegal suprapuse în care făpturi ca şi mine te presimt şi te-aşteaptă!

Despre distanţa dintre mine şi cer din vremea aceea uit mereu să visez: un scenariu frumos, cu cei ce călătoresc pe uscat şi pe ape, în adânc şi în aer şi “precum atunci, şi azi - întocma” se aşteaptă unul pe altul fiindcă s-au întâlnit într-un fel de coincidenţă din răspândirea particulelor elementare şi a pulsarilor (un fel de stele neutronice), dintre miliarde la puterea infinit de quarci, hadroni, interacţionând unul cu substanţa vitală a celuilalt, pe care deopotrivă şi-o extrag din radiaţiile α, β şi γ.

Ce bine-mi face să vorbesc despre Moşi: Eugen avea un dulap neobişnuit de înalt pe care ne cocoţam eu şi Florin, aflat mereu în vizită prelungită, de-acolo citeam poezii şi-aveam impresia că Dorina e într-un fel de prăpastie, eu eram speriată de şamani şi de la un punct încolo Eugen nu mai voia să povestească nimic pentru că se temea de frica mea şi mai ales de ciudăţeniile prietenului său care spunea că e fericit şi cobora din când în când să-mi aducă de-afară un bulgăre de zăpadă ce mi se topea imediat în palmă, sau o floare încă în viaţă ce se ofilea de atâta căldură neaşteptată încă, iar el spunea că aşa este şi iubirea.

Ce bine-mi face să vorbesc despre Moşi: Pentru că rareori am putut povesti ce mi s-a-ntîmplat în realitate : Totuşi, pe locul 1 este păpuşa din clasa a –V –a de la tata: cu ochii ei albaştri, în rochia ei roz, cu şoseţelele şi pantofiorii strălucitor de albe[1] - părea venită chiar din altă lume. Toată ziua de Crăciun i-am ales cărări printre şuviţele blonde şi după aceea am scris Labirintul din capul păpuşii - manuscris, fireşte, pierdut.

Pe celelate locuri şi la acelaşi nivel sunt păpuşa de la tata de când aveam 19 ani: cu ochii ei albaştri, în rochia şi cu boneta ei albastre, în braţele asistentei îmbrăcate în alb care mi-a dăruit-o când l-am vizitat pe tata la spital- era singura mângâiere în faţa diagnosticului de anevrism aortic.
Păpuşa de la Cătă-frăţiorul, de când aveam 16 ani: cu ochii ei albaştri, cu fusta roz şi bluza bleu-ciel, cu pletele ei platinate era totuşi altfel decât celelalte, fiindcă mi se părea un fel de omagiu al infantilităţii universale.

Îndemnându-mă şugubăţ să caut sub pernă în dimineaţa ninsă pe crengile nucului de la fereastră, păpuşa de la bunicu’ şi bunica, de la „Măria Vâlcea” (aşa îi spuneau oamenii magazinului nostru sătesc prin anii ’60): cu capul ei de ipsos, cu mâinile şi picioarele textile, cu rochia ei înflorată m-a însoţit toată ziua de Crăciun în vizită pe la fini (nu ştiu de ce nu veniseră ei la naşi - probabil fiindcă erau prea mulţi), alergând pe văi şi prin curţi împreună cu Nuţu, un verioşor de gradul trei, pe care, dacă mă gândesc bine, nici că l-am mai văzut de-atunci.

O rochie superbă, liliachie, croşetată de mama din „buclé”, o declaraţie de la un prieten, în seara de Ajun: prefer să te conduc pe tine acasă prin zloată, decât să fiu cu Miss Universe pe Coasta de Azur.

Un glob albastru-argintiu, strălucitor, de la un prieten din facultate, înainte să intrăm în vacanţa de iarnă, în anul patru. L-am purtat cu mine prin anii de navetă, prin anii de locuire în „proprietate personală” , în anii ne’nţeleşi ai chiriaşului grăbit - iar când s-a spart mi-am dat seama că vorbele ce se rînduiau ca şi cum de la bun început ar fi fost legate, nu ne vor mai cuprinde aici în bucuria de-a le căuta firul.

Păpuşelul de la Anca-surioara, confecţionat manual, cu bluză galbenă şi pantaloni verzi de melană împletită, cu feţişoara roz şi păr cărămiziu - o tandră consolare dintr-un decembrie ingrat.
Ce bine-mi face să vorbesc despre Moşi: Lănţişorul de argint de la Florin, în brăduţul nostru minuscul - de fapt un buchet de crengi gata împodobite, cumpărat în ultimul ceas din Piaţa Amzei, în Ajun, după care am trecut pe la Humanitas să ne cumpărăm ultimele apariţii. Prin’94. Prin ’98, cu o zi înainte de Crăciun, făcând bilanţul contabil: „Hai să-ţi cumperi trenuleţu’ ăla” - la insistenţele mele că în vitrina librăriei dintre Apusului şi Piaţa Gorjului aş fi zărit un tren de jucărie minunat, convenabil ca preţ şi foarte necesar în creşterea şi educarea Măriucăi noastre care împlinise deja un an şi patru luni.

O trusă de farduri de la Vasi, un ruj de la Anuţa, un colier de la Maria, „ ca să fii bucuroasă”. Anu’ ăsta copiii mi-au promis că au să vorbească cu Moşul să-mi aducă o păpuşă şi un ursuleţ, ca să nu apuc eu să-i mai exasperez cu daruri pentru mine, din moment ce ei deja au crescut.

Ce bine-mi face să vorbesc despre Moşi! De oriunde, am fi la fel de departe, de fiecare dată cînd mă pregătesc să-mi fac o cafea am aproape doar atmosfera, buna mireasmă, rostul scrierii, ca şi al cântării şi nici nu ştiu ce întâmplare să aleg, ca să nu nedreptăţesc vreun Moş.

http://www.pravaliaculturala.ro/la-tejghea_2013-12.html#7

Nostalgie. Variațiuni. Remember

De când am primit invitația „Vă așteptăm contribuțiile - una sau oricâte nostalgii - pentru rubrica “la tejghea”, până pe 7 decembrie 2014, dacă vă tentează și găsiți răgaz” m-am pus pe treabă. Mi-e de ajuns cuvântul nostalgie ca să-mi mobilizeze capacitatea melancolică de a contabiliza locuri și timpuri imposibil de regăsit așa încât am mai multe începuturi incoerente în succesiunea lor pentru care orice încercare de a le suda ar deveni ironia de a nu le fi ales, poate, pe cele mai reprezentative - dar și timpul este prea scurt.

Nostalgie 1

„ (…) Mult îndărătnic menestrel,
Un cântec larg tot mai încearcă,
Zi-mi de lapona Enigel
și Crypto, regele-ciupearcă! (…)

- Zi-l menestrel!
Cu foc l-ai zis acum o vară;
Azi zi-mi-l strâns, încetinel,
La spartul nunții, în cămară. (…)”

(Ion Barbu, Riga Crypto și Lapona Enigel)

Nostalgie 2

Nostalgie este o stare de duminică: nostalgia paradisului pierdut.

În opera lui Mircea Eliade, Carl Olson vedea o „Teologie a Nostalgiei” (The Theology and Philosophy. A search of the Center, 1992).

Nostalgia unui timp natural preistoric și foarte îndepărtat de ziua de azi. Nostalgia unui timp istoric irecuperabil al promisiunilor. Nostalgia unui timp individual al fericirii: „(…) melancolia este singura experiență religioasă pe care mi-a îngăduit-o Dumnezeu. Și ea poate izvorî din orice; dar mai cu seamă din amintirea celor ce au fost” (Mircea Eliade, Jurnalul portughez și alte scrieri, 2006).

Stă în puterea omului să redobândească o stare de grație din alt timp și alt loc, consistența sufletului de atunci, căldura lui înțelegătoare și mângâietoare de acolo?

„Setea de sacru” a omului dintotdeauna camuflată în cele mai diferite experiențe dovedește de fapt limitele omului pus în situația de a-și mărturisi credința, incapacitatea funciară de a renunța la imaginea sa despre sine. O, da: inconștientul este religios. Dar „sufletul nu-l poți înșela, cum nu poți înșela pe un om înfometat, dându-i o piatră în loc de pâine” (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viața lăuntrică, traducere de Elena Dulgheru, 2000).

Nostalgie 3

Speram ca măcar la ieșirea din târg

Să întâlnesc un suflet

Să-i pot vorbi

Nici nu știu de ce umbra mea se-ncăpățânează

An de an să meargă spate la spate cu umbrele voastre

Fiecare are de spus lumii lucrul cel mai important

Triumfal și trist

Dacă trec și cărțile tale

În CV-ul meu

Mi se pare că îți dau viață din viața mea

Când voi depune CV –ul

Pentru concurs

Voi muta cărțile tale în alt document

După aceea

Le voi așterne

La loc

Cu sentimentul unui gest subversiv

La adresa vieții și morții.

Nostalgie 4

„De aceea sufletul se chinuiește. (…) Priviți cu câtă strădanie se zbate un tânăr, sau, uneori, chiar unul mai puțin tânăr să obțină cât mai repede banalul număr al unei reviste lunare, cu câtă nestăpânire se aruncă să devoreze, cum se zice, prada obținută! Nu-i mai arde nici de mâncare, uită uneori și de somn. și care-i folosul? Două-trei fraze reușite. Câteva fantezii mincinoase, câteva presupuneri înșelătoare, și atât… Restul nu-i bun de nimic. Iar sufletul rămâne nemulțumit. Luăm o altă carte, apoi alta… mereu același lucru… Te doare sufletul! Începem conversațiile… Mereu același lucru, pentru că atât subiectele conversațiilor, cât și modul lor de tratare sunt preluate din aceleași cărți… Adăugați la acestea mediocritatea ocupațiilor și a relațiilor de zi cu zi și veți înțelege că, dacă am descoperi acel auz care aude vocea sufletului, am desluși un strigăt amar: «(…) Dați-mi măcar o clipă să privesc lumina lui Dumnezeu!» (…) Dar cine-l ascultă?! Vedeți, aici nu este de bon ton să hrănești sufletul cu adevărul lui Dumnezeu. (…) și sufletul se chinuiește (…)” (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viața lăuntrică, traducere de Elena Dulgheru).

Nostalgie 5

Nostalgia este o boală a inadaptării, o neîmpăcare cu lumea și, prin urmare, o gâlceavă permanentă: nostalgia nu te lasă să trăiești, chiar dacă instinctele te obligă să supraviețuiești. Este refuzul „modului de spălare isteț” și de a fi „descurcăreț” este incapacitatea de-a înțelege formula avantajului reciproc și întrebarea: „nouă ce ne iese din afacerea asta?” este subiectul central al dialogului interior: aș vrea să mă reîntorc măcar pentru o zi în casa de pe strada 13 Septembrie din Craiova sau în apartamentul 9 de la blocul F 8 pentru că acolo nu am știut ce înseamnă moartea.

Nostalgie 6

„(…) Acestea nu sunt ceasuri ca toate celelalte ceasuri… (…) Dacă aș fi fost pictor, cred că asta m-aș fi trudit să înțeleg: s-ar putea păstra, într-un tablou, un anumit timp întru totul prielnic revelațiilor, un anumit moment calitativ deosebit de restul momentelor care alcătuiesc Timpul cosmic? Cum aș fi putut păstra, măcar pentru propria mea folosință și beatitudine, ceasurile după-amiezei de astăzi, lumina, gustul, misterul lor?”. (Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, 1991, vol. I, vol. II).

„Scriind articolul despre Dor - A saudade romena pentru Acção, recitesc încă o dată Mai am un singur dor. Credeam până acum că e vorba aici de dorința de reintrare în Cosmos. Încep să cred că e altceva: dorința de a-și regăsi, prin moarte, adevărata sa familie cosmică (apele, munții, astrele, pădurile). Nu reintegrare, ci reîntoarcere acasă, la ai săi“. (Mircea Eliade, Jurnalul portughez și alte scrieri, 2006)

Nostalgie 7

Așteptasem de prea mult timp să mă văd în văzduh

și acum îmi era dor de mama.

Culorile coborau încet scara inimii:

merișorul cu flori roșii de primăvară

copacul cel galben crește pe sub gutui

vișini, piersici și corcoduși

soarele și umbra noastră

covorul de frunze

din mijlocul curții

Nostalgie 8

Din răsputeri trebuie știut: dintre obiectele acestei lumi, numai oamenii pot întineri. Plantele sunt veșnice și eu întârzii în locul meschin din mintea mea și îmi pierd timpul prin haosul virtual când nunta noastră abia începe în cer ca o tăcere de care nu m-am desprins. Și-apoi, noi avem în comun zile și nopți în care am vorbit la nesfârșit despre neutralitatea castanului vagabond și despre îmbătrânirea ursului de pluș. (Acum el mă urmărește cum scriu, va reciti, deci trebuie să fiu foarte atentă!). A stat atât de mult ascuns după perdea, odihnindu-și oasele bătrâne pe un coș plin cu cărți. E atât de îngreunat. Uneori mi se pare că a luat înfățișarea ta, pentru că nu l-am văzut de-atâta vreme. De asemenea, i s-a stricat și aparatul cu ajutorul căruia respira, mormăia și digera. Dacă-l întorci și-l apeși auzi doar un sunet înfundat, de carton. Brațele (lăbuțele) îi atârnă inerte, grele, nu mai are bucurie pe chip, i s-a alungit boticul, i s-a turtit capul, e pur și simplu sfâșiat. L-am adus aici pentru a-l putea descrie. Are paltonașul rupt. Ce să fac? Cum să-l vindec? Dintre obiectele acestei lumi, numai omul poate întineri.și cum aș putea să nu pierd aceste minute în care scriu, în loc să trăiesc? Unii spun că numai acesta e singurul semn că existăm, că noi trăim cu adevărat numai în aceste pagini unde înregistrăm atât cât se poate verbaliza din ceea ce e nedefinit și nu aparține acestei vieți, din zvonurile unei lumi pe care nu o cunoaștem, din această parte a noastră, a unei ființei care numai din când în când ni se alătură, pe care numai din când în când o conștientizăm, pe care în final iarăși nu o cunoaștem și care nu ne justifică în nici-un fel, nu ne explică și nici noi pe ea, care oricum ne va supraviețui, ca o tortură.

Dar e bine c-am venit aici ca să pot vorbi: să mă-ntristez că lucrurile se prăfuiesc, că nu rămân așa cum au fost și asta nu numai din vina lor, și să înțeleg de ce Hegel identifică Spiritul Absolut cu Ideea Absolută. Acestea din urmă nu circulă și prin urmare nici de vreun loc de popas pentru ele nu putem vorbi. Doar noi căutăm uneori căi de acces către ele, spre suflet, spre umanitate, spre esența pe care n-o putem percepe. Să le oferim locuință, pat, pensiune pentru o clipă, pentru o noapte, pentru o zi! Un loc de odihnă sau un loc de distracție în care ideile se simt bine. Adică spiritul de fapt.

și astfel știu ce voi avea de făcut când am să ies la pensie: voi spăla și voi repara păpușile (deocamdată, în perioada asta, să le recuperez și să le izolez de praf pe cele de pe balcon și de pe hol) cu sentimentul că readuc la viață o lume uitată. Voi fi restauratoare de păpuși și de vieți. Am să fiu de fapt chiar din acest moment, când încerc să scot la lumină, să sesizez, să lipesc ce-a mai rămas, să pun cap la cap documente, să le datez, să vorbesc despre împrejurările lor, etc., să-mi scriu istoria, metoda vine de la sine și e totuna cu obiectul, pentru că existența fiecărui om reface în mic, la scară redusă, istoria umanității: antichitatea mea, evul meu mijlociu, renașterea, modernitatea începătoare, înfloritoare și târzie, veștedă.

și adevărul e că încăperea asta cea mai bună impresie o produce seara. Atunci îi este pusă în valoare dimensiunea de lume din vis. Oamenii în general sunt dezamăgitori. Singurul lucru pe care l-am învățat de la ei a fost să mă întorc mereu spre cărți. Via năpădită de ierburi. Sunt adevăruri pe care nu le poți spune decât la sfârșitul lumii. Dar chiar și atunci...

Nostalgie 9

Baci, Elefantu’, Woody, Meleacă, Rocco Lenon, Cățelușa

Răsturnica, Ursula, Puși, Bitum, țavă, Bale, Gundar, Amedeo, Hopa-Hopa Uite Popa

Calu’, Cămila, „Cai-Cămile/Cai-Cămile”, Struțu’, Vulpașin, Eureka, Pleșa, Telemea

Doar câteva nostalgii din trecutul vieții

Când smulg acest sunet

http://www.youtube.com/watch?v=iaQZ_j8nios

și-n loc de ”Belfast” - „Uu-rechi”

intonați

până când nu vă-nstrăinați.

http://www.pravaliaculturala.ro/la-tejghea_2014-12.html#11

Glorie veșnică!

Odihnească-se în lumină regele Mihai! Corpului său mistic, glorie veșnică!

http://trivent-publishing.eu/books/philosophy/7.LorenaStuparu.pdf