Aseară

în pauza dintre poemele şi spusele Norei Iuga. Despre inspiraţie ca îndrăgostire şi despre această perpetuă îndrăgostire aproape fără obiect, ca stare poetică, ca adevărată tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte. Fiindcă despre sublimarea şi treptata despărţire de trup a îndrăgostirii, odată cu trecerea anilor, despre trăirea îndrăgostirii în imaginaţie, dar nu ca proiecţie erotică, ci mai curînd ca retrăire în amintire, ca rearanjare în memorie a imaginilor din trecut, ca mod de a fi împreună cu cei ce nu mai sunt, ca întemeiere a speranţei în nemurire.
Îmi pare atît de bine că am reuşit să ies un pic din letargie şi să urc pe Magheru One, „poate mă învaţă Nora Iuga ceva”, după cum îi spuneam unei prietene la telefon, în 168, în drum spre eveniment. Sigur, eu am rezumat grotesc ce a spus Nora Iuga cu un farmec desăvîrşit (trist şi vesel totodată), selectînd mai mult ceea ce m-a ajutat să-mi amintesc de mine însămi. Dar cred că asta este calitatea prin excelenţă a maestrului în deplinul înţeles al cuvîntului : că adresîndu-se unei mulţimi, se adresează fiecăruia în parte.
Îi mulţumesc şi pe această cale inimoasei Daniela Luca pentru fotografii!