sâmbătă, 31 decembrie 2011

Argument

(...) La sfârşit de an m-am gândit că s-ar cuveni să mă înfăţişez la judecata virtuală cu un fragmenţel din Filozofia chiriaşului grăbit. Zis şi făcut, dar mi-a fost nespus de greu, dacă nu chiar imposibil să disloc ceva cu sens rupt de întreg şi care în acelaşi timp să nu fie „băţos” – cum ar spune IC, referindu-se la titlurile băţoase ale unora dintre poemele mele.
Dar nu de poeme scrise de mâna mea este vorba în cartea aceasta. După cum îi spuneam şi fiicei mele de zece ani când m-a invitat să o prezint în emisiunea ei inspirat denumită „Citim scrisori, dar nu în seara asta”, paginile din care este alcătuită cartea au fost scrise între anii 2006-2010. La facerea unora dintre ele a asistat   când amuzat, când enervat şi Florin. Ţin minte că pe acelea despre Sartre mi le-a salvat, cu toată scârba, în Rosetti, prin 2007, după ce dădusem ctrl a. În texte este vorba despre „comunicări ştiinţifice” din mai multe locuri care au devenit cu trecerea timpului „studii şi eseuri”. Redau mai jos câteva  pasaje scoase din contextul "Fantasme şi certitudini ale locuirii". Din ele am citit  în faţa unui public maliţios, dar cât se poate de familiar, şi la măsuţa din sufrageria noastră:
(...)Construind, oamenii creează, punând adevărul fiinţei lor în operă, ca ieşire în afara oricărei locuinţe pământeşti, iar această locuire în sine corespunde unei nostalgii căreia nu piaţa imobuiliară îi poate răspunde.
La Heidegger spaţiul locativ sau înscrierea în cartea de imobil indică un „grad zero” al locuirii. Aspectele legate de menirea funcţională a faptului de a fi într-un anumit loc (aici) şi într-un anumit timp (acum) sunt luate în consideraţie pentru a păstra sugestia „nefiinţei” locuirii cotidiene, al cărei caracter iluzoriu este dat: „Construcţiile de locuit oferă, e adevărat, un domiciliu, locuinţele pot fi astăzi chiar bine concepute, uşor de gospodărit, destul de ieftine, bine aerisite, expuse luminii şi soarelui; dar oare în felul acesta locuinţele poartă în ele chezăşia că se petrece acolo o Locuire?”.
 (...)Dacă pentru a defini locuirea ne întrebăm „Ce fac, de fapt, oamenii cu locuirea, ce fac ei în locuinţă?”, răspunsul cel mai simplu este că ei acolo trăiesc, adică îşi petrec o mare parte a timpului şi îşi duc viaţa („spre moarte”, după cum o spune limpede filosoful). Iar cei care, fie de prea mult bine, fie de prea mult rău, ajung să gândească asupra faptului că în locuinţă se află în viaţă, că a locui este totuna cu a trăi, simt locuirea ca existenţă în timp, unde „cântul existenţei” poate fi auzit şi de cei nelalocul lor.
 (...)Locuirea înseamnă a-ţi găsi locul, a face din substantivul (pasiv) „loc”, un verb, ceva activ, în mişcare, (...) înseamnă aducerea locului la viaţă, „sfinţindu-l”, în cazuri fericite, căci dacă lumea este aceea care „lumeşte” sensurile – nu locul, ci omul locuieşte, spre deosebire de alte vieţuitoare, care doar se adăpostesc.

Nu pot încheia înainte de-a observa în „speculaţiile” astea un mic început al sfârşitului rătăcirii drumului spre casă. Când mă bucuram de ele ca de beculeţele din pomul de Crăciun, nu citisem din Omiliile la Facere ale Sfîntului Ioan Gură de Aur pe care tot Florin mi le-a pus în mână: „«Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care l-a făcut şi l-a pus în Raiul desfătării ca să-l lucreze şi să-l păzească». N-a spus simplu: «în Rai», ci a adăugat «al desfătării», ca să ne arate covârşitoarea plăcere de care avea să se bucure omul datorită locuirii lui (...). (Căci) întregul pământ se dăduse lui Adam, dar Raiul era sălaşul lui cel îndrăgit. Putea şi să iasă afară din Rai, dar pământul din afara Raiului fusese rânduit nu spre locuinţa omului, ci a dobitoacelor necuvântătoare, a celor cu patru picioare, a fiarelor sălbatice şi a târâtoarelor. Sălaşul împărătesc şi domnesc al omului era Raiul”.
                                                                                     





marți, 27 decembrie 2011

SINAXAR

În această lună, în ziua a douăzeci şi şaptea, pomenirea Sfântului Apostol, întâiul mucenic şi arhidiacon Ştefan, unul din cei şapte diaconi.

S-a făcut odată întrebarea între iudei, saduchei, farisei şi elini despre Domnul nostru Iisus Hristos. Unii spuneau că este prooroc, alţii că este înşelător, iar alţii că e Fiul lui Dumnezeu.
Atunci Ştefan a stat pe loc înalt şi a binevestit tuturor pe Domnul nostru Iisus Hristos, zicând: “Bărbaţi fraţi, pentru ce s-au înmulţit răutăţile voastre şi s-a tulburat tot Ierusalimul?  Fericit este omul care nu s-a îndoit în Hristos. El este Cel ce a plecat cerurile şi S-a pogorât pentru păcatele noastre şi S-a născut din Sfânta şi curata Fecioară, cea aleasă înainte de întemeierea lumii. El a luat neputinţele noastre şi a purtat slăbiciunile noastre. Pe orbi i-a luminat, pe leproşi i-a curăţit, pe demoni i-a izgonit”.
Când l-au auzit grăind aşa, l-au dus în sinedriu la arhierei, că nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi duhului cu care grăia. Intrând înăuntru au adus nişte bărbaţi care au zis: “L-am auzit că a grăit cuvinte de hulă împotriva locului celui sfânt şi a Legii” şi alte cuvinte, aşa precum scrie în Faptele Apostolilor.
Şi când s-au uitat au văzut faţa lui ca faţă de înger. N-au mai putut răbda ruşinea biruinţei; l-au lovit cu pietre şi l-au omorât. Iar sfântul se ruga pentru ei zicând : “Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta !”.
Dumnezeiescul şi întâiul mucenic Ştefan, prin aşa socotita lui cădere, a doborât pe împotrivă-luptătorul diavol şi s-a odihnit cu somnul cel dulce, arătând minunate moaştele sale. Nişte bărbaţi evlavioşi au luat acele sfinte moaşte, le-au pus într-o raclă făcută din lemn de Persia, l-au acoperit şi şi l-au aşezat alături de templu. Gamaliel, învăţătorul de Lege, şi Avelvus, fiul lui, crezând în Hristos, au fost botezaţi de apostoli.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Teodor Mărturisitorul, fratele lui Teofan Poetul.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului părintelui nostru Teodor, arhiepiscopul Constantinopolului.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Luca Triglinu, cel din Muntenia, care cu pace s-a săvârşit.

Din Vieţile Sfinţilor de peste tot anul. După Sinaxarele din Mineie. Triod şi Penticostar, Editura Biserica Ortodoxă Alexandria, 2003




                                                              

· 

vineri, 23 decembrie 2011

Cartea mea


Editura Aius mi-a făcut o surpriză plăcută acum, în preajma sărbătorilor.
Le mulţumesc în mod special Xeniei Karo-Negrea pentru aventuroasa iniţiativă, Luizei Mitu pentru delicata atenţie şi profesionalismul primului cititor, Monicăi Iliuţă care fără să mă cunoască mi-a ghicit "arhetipurile", aducându-le la suprafaţa copertei, lui Nicolae Marinescu pentru toate lucrurile trainice care îi poartă amprenta.

marți, 20 decembrie 2011

Citez

                                                                       
"De mulţi ani, îmi place să recitesc, în preajma Crăciunului, legendele, ritualele şi obiceiurile celor Douăsprezece zile (între Crăciun şi Bobotează): măştile animaleşti, ceremoniile de tip Carnaval, legendele cailor fără cap care apar în noaptea Anului Nou etc.  Asemenea mituri şi scenarii rituale se găsesc nu numai în societăţile indo-europene, dar şi în Japonia, China, la Ainu şi în alte multe locuri. pretutindeni, cele douăsprezece zile care preced şi se succed Anului Nou constituie un moment decisiv în viaţa comunităţii: atunci sufletele morţilor vizitează pe cei vii, atunci au loc iniţierile adolescenţilor etc. Toate astea se ştiau de mult. Dar de ce venirea morţilor are loc numai şi pretutindeni, în preajma Anului Nou? Pentru că Anul Nou reprezintă nu numai momentul critic al anului ("haosul" care se instaurează îndată după încheierea unui ciclu temporal), ci şi un moment cosmogonic. Anul Nou repetă Creaţia; cu fiecare An Nou, lumea reîncepe, renaşte, mai precis: e făcută din nou. (Vezi, bunăoară, recitarea ceremonială a Poemului Creaţiunii, în Mesopotamia, reactualizarea rituală a conflictului care a precedat şi înfăptuit Creaţia, ca în Egipt şi în atîtea alte locuri - scenariul care supravieţuieşte în credinţele şi obiceiurile populare sud-est europene.) În intervalul între Anul care se încheie (i.e., Lumea veche care dispare) şi Anul Nou (i.e., Cosmosul pe cale de a fi re-creat), sufletele morţilor se apropie de cei vii pentru că speră într-o repetare (chiar efemeră) a existenţei (ei apar din nou, "întrupaţi" în măşti şi animale) sau speră, implicit, într-o abolire a Timpului, deci într-o transcendere a propriei lor condiţii de umbre (...) - 20 decembrie, 1946)".
         Mircea Eliade, Jurnal I, Humanitas, 1993

joi, 8 decembrie 2011

Tinereţe fără de viaţă

cerceii ascunşi de bunica îi recunosc într-a şasea
la împărăteasa Teodora
vopselurile aşezate pe marginea unor însemnări teoretice
se instalează-n gardurile vii şi-n luminiţele de Crăciun

sub gulerul unei cămăşi înflorate
musculiţa beţivă se întinde la soare
când o strâng de pe sârmă
urcă scara din inimă prin spatele blocului
căluţul adus de la mare
pregătit de culcare pe inima noastră
cu alai de prinţi şi prinţese din flori

şi deasupra dâre de cer
de un albastru nemaipomenit

scriindu-ţi mă parfumez de la sine
în patul cărţilor mele de căpătâi
întâlniri scandaloase
supranaturale

făgăduite-ntoarcerii acasă

marți, 6 decembrie 2011

Epifanie şi viaţă iniţiatică

În cercetările mele mai vechi am constatat că „secretul” epifaniei este, finalmente, de natură filozofică: de cele mai multe ori sesizăm calitatea epifanică a unui fenomen, abia după ce acesta a trecut şi după ce posibilitatea lui s-a epuizat. Iar înţelegerea adecvată a epifaniei ţine de cultura observaţiei şi de fineţea interpretării, de scara valorilor moştenite sau construite, de atenţie şi de sensibilitate, de capacitatea de a fi prezent şi receptiv - „atuuri” ale spiritului generos, propriu atât acelora care şi-au exersat simţurile interne cu care au fost binecuvântaţi, cât şi celor ce s-au păstrat pur şi simplu „curaţi cu inima”. Cu alte cuvinte, realizarea epifaniei este posibilă numai dacă suntem într-un fel sau altul „iniţiaţi” în credinţa că tot ceea ce se întâmplă în această viaţă are un sens transmis de dincolo de ea. Şi este posibilă mai ales atunci când devenim conştienţi de propria incapacitate de a recunoaşte miracolul: căci această „întârziere” dă seama nu numai de limitele noastre în realizarea unor experienţe de un alt ordin, dar şi de chemarea de a surmonta această situaţie sau de a „transgresa limitele”.
Aceasta am putea-o numi „melancolie iniţiatică”: dorul de-a-i vedea reînviaţi pe aceia care nu mai sunt aici printre noi, unde cresc laolaltă viaţa şi moartea, speranţa în renaştere şi credinţa în nemurire. În credinţa aceasta se află şi soluţia creştină la sentinţa din Vechiul Testament: omul a devenit muritor din cauza curiozităţii sale care l-a împins către lucrul interzis, necunoscut, cu alte cuvinte, din cauza apetitului său pentru iniţiere. „Filozofic” spus, condiţia umană reprezintă consecinţa „decăderii” din drepturile divine, iar efortul iniţiatic vizează abolirea acestei căderi şi reintegrarea condiţiei omului primordial sau a proto-părinţilor tentaţi de cunoaşterea lucrului interzis. De aceea, chiar în această viaţă poate începe căutarea timpului beatific şi restaurarea condiţiei acelui om care nu a fost proiectat pentru a cunoaşte moartea, suferinţa, munca, ci dimpotrivă, pentru a trăi în fericire şi în pace. Iar în Noul Testament moartea nu rămâne doar o pedeapsă, ci devine o trecere obligatorie către viaţa fără de moarte: nemurirea sufletelor şi reînvierea trupurilor reprezintă sensul creaţiei omului, vizibil în toate lucrurile care ne ajută să ghicim invizibilul.
Astfel că încerc să-mi imaginez bucuria mironosiţelor când au găsit sfântul mormânt gol şi i-au auzit pe cei doi îngeri cu aparenţă umană adresându-li-se: „De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi ? Nu este aici, ci S-a sculat. Aduceţi-vă aminte cum v-a vorbit, fiind încă în Galileea” (Luca, 24, 5-6). Dincolo de evidenţa că femeile sunt primele care află de învierea domnului şi stăpânului lor, ca un răspuns consolator la dovezile lor de credinţă şi curaj (în Evanghelii, femeile nu se îndoiesc nicio clipă de natura dumnezeiască a lui Iisus, ele fiind acelea care Îl însoţesc în permanenţă, fără a-L abandona nici pe drumul calvarului) este vorba de episodul fondator al speranţei creştine: că persoanele umane vor învia după moarte, acest eveniment tragic neînsemnând altceva decât intrarea în viaţa veşnică, având în vedere că însuşi Fiul lui Dumnezeu a avut şi o viaţă omenească, în istoria decăzută.
Pentru a primi adevărul şi viaţa veşnică, omul trebuie să înţeleagă „iubirea nebună a lui Dumnezeu” (Paul Evdokimov), iar aceasta este „nebunie” numai în sensul în care depăşeşte logica utilitară, şi nu în acela al „posedării” ca treaptă iniţiatică în culturile primitive. „Iniţierea” creştină privilegiază Cuvântul: în calitate de corp mistic şi act de evanghelizare a lumii, Cuvântul ca forţă transformatoare a fiinţei umane, începând cu Botezul, când Dumnezeu li se arată oamenilor în plenitudinea Trinitară. Pentru cei botezaţi, „iniţierea” nu se referă la penetrarea unei zone secrete, printr-un ritual obscur. Ceea ce este necesar pentru a trece de la un statut ontologic la altul, de la o condiţie inferioară la una superioară, constă în învăţarea, deprinderea condiţiei umane noi, în străduinţa de-a nu trăi la întâmplare, ci în realitate, atent la toate apariţiile şi dispariţiile care compun minunile acestei lumi în care suntem aruncaţi pentru a o căuta pe cealaltă.
Viaţa omenească este scurtă ca o epifanie şi dificilă ca o iniţiere, dar pe parcursul ei, natura, istoria, cultura ne arată suficient de multe lucruri ca să putem crede că şi moartea are un sens, şi anume acela al reînvierii. Credinţa în „viaţa iniţiatică” şi în „sensul morţii” face parte din structura restauraţiei creştine, prin aşezarea imaginii lui Dumnezeu în om.
Astfel, dacă orice viaţă îşi grăbeşte „chiriaşul”, graba aceasta continuă nu este un motiv de disperare, ci un pretext de-a trece atenţi prin locurile care ne ies în cale, până când ajungem acolo de unde am plecat.

joi, 1 decembrie 2011

Spre locul viu al presentimentului

„Celui qui a été, ne peut plus désormais ne pas avoir été: désormais ce fait mystérieux et profondement obscur d’avoir été est son viatique pour l’éternité”.
 Vladimir Jankélévitch
 

vineri, 25 noiembrie 2011

Dimensiunea pirguleană a criticii obiective

Cercetez de câteva zile nişte "idei" libertariene şi cu toate că nu pot crede în ele, mă surprind apreciindu-le pozitiv prin părţile anarhist-conservatoare:
„Why can't you see? We just want to be free/ To have our homes and families/And live our lives as we please” –Dana Rohrabacher, West Coast Libertarian Troubadour.
Foarte tare!

vineri, 11 noiembrie 2011

ACATISTUL SFÎNTULUI MUCENIC MINA (11 noiembrie)

Condacul al 9-lea:
Patimile cu care tu ai pătimit să ne fie în ajutorul patimilor noastre şi rănile trupului acoperămînt durerilor ce ne tulbură toată odihna; dă-ne dar în primejdii, răbdarea ta, sfinte, ca printr-însa să dobîndim mîntuirea sufletului şi întărirea neputinţelor noastre spre a a cînta lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 9-lea:
Cu sîngele tău curs pentru dragostea lui Hristos, spală întinăciunea păcatelor noastre, preafericite, şi cu mulţimea minunilor schimbă cugetele celor ce ne prigonesc, spre a nu fi osîndiţi cu nedreptate şi să nu întunece adevărul pricinilor, ce avem după a lor plăcere, că tu eşti cel care descoperi toate nelegiuirile şi ţie se cuvine a cînta:
Bucură-te, mîngîierea celor asupriţi în judecăţi;
Bucură-te, biruinţa ostaşilor ce se luptă pentru credinţă;
Bucură-te, pămînt roditor de fapte bune;
(..)
Bucură-te, Sfinte Mare Mucenic Mina, mult-pătimitorule!

Condacul al 10-lea:
Rămăşiţele călătorului omorît de gazda făcătoare de rău, spre a-i lua aurul cu care mergea la biserica ta, tăindu-l bucăţi şi îngropîndu-l în grădina sa, tu l-ai dezgropat a doua zi, refăcîndu-l precum a fost şi dîndu-i viaţă, de care minune îngrozindu-se ucigaşul, a căzut la picioarele tale cu lacrimi rugăndu-se să nu-l pierzi. Iar călătorul, deşteptat ca din vis după moarte, a dat lui Dumnezeu laudă, cîntînd: Aliluia!

Icosul al 10-lea:
Sărguinţa vinovatului a fost zadarnică de a putea ascunde uciderea acelui străin, pe care, înnoptînd la dînsul, l-a găzduit; că tu, urmîndu-i nevăzut, pentru dragostea ce avea către tine, te-ai arătat a doua zi ca un ostaş împărătesc, cerînd să-ţi dea pe călător; despre care tăgăduind că nu ar avea ştiinţă, i-ai descoperit fapta şi l-ai mustrat cumplit. Pentru aceasta cîntăm ţie:
Bucură-te, minune mai presus de toate minunile;
Bucură-te, cel care ai primit darul de a reface şi a da viaţă trupului tăiat în bucăţi;
Bucură-te, că vinovatul s-a îngrozit de puterea ta;
Bucură-te, că ucisul nu cunoştea de ce este mustrat el, spăimîntîndu-se;
Bucură-te, că fapta aceasta n-ai voit să o descoperi îndată;
Bucură-te, că prin iconomia ta amîndoi se găseau uimiţi;
Bucură-te, prin care călătorul şi-a îndeplinit voinţa, închinîndu-se ţie;
Bucură-te, că şi făgăduinţei lui a urmat, aducînd în biserica ta mari daruri;
Bucură-te, al tuturor ce aleargă la tine, mîngîietorule;
Bucură-te, al celor ce te cinstesc mărite izbăvitorule;
Bucură-te, al fetelor sărace înzestrătorule;
Bucură-te, al celor căzuţi în datorii grele uşurătorule;
Bucură-te, Sfinte Mare Mucenic Mina, mult-pătimitorule!

Condacul al 11-lea:
Taina aceasta mare a sfintei pronii, care prin tine s-a săvărşit, Mina, putîndu-se reface trupul cel tăiat în bucăţi al călătorului ucis şi a se aduce iarăşi la viaţă, este de nepătruns; pentru care, minunîndu-ne de darul ce ţi s-a dat ţie de la Dumnezeu, cu credinţă cîntăm: Aliluia!

duminică, 6 noiembrie 2011

De la martiriul Sfîntului Ştefan la chinul ultimilor mărturisitori


Cuvînt de început sau războiul firii omeneşti întru sine însăşi


<b>Cartea omului sau Un barbat si o femeie de la facerea si pina la innoirea acestei lumi</b> <br>Florin Stuparu


„ «(La începutul creştinismului), bărbaţii le ajutau pe femei şi femeile îi ajutau pe bărbaţi. Iar în vremea aceasta cum petrecem noi, Creştinii? Vai! Bărbaţii pe femei şi femeile pe bărbaţi ne obosim şi ne pierdem. De aceea, aşezarea sufletului nostru este cu totul potrivnică şi nepotrivită cu aşezarea vechilor sfinţi Creştini, adică este răzvrătită şi rea».
Aceste cuvinte le scria îndurerat Sfinţitul Teofilact, arhiepiscopul Bulgariei şi Ohridei, cu vreo mie de ani în urmă. Iar acum, după trecerea acestui răstimp, vedem că bărbaţii şi femeile nu doar se obosesc încercînd să vieţuiască împreună, dar prea-adeseori ajung la desăvîrşită neînţelegere şi chiar la ură neîmpăcată. Şi aceasta se întîmplă numai şi numai din pricina fărădelegilor noastre ale tuturor, care au dat cale diavolului (adică „celui ce dezbină”) cel mare şi Satanei (adică „împotrivnicului”) să ne dezbine cu totul, precum a şi voit dintru început.
Iar această despărţire (mai întîi sufletească, în inimă şi în cuget, apoi şi trupească) dintre bărbaţi şi femei e dureroasă în chip negrăit, fiindcă nimiceşte chiar alcătuirea firii omului, pe care Dumnezeu l-a făcut bărbat şi femeie, un singur trup. Durere pe care o simt acum toţi cei însoţiţi, dar fără a înţelege ce se întîmplă cu ei, ci doar învinuindu-se necurmat unii pe alţii de priosos şi în zadar. Şi pricina dezbinării e nepricepută fiindcă nici una din părţi nu voieşte să ia aminte la păcatele sale, care nu sunt noi, ci moştenite de la întîii strămoşi; noi doar le-am desăvârşit dincolo de orice închipuire. Căci vrajba dintre bărbat şi femeie, adică războiul firii omeneşti întru sine însăşi, s-a pornit în chiar ziua facerii lor, atunci când Adam şi Eva s-au depărtat de scopurile pentru care i-a adus întru fiinţă Ziditorul a toate, ieşind astfel din starea lor firească, încât «istoria» omului a început să curgă pe un făgaş nedorit de Dumnezeu.
Aceasta e starea de cădere în care omenirea se află dintru bun început, ceea ce înseamnă lipsirea ei de acele daruri primite de Adam şi Eva în clipa zămislirii lor, adică: apropierea nemijlocită de Dumnezeu, înţelegerea deplină (omeneşte vorbind) a întregii lumi văzute şi, al treilea, nemurirea. Dintre toate, cea mai grea se arată a fi pierderea înţelepciunii şi a dreptei socoteli. Căci, dacă am avea-o pe aceasta (precum o şi putem cîştiga din nou, vieţuind după Hristos), ne-am apropia iarăşi de Dumnezeu şi, la învierea de obşte, am redobîndi nemurirea avută în Rai (iar nu nemurirea osîndei Iadului). Fiindcă mintea noastră e într-o stare de neînchipuită înşelare, datorată păcatelor adunate în cei 7518 ani trecuţi de la facerea noastră. Între care, mai păgubitor decât toate este păcatul necredinţei, cel dintâi de altfel: fiindcă dintru început femeia nu L-a crezut pe semenul ei dintru al cărui trup fusese luată, ci pe vrăjmaşul diavol care vorbea prin şarpe; la fel, bărabtul nu L-a crezut pe Cel care îl adusese la fiinţă din ţărâna cea neînsufleţită, ci pe femeia luată din însuşi trupul său însufleţit. Încât mintea omenească bolnavă de necredinţă – deşi vede bine că toată aşezarea noastră sufletească şi trupească e rea, stricată cu desăvârşire – primeşte învăţăturile pierzătoare şi nebuneşti ale vicleanului diavol şi se leapădă de învăţăturile cele adevărate cele ale lui Dumnezeu, lăsate nouă în scris tocmai pentru a rămâne neuitate şi de folos în orice împrejurare.
Necredinţa ne duce însă la neştiinţă, la nedumerire şi deznădejde, încît ne întrebăm: Pentru ce suntem făpturi atît de slabe? Pentru ce am mai fost făcuţi, de vreme ce suntem nu doar neputincioşi, ci şi răi? Apoi, pentru ce am fost făcuţi bărbat şi femeie şi ni s-a lăsat însoţirea celor două părţi, dacă aceasta nu duce decît la vrajbă şi despărţire? Şi cîte alte întrebări nu ne mai punem, uitînd că Purtătorul de grijă al nostru şi al tuturor celor văzute şi nevăzute nu ne-a lăsat întru necunoaştere, ci ne-a răspuns dinainte la toate.
Să cercetăm aşadar Sfintele Scripturi şi pentru pricina ce ne stă înainte, şi vom găsi într-însele mîngîierea unui răspuns drept la întrebarea ce chinuie, mai devereme sau mai tîrziu, mintea fiecărui bărabt şi a fiecărei femei, anume: Dar eu ce am greşit? Şi, dobîndind această înţelegere care ne-a lipsit, vom putea să ne îndreptăm aşezarea lăuntrică, vindecîndu-ne tulburarea. Şi încă ceva mai mult: vom putea să ne povăţuim bine copiii, punîndu-le înainte desăvîrşitele sfătuiri dumnezeieşti, de care noi nu am avut cunoştinţă la vremea potrivită”.

Florin Stuparu, CARTEA OMULUI sau UN BĂRBAT ŞI O FEMEIE de la Facerea şi pînă la înnoirea acestei lumi. Cuvinte de folos pentru căsătorie, adunate din Sfînta Scriptură a Vechiului şi Noului Testamnet şi din scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, Bucureşti, Editura Scara, 2010, pp. 5-7

joi, 27 octombrie 2011

Apropo de filozofia chiriaşului grăbit

"Viaţa e o gară, curând voi pleca, unde - n-am să spun".

                                 Marina Ţvetaieva, PROZĂ
                                 Traducere din limba rusă de Janina Ianoşi
                                 Prefaţă şi note de Ion Ianoşi
                                 Ideea Europeană, 2008

Şi încă:

"Le scriem tatei şi mamei scrisori; de scris - scriu eu, Asia, neştiutoare de carte, desenează - muzee şi Urali, pe fiecare Ural - câte un muzeu. "Uite încă un Ural, şi încă un Ural, şi încă un Ural" şi, din pricina elanului, scoţându-şi limba până aproape dincolo de marginea obrazului: "Şi uite încă un muzeu, şi încă un muzeu, şi încă un muzeu..." În schimb eu, tot cu limba scoasă, scriu cu sârg: "Aţi găsit marmură pentru muzeu? Una tare? Că la noi la Tarusa e marmură, dar nu e tare..." Şi, în gând: "Aţi găsit şi pentru noi un motan, unul de Ural? Că şi pe la noi pe la Tarusa sunt motani, dar nu de Urali..." Potrivit însă codului casei noastre, să scriu aşa ceva - n-am curajul. (p.48)

Şi încă un Ural, şi încă un muzeu şi încă un motan:

"Aproape cotidian şi puţin kanitferştan, pe care - adaug în paranteză - nici un copil, întru cinstea copilăriei, nu-l înţelege în sensul său real-umoristic, ci tocmai în sensul său cel mai real: ca pe un om (sărmanul, sărmanul Kanitferştan!)". (p.51)

kannitverstan = nu înţeleg (în olandeză!)

marți, 11 octombrie 2011

Ce-mi sună în minte

Şi îmi răsună în suflet de mai bine de două luni încoace:

Emily Dickinson

(PAIN - HAS AN ELEMENT OF BLANK)

E în Durere un Gol de care
Nu-mi pot aduce-aminte -
Cînd a-nceput - de-a fost un Timp
Cînd n-o ştiam-nainte -

Nu are viitor - nici Margini -
Şi ea cuprinde Totul -
Noi Perioade - de Durere -
Închide-n el - Trecutul -

1862

Traducere de Veronica Porumbacu

sâmbătă, 17 septembrie 2011

Intuiţie lirică

MARIN MINCU

(Din păcate...)

din păcate
în afară de Urmuz
nu a murit nici un scriitor român
din voinţă proprie

să fii gata
când te cheamă textul
şi să te arunci în copcă
fără regrete

a avea curajul tragic
de a trăi în mioriţa
îngrozindu-i pe alţii
cu moartea ta

(A te deplasa la timp când...)

A te deplasa la timp când
simţi că nu te poţi smulge
din banalitatea cotidiană; să
reuşeşti să ieşi în afara

cercului: fisura astfel croită
îţi modelează mersul precum
zidul iedera împotriva
aceleiaşi limite crescând

să fii iederă ca să nu mori
zid să devii ca să se sprijine
altul pe tine atunci când
fisura interioară înaintează în noi

nici nu ştii că se poate muri
atât de uşor: nu se aude
nimic în afară doar aerul
se agită nevăzut în fericitul moment

(Nu mă deranjează deloc că nu pot...)

Nu mă deranjează deloc că nu pot
să mai merg decât cu mare lentoare
nici că nu mai aud toate
vorbele ce mi se adresează

adeseori mi se pune o barieră
pe simţuri şi devin imun
la orice solicitare cotidiană

mă bucur că respir de parcă
ceva sau cineva mă ameninţă cu sufocarea
de fapt îmi dau seama că
mă sufoc dar încep să mă
obişnuiesc ca un viezure

(Cu fiecare dimineaţă gri...)

Cu fiecare dimineaţă gri
mă ridic tot mai golit de
transcendenţă din patul metafizic
cum L-a numit prietenul meu
Dan Laurenţiu în ultimul volum
ce i-am publicat
deşi mă doare totul
nu mai consult nici un medic
ar mai fi de controlat de ce
gura mea exală toxine tot mai tari
când o deschid rar ca să-i vorbesc lui
Ralu (?) despre ce-am făcut şi dres
printre codrii de vise neîmplinite
în această existenţă falnică

(Nu căuta că nu am cuvinte...)

Nu căuta că nu am cuvinte
să mă apăr: sunt într-o
perioadă când nu cuvintele
trebuie să primeze

Arhetipul sunt aici
precum arborele patului
lui Ulise: singur pot
să ştiu dacă şi tu eşti

aşa că supune-te acestei
delte a mea, acestui plaur verde din
care ies pelicani, corcodei, lişiţe,
stârci şi tor felul de (r)egrete

(Versuri alese pe sufletul meu acum din PARADIGMA; Anul !9, Nr.1-2/2011, p.10)

duminică, 11 septembrie 2011

"arătându-li-Se timp de 40 de zile şi vorbind cele despre Împărăţia lui Dumnezeu"

"Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ.
 Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezând-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
 Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul  veacului. Amin."
                                                          MATEI, 28, 18-20
"Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi,
 Şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi.
 Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu.
 Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni şi Domnul lucra cu ei şi întărea cuvântul, pin semnele care urmau. Amin."
                                                            MARCU, 16, 17-20
"Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus.
 Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat.
 Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer.
 Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare.
 Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin."
                                                             LUCA; 24, 49-43
"Şi au zis unul către altul: Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?"
                                                             LUCA, 24, 32
"Iar ei, adunându-se, Îl întrebau, zicând: Doamne, oare, în acest timp vei aşeza Tu, la loc, împărăţia lui Israel?
 El a zis către ei: Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa,
 Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului.
 Şi acestea zicând, pe când ei priveau, S-a înălţat şi un nor L-a luat de la ochii lor.
 Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe,
 Care au şi zis: Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer".
                                                             IOAN, FAPTELE SFINŢILOR APOSTOLI, 1, 6-11

luni, 5 septembrie 2011

Fericirile

Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din    pricina Mea.
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi.
                                               MATEI, 5, 3-12
 

duminică, 28 august 2011

De la o Cetate pământească































Miercuri eram pe malul Dunării, la Cetate, ne plimbam agale prin portul cultural. Mă clătinam, iar el mă-nsoţea la pas, plutind peste plimbare, ca în toate locurile în care ne-am aflat împreună.
Din când în când ne opream să luăm fotografii, ne înclinam, coboram trepte şi urcam dâmburi mici, furniceşti dacă sunt luate ca munţi. Nu mai trecuserăm pe acolo din 1995, când ne-a luat şi pe noi Cătă la plajă şi la pescuit două duminici la rând.
Fotografiile de-atunci s-au pierdut pe drumuri, ca atâtea altele din orele la care ne scoteam caietele, cărţile, vesela, lenjeriile de cameră, aparatura casnică şi mobila la plimbare. În toate dimineţile el credea în fotografii ca în minuni ale luminii prin care vedem mai mult decât la întâlnirea imediată a privirii cu lucrul văzut.
Iar în dimineaţa aceea de  miercuri, cât timp Delia a zăbovit în orăşelul până la care am mers cu ea două mile (deşi nu m-a silit) - vedeam chipuri, chipuri de ape şi chipuri de uscat: era ora la care se prelungeşte micul dejun, era Festivalul Filmului Balcanic. Trecusem de vaporaşul ancorat sub pavilionul Portul Cultural Cetate, de şlepul pe care altădată samsarii încărcau grâne - când am întâlnit-o pe Maia Morgenstern. Am schimbat politicoase cuvinte de salut şi  i-am cerut permisiunea de-a o fotografia şi de-a posta fotografia pe blog şi pe facebook. A fost de acord. Mi s-a părut un semn bun. Se-nţelege de ce.
Iar dacă nu se-nţelege, am să mă explic doar  un pic: mai mult chiar decât cultul cărţilor, pe noi ne-a unit prima dată cultul actorului. Dar nu al actorului star de cinema sau al vedetei care ţine capul de afiş într-o stagiune, ci al omului capabil să aducă în viaţa ta şi pe altcineva decât pe el însuşi, al celui care dorind să se dăruiască astfel, cu toată fiinţa - ca şi preotul - realizează cu mai mare uşurinţă legătura între pământesc şi ceresc.

sâmbătă, 27 august 2011

Temeiul legăturii între viaţa pământească şi viaţa cerească

  
„Oare iubirea ce ne uneşte pe pământ - care adeseori este atât de puternică, mergând până la jertfirea de sine pentru persoana iubită - rămâne ea şi dincolo de mormânt?
Oare cei ce au trecut deja la veşnicele locaşuri, ne mai iubesc ei încă pe noi, care locuim pe pământ? Dacă iubirea există şi în lumea de dincolo de mormânt, prin ce se manifestă, cum străbate ea din lumea nevăzută până la noi pe pământ? Care sunt mărturisirile de simpatie între persoanele despărţite prin moarte şi ce datorie au cei vii pentru a purta grijă de cei morţi?
Duhul nemuritor insuflat de Dumnezeu - «Şi a făcut Dumnezeu pe om, ţărână luând din pământ şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut om cu suflet viu» (Facerea 2, 7) - însufleţind firea omenească - sufletul şi trupul - umple sufletul de însuşirile sale nemuritoare, din care cele dintâi sunt iubirea, compasiunea şi cele asemenea. Iubirea, compasiunea şi toate celelalte însuşiri ale sufletului nu-l părăsesc în noua sa viaţă dincolo de mormânt; altfel nici n-ar mai fi suflet! Prin urmare, repausaţii îi iubesc pe cei vii şi iau parte la soarta lor.
Mila este rodul iubirii divine şi a avea milă înseamnă a avea la inimă, în chip viu, starea aproapelui. Apostolul Pavel spune că dragostea este nemuritoare (I Corinteni 13, 8), prin urmare starea repausaţilor – în rai sau în iad – este necontenit în legătură cu viaţa celor de pe pământ. Vorbind despre mădularele trupului nostru, Apostolul vorbeşte totodată de mădularele trupului lui Hristos, de Biserică. Oricine ştie din propria-i trăire că mădularele trupului slujesc unul altuia, se ajută şi se sprijină unul pe altul; tot astfel este şi cu oamenii, care uniţi prin dragostea duhovnicească doresc a se ajuta şi a se iubi unul pe altul cu toată distanţa ce i-ar putea despărţi. Atâta vreme cât sufletul n-a pierdut înclinarea spre iubirea dumnezeiască, fie pe pământ fie în lumea de dincolo de mormânt, el nu poate să nu ia parte activă la la viaţa sufletelor ce-i sunt scumpe.
De aceea, repausaţii au milă de cei vii, iar cei vii sunt datori a se interesa de soarta repausaţilor. Viii şi morţii, ca mădulare ale aceluiaşi trup al lui Hristos sunt în legătură între ei căci sunt uniţi, după învăţătura Apostolului Pavel, printr-o iubire ce nu moare niciodată. (…)
Repausaţii se bucură cu noi întocmai cum se bucură sfinţii îngeri în cer când un păcătos se pocăieşte, intrând în calea virtuţii. Aceasta e învăţătura Mântuitorului Hristos referitor la participarea celor din lumea cealaltă la soarta oamenilor vii de pe pământ (…).
Îngerii şi sfinţii, dar şi repausaţii care n-au ajuns încă la deplinătatea sfinţeniei iau parte în chip viu la viaţa noastră de pe pământ. Şi noi la rândul nostru putem contribui la îmbunătăţirea soartei lor. (…)
Prin urmare, unirea cu Dumnezeu  este fundamentul legăturii dintre oameni. De aceea, toate fiinţele morale – îngeri şi suflete -  sunt unite printr-o legătură nedezlegabilă. Nici chiar moartea nu poate rupe această legătură de iubire, căci ea, iubirea, este o poruncă a lui Dumnezeu.
Această iubire nemuritoare întru Hristos uneşte printr-o legătură veşnicvă lumea de dincolo de mormânt cu lumea de aici. Dimpotrivă, moartea, departe de a slăbi această legătură, o întăreşte. Icoana persoanei iubite, trecută în lumea nevăzută, vieţuieşte întru noi, în sufletul şi în inima noastră. Aceeaşi legătură a credinţei care ne uneşte cu Hristos, ne leagă şi de repausaţii noştri ″.

Din Părintele Mitrofan, Viaţa repausaţilor noştri şi viaţa noastră după moarte

sâmbătă, 20 august 2011

Florin Stuparu aici

    

 Un chef  în Grozăveşti în 1984, când l-am cunoscut pe Florin şi la revelion în 1995, la Liteni, unde el şi Mugur au filmat, fotografiat şi intervievat "urşi"                      
                                     


                                                           La Oprişor, în vara anului 1995
În 1995, în lanul de floarea soarelui cu fetiţa fratelui meu

                                                   

                                       La ieşirea din Primăria sectorului 1, 12 octombrie 1996

                                             La Biserica Harşu, în Craiova, 20 octombrie 1996
                                       
                                                        Cu copiii noştri, Maria Andreia, Ioan Vasile şi Ana Gabriela la Petru Vodă în vara anului 2002



În vara lui 2006, în drum spre casa ridicată de Florin la Petru Vodă

             În 1967, la grădiniţă şi în 1963 la plimbare cu tata, în ale cărui odihnitoare braţe pământeşti Florin s-a reîntors pe 4 august 2011