sâmbătă, 9 decembrie 2017

Când încă nu-l mai aşteptam pe Moş Crăciun. Remember

He-he! Poate că pentru unii (eventuali) cititori sunt deosebit de enervante aste răsfăţuri ale unei babe. Dar pentru mine sunt terapeutice la recitire (cât şi la scrierea oricât de poticnită). Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră! 

Când încă nu-l mai aşteptam pe Moş Crăciun
Ce bine-mi face să vorbesc despre Moşi!
Când Moş Crăciun era încă Moş Gerilă , credeam foarte multe lucruri despre lume şi dacă brăduleţul micuţ era cocoţat pe masă îmi înălţam, sau dacă brăduleţul drăguţ era vânjos, încât de-abia îl puteai fixa în suport pe podea îmi coboram aceste credinţe până la întâlnirea privirii adormite cu darurile dătătoare de sensul întrebărilor fundamentale: - ştii ce fac eu după ce pleci? - ... - Te aştept... - şi nu prea aveam timp să mă autoexaminez şi cred că de aici se năşteau frumoasele aşteptări an de an. Deasupra ferestrei pe care doar ce plecase Moşul, scriam cu albastru înclinat: Oricât de nesăbuită ar fi puterea mea de-a iubi făpturi imaginare, totuşi, cât de aproape eşti, Cerule, totuşi de tine nu mă vor putea despărţi vreodată nici măcar cele două apartamente inegal suprapuse în care făpturi ca şi mine te presimt şi te-aşteaptă!
Despre distanţa dintre mine şi cer din vremea aceea uit mereu să visez: un scenariu frumos, cu cei ce călătoresc pe uscat şi pe ape, în adânc şi în aer şi “precum atunci, şi azi - întocma” se aşteaptă unul pe altul fiindcă s-au întâlnit într-un fel de coincidenţă din răspândirea particulelor elementare şi a pulsarilor (un fel de stele neutronice), dintre miliarde la puterea infinit de quarci, hadroni, interacţionând unul cu substanţa vitală a celuilalt, pe care deopotrivă şi-o extrag din radiaţiile α, β şi γ.
Ce bine-mi face să vorbesc despre Moşi: Eugen avea un dulap neobişnuit de înalt pe care ne cocoţam eu şi Florin, aflat mereu în vizită prelungită, de-acolo citeam poezii şi-aveam impresia că Dorina e într-un fel de prăpastie, eu eram speriată de şamani şi de la un punct încolo Eugen nu mai voia să povestească nimic pentru că se temea de frica mea şi mai ales de ciudăţeniile prietenului său care spunea că e fericit şi cobora din când în când să-mi aducă de-afară un bulgăre de zăpadă ce mi se topea imediat în palmă, sau o floare încă în viaţă ce se ofilea de atâta căldură neaşteptată încă, iar el spunea că aşa este şi iubirea.
Ce bine-mi face să vorbesc despre Moşi: Pentru că rareori am putut povesti ce mi s-a-ntîmplat în realitate : Totuşi, pe locul 1 este păpuşa din clasa a –V –a de la tata: cu ochii ei albaştri, în rochia ei roz, cu şoseţelele şi pantofiorii strălucitor de albe[1] - părea venită chiar din altă lume. Toată ziua de Crăciun i-am ales cărări printre şuviţele blonde şi după aceea am scris Labirintul din capul păpuşii - manuscris, fireşte, pierdut.
Pe celelate locuri şi la acelaşi nivel sunt păpuşa de la tata de când aveam 19 ani: cu ochii ei albaştri, în rochia şi cu boneta ei albastre, în braţele asistentei îmbrăcate în alb care mi-a dăruit-o când l-am vizitat pe tata la spital- era singura mângâiere în faţa diagnosticului de anevrism aortic.
Păpuşa de la Cătă-frăţiorul, de când aveam 16 ani: cu ochii ei albaştri, cu fusta roz şi bluza bleu-ciel, cu pletele ei platinate era totuşi altfel decât celelalte, fiindcă mi se părea un fel de omagiu al infantilităţii universale.
Îndemnându-mă şugubăţ să caut sub pernă în dimineaţa ninsă pe crengile nucului de la fereastră, păpuşa de la bunicu’ şi bunica, de la „Măria Vâlcea” (aşa îi spuneau oamenii magazinului nostru sătesc prin anii ’60): cu capul ei de ipsos, cu mâinile şi picioarele textile, cu rochia ei înflorată m-a însoţit toată ziua de Crăciun în vizită pe la fini (nu ştiu de ce nu veniseră ei la naşi - probabil fiindcă erau prea mulţi), alergând pe văi şi prin curţi împreună cu Nuţu, un verioşor de gradul trei, pe care, dacă mă gândesc bine, nici că l-am mai văzut de-atunci.
O rochie superbă, liliachie, croşetată de mama din „buclé”, o declaraţie de la un prieten, în seara de Ajun: prefer să te conduc pe tine acasă prin zloată, decât să fiu cu Miss Universe pe Coasta de Azur.
Un glob albastru-argintiu, strălucitor, de la un prieten din facultate, înainte să intrăm în vacanţa de iarnă, în anul patru. L-am purtat cu mine prin anii de navetă, prin anii de locuire în „proprietate personală” , în anii ne’nţeleşi ai chiriaşului grăbit - iar când s-a spart mi-am dat seama că vorbele ce se rînduiau ca şi cum de la bun început ar fi fost legate, nu ne vor mai cuprinde aici în bucuria de-a le căuta firul.
Păpuşelul de la Anca-surioara, confecţionat manual, cu bluză galbenă şi pantaloni verzi de melană împletită, cu feţişoara roz şi păr cărămiziu - o tandră consolare dintr-un decembrie ingrat.
Ce bine-mi face să vorbesc despre Moşi: Lănţişorul de argint de la Florin, în brăduţul nostru minuscul - de fapt un buchet de crengi gata împodobite, cumpărat în ultimul ceas din Piaţa Amzei, în Ajun, după care am trecut pe la Humanitas să ne cumpărăm ultimele apariţii. Prin’94. Prin ’98, cu o zi înainte de Crăciun, făcând bilanţul contabil: „Hai să-ţi cumperi trenuleţu’ ăla” - la insistenţele mele că în vitrina librăriei dintre Apusului şi Piaţa Gorjului aş fi zărit un tren de jucărie minunat, convenabil ca preţ şi foarte necesar în creşterea şi educarea Măriucăi noastre care împlinise deja un an şi patru luni.
O trusă de farduri de la Vasi, un ruj de la Anuţa, un colier de la Maria, „ ca să fii bucuroasă”. Anu’ ăsta copiii mi-au promis că au să vorbească cu Moşul să-mi aducă o păpuşă şi un ursuleţ, ca să nu apuc eu să-i mai exasperez cu daruri pentru mine, din moment ce ei deja au crescut.
Ce bine-mi face să vorbesc despre Moşi! De oriunde, am fi la fel de departe, de fiecare dată cînd mă pregătesc să-mi fac o cafea am aproape doar atmosfera, buna mireasmă, rostul scrierii, ca şi al cântării şi nici nu ştiu ce întâmplare să aleg, ca să nu nedreptăţesc vreun Moş.

http://www.pravaliaculturala.ro/la-tejghea_2013-12.html#7

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu