Nostalgie. Variațiuni. Remember

De când am primit invitația „Vă așteptăm contribuțiile - una sau oricâte nostalgii - pentru rubrica “la tejghea”, până pe 7 decembrie 2014, dacă vă tentează și găsiți răgaz” m-am pus pe treabă. Mi-e de ajuns cuvântul nostalgie ca să-mi mobilizeze capacitatea melancolică de a contabiliza locuri și timpuri imposibil de regăsit așa încât am mai multe începuturi incoerente în succesiunea lor pentru care orice încercare de a le suda ar deveni ironia de a nu le fi ales, poate, pe cele mai reprezentative - dar și timpul este prea scurt.

Nostalgie 1

„ (…) Mult îndărătnic menestrel,
Un cântec larg tot mai încearcă,
Zi-mi de lapona Enigel
și Crypto, regele-ciupearcă! (…)

- Zi-l menestrel!
Cu foc l-ai zis acum o vară;
Azi zi-mi-l strâns, încetinel,
La spartul nunții, în cămară. (…)”

(Ion Barbu, Riga Crypto și Lapona Enigel)

Nostalgie 2

Nostalgie este o stare de duminică: nostalgia paradisului pierdut.

În opera lui Mircea Eliade, Carl Olson vedea o „Teologie a Nostalgiei” (The Theology and Philosophy. A search of the Center, 1992).

Nostalgia unui timp natural preistoric și foarte îndepărtat de ziua de azi. Nostalgia unui timp istoric irecuperabil al promisiunilor. Nostalgia unui timp individual al fericirii: „(…) melancolia este singura experiență religioasă pe care mi-a îngăduit-o Dumnezeu. Și ea poate izvorî din orice; dar mai cu seamă din amintirea celor ce au fost” (Mircea Eliade, Jurnalul portughez și alte scrieri, 2006).

Stă în puterea omului să redobândească o stare de grație din alt timp și alt loc, consistența sufletului de atunci, căldura lui înțelegătoare și mângâietoare de acolo?

„Setea de sacru” a omului dintotdeauna camuflată în cele mai diferite experiențe dovedește de fapt limitele omului pus în situația de a-și mărturisi credința, incapacitatea funciară de a renunța la imaginea sa despre sine. O, da: inconștientul este religios. Dar „sufletul nu-l poți înșela, cum nu poți înșela pe un om înfometat, dându-i o piatră în loc de pâine” (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viața lăuntrică, traducere de Elena Dulgheru, 2000).

Nostalgie 3

Speram ca măcar la ieșirea din târg

Să întâlnesc un suflet

Să-i pot vorbi

Nici nu știu de ce umbra mea se-ncăpățânează

An de an să meargă spate la spate cu umbrele voastre

Fiecare are de spus lumii lucrul cel mai important

Triumfal și trist

Dacă trec și cărțile tale

În CV-ul meu

Mi se pare că îți dau viață din viața mea

Când voi depune CV –ul

Pentru concurs

Voi muta cărțile tale în alt document

După aceea

Le voi așterne

La loc

Cu sentimentul unui gest subversiv

La adresa vieții și morții.

Nostalgie 4

„De aceea sufletul se chinuiește. (…) Priviți cu câtă strădanie se zbate un tânăr, sau, uneori, chiar unul mai puțin tânăr să obțină cât mai repede banalul număr al unei reviste lunare, cu câtă nestăpânire se aruncă să devoreze, cum se zice, prada obținută! Nu-i mai arde nici de mâncare, uită uneori și de somn. și care-i folosul? Două-trei fraze reușite. Câteva fantezii mincinoase, câteva presupuneri înșelătoare, și atât… Restul nu-i bun de nimic. Iar sufletul rămâne nemulțumit. Luăm o altă carte, apoi alta… mereu același lucru… Te doare sufletul! Începem conversațiile… Mereu același lucru, pentru că atât subiectele conversațiilor, cât și modul lor de tratare sunt preluate din aceleași cărți… Adăugați la acestea mediocritatea ocupațiilor și a relațiilor de zi cu zi și veți înțelege că, dacă am descoperi acel auz care aude vocea sufletului, am desluși un strigăt amar: «(…) Dați-mi măcar o clipă să privesc lumina lui Dumnezeu!» (…) Dar cine-l ascultă?! Vedeți, aici nu este de bon ton să hrănești sufletul cu adevărul lui Dumnezeu. (…) și sufletul se chinuiește (…)” (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viața lăuntrică, traducere de Elena Dulgheru).

Nostalgie 5

Nostalgia este o boală a inadaptării, o neîmpăcare cu lumea și, prin urmare, o gâlceavă permanentă: nostalgia nu te lasă să trăiești, chiar dacă instinctele te obligă să supraviețuiești. Este refuzul „modului de spălare isteț” și de a fi „descurcăreț” este incapacitatea de-a înțelege formula avantajului reciproc și întrebarea: „nouă ce ne iese din afacerea asta?” este subiectul central al dialogului interior: aș vrea să mă reîntorc măcar pentru o zi în casa de pe strada 13 Septembrie din Craiova sau în apartamentul 9 de la blocul F 8 pentru că acolo nu am știut ce înseamnă moartea.

Nostalgie 6

„(…) Acestea nu sunt ceasuri ca toate celelalte ceasuri… (…) Dacă aș fi fost pictor, cred că asta m-aș fi trudit să înțeleg: s-ar putea păstra, într-un tablou, un anumit timp întru totul prielnic revelațiilor, un anumit moment calitativ deosebit de restul momentelor care alcătuiesc Timpul cosmic? Cum aș fi putut păstra, măcar pentru propria mea folosință și beatitudine, ceasurile după-amiezei de astăzi, lumina, gustul, misterul lor?”. (Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, 1991, vol. I, vol. II).

„Scriind articolul despre Dor - A saudade romena pentru Acção, recitesc încă o dată Mai am un singur dor. Credeam până acum că e vorba aici de dorința de reintrare în Cosmos. Încep să cred că e altceva: dorința de a-și regăsi, prin moarte, adevărata sa familie cosmică (apele, munții, astrele, pădurile). Nu reintegrare, ci reîntoarcere acasă, la ai săi“. (Mircea Eliade, Jurnalul portughez și alte scrieri, 2006)

Nostalgie 7

Așteptasem de prea mult timp să mă văd în văzduh

și acum îmi era dor de mama.

Culorile coborau încet scara inimii:

merișorul cu flori roșii de primăvară

copacul cel galben crește pe sub gutui

vișini, piersici și corcoduși

soarele și umbra noastră

covorul de frunze

din mijlocul curții

Nostalgie 8

Din răsputeri trebuie știut: dintre obiectele acestei lumi, numai oamenii pot întineri. Plantele sunt veșnice și eu întârzii în locul meschin din mintea mea și îmi pierd timpul prin haosul virtual când nunta noastră abia începe în cer ca o tăcere de care nu m-am desprins. Și-apoi, noi avem în comun zile și nopți în care am vorbit la nesfârșit despre neutralitatea castanului vagabond și despre îmbătrânirea ursului de pluș. (Acum el mă urmărește cum scriu, va reciti, deci trebuie să fiu foarte atentă!). A stat atât de mult ascuns după perdea, odihnindu-și oasele bătrâne pe un coș plin cu cărți. E atât de îngreunat. Uneori mi se pare că a luat înfățișarea ta, pentru că nu l-am văzut de-atâta vreme. De asemenea, i s-a stricat și aparatul cu ajutorul căruia respira, mormăia și digera. Dacă-l întorci și-l apeși auzi doar un sunet înfundat, de carton. Brațele (lăbuțele) îi atârnă inerte, grele, nu mai are bucurie pe chip, i s-a alungit boticul, i s-a turtit capul, e pur și simplu sfâșiat. L-am adus aici pentru a-l putea descrie. Are paltonașul rupt. Ce să fac? Cum să-l vindec? Dintre obiectele acestei lumi, numai omul poate întineri.și cum aș putea să nu pierd aceste minute în care scriu, în loc să trăiesc? Unii spun că numai acesta e singurul semn că existăm, că noi trăim cu adevărat numai în aceste pagini unde înregistrăm atât cât se poate verbaliza din ceea ce e nedefinit și nu aparține acestei vieți, din zvonurile unei lumi pe care nu o cunoaștem, din această parte a noastră, a unei ființei care numai din când în când ni se alătură, pe care numai din când în când o conștientizăm, pe care în final iarăși nu o cunoaștem și care nu ne justifică în nici-un fel, nu ne explică și nici noi pe ea, care oricum ne va supraviețui, ca o tortură.

Dar e bine c-am venit aici ca să pot vorbi: să mă-ntristez că lucrurile se prăfuiesc, că nu rămân așa cum au fost și asta nu numai din vina lor, și să înțeleg de ce Hegel identifică Spiritul Absolut cu Ideea Absolută. Acestea din urmă nu circulă și prin urmare nici de vreun loc de popas pentru ele nu putem vorbi. Doar noi căutăm uneori căi de acces către ele, spre suflet, spre umanitate, spre esența pe care n-o putem percepe. Să le oferim locuință, pat, pensiune pentru o clipă, pentru o noapte, pentru o zi! Un loc de odihnă sau un loc de distracție în care ideile se simt bine. Adică spiritul de fapt.

și astfel știu ce voi avea de făcut când am să ies la pensie: voi spăla și voi repara păpușile (deocamdată, în perioada asta, să le recuperez și să le izolez de praf pe cele de pe balcon și de pe hol) cu sentimentul că readuc la viață o lume uitată. Voi fi restauratoare de păpuși și de vieți. Am să fiu de fapt chiar din acest moment, când încerc să scot la lumină, să sesizez, să lipesc ce-a mai rămas, să pun cap la cap documente, să le datez, să vorbesc despre împrejurările lor, etc., să-mi scriu istoria, metoda vine de la sine și e totuna cu obiectul, pentru că existența fiecărui om reface în mic, la scară redusă, istoria umanității: antichitatea mea, evul meu mijlociu, renașterea, modernitatea începătoare, înfloritoare și târzie, veștedă.

și adevărul e că încăperea asta cea mai bună impresie o produce seara. Atunci îi este pusă în valoare dimensiunea de lume din vis. Oamenii în general sunt dezamăgitori. Singurul lucru pe care l-am învățat de la ei a fost să mă întorc mereu spre cărți. Via năpădită de ierburi. Sunt adevăruri pe care nu le poți spune decât la sfârșitul lumii. Dar chiar și atunci...

Nostalgie 9

Baci, Elefantu’, Woody, Meleacă, Rocco Lenon, Cățelușa

Răsturnica, Ursula, Puși, Bitum, țavă, Bale, Gundar, Amedeo, Hopa-Hopa Uite Popa

Calu’, Cămila, „Cai-Cămile/Cai-Cămile”, Struțu’, Vulpașin, Eureka, Pleșa, Telemea

Doar câteva nostalgii din trecutul vieții

Când smulg acest sunet

http://www.youtube.com/watch?v=iaQZ_j8nios

și-n loc de ”Belfast” - „Uu-rechi”

intonați

până când nu vă-nstrăinați.

http://www.pravaliaculturala.ro/la-tejghea_2014-12.html#11