vineri, 3 august 2012

Jurnalul cuvintelor noastre


1994, primăvara:
Cu Florin la Muzeul Colecţiilor de Artă. „Universul plastic al Margaretei Sterian este o transcriere plastică a universului magiei populare, a magiei folclorice, rurale, a magiei negre de cele mai multe ori...”. Şi eu, hodoronc-tronc: „Dar universul poetic al unui poet poate fi o transcriere lirică a universului religios? Sau îi mai trebuie şi altceva?” -  „Universul religios este el însuşi o transpunere lirică a Creaţiei...” – „În limbaje diferite, nu? ...Prin ce anume o carte sfântă este mai mult decât o carte foarte bună de poezie sau de proză?...Şi una şi alta sunt documente ale unor experienţe particulare...” – „Da, dar în timp ce cărţile de proză şi poezie vorbesc despre experienţe existenţiale şi psihologice ale unor indivizi, cărţile de credinţă vorbesc despre o revelaţie...” – „Bine-bine, dar şi cărţile de literatură aşa-zis profană pot fi transcrierea directă a unui adevăr trăit prin contactul cu transcendenţa...şi nu pur şi simplu o reuşită a jocului forţelor formale... imanente...”- „Mda...văd că ai mai învăţat nişte cuvinte...singura religie a imanenţei este marxismul”...”Şi totuşi...nici-o transcriere nu e pură transcriere...”...
Apoi, ceasurile. Unul mai urât decât altul. Ceasurile acelea de interior de un prost gust burghez desăvârşit. În special cele de secol XIX. Dar în timp ce lui Florin îi evocă o culme a opulenţei, a lipsei de măsură, a înzorzonării (pe unul dintre acestea l-a asemănat chiar cu un godin), mie îmi evocă pur şi simplu monumente funerare. Am impresia că au fost aduse în muzeu din cimitirul Ungureni din Craiova. Ceasul ca formă, sau forma ceasului mai curând este propriul său monument funerar şi poate la urma urmei chiar aşa trebuia să fie în cazul unui obiect a cărui funcţie este aceea de a măsura trecerea sinucigaşă a timpului.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu