marți, 24 februarie 2015

Iar ceilalţi nu aveau alte motive

sunt cercetător ştiinţific
şi mă-ntreb dacă sângele meu mai e bun de ceva
l-aş da pe tot
prin ’85-’86 cu el
îmi motivam absenţele de la
armată
mi se părea normal:
dacă refuz pregătirea pentru luptă
măcar atâta eroism să am şi eu
mă gândesc în venele căror oameni au
ajuns acele porţii sănătoase de sânge
dacă ei mai trăiesc acum
ultima dată am donat în 2007
pentru bunica lui Andrei
şi ea a mai trăit un an
o mamă cocoţată pe o stâncă
îşi tăia părul şi carnea de pe ea
ca să-şi încălzească inima şi copiii
vă rog să mă credeţi:
până pe la 22 de ani
îmi imaginam pur şi simplu o găină cu şorţ de bucătărie
şi bonetă
gen mama puişorului moţat ediţie ilustrată
în faţa aragazului
mestecând într-o oală cu ciorbă de frunze şi tărâţe
şi puişorii jucându-se cu aburii
„piu-piu-piu
ce bună ciorbică face mami nostru”
de-asta într-un târziu
m-am şi apucat de hermeneutica simbolurilor

de tot felul

joi, 19 februarie 2015

Anunț

Mă interesează o locuință socială și sunt mândră de asta, aici și acum.

Dar înainte să apăs pe "Publicați" îmi vine în minte pur și simplu (adică trimis de cineva de altundeva) un poem pe cât de stângaci, pe atât de adevărat și spontan pe care l-am gândit prin 2002 pe holurile Primăriei Municipiului Bucureşti  (poate l-am și așternut pe undeva pe vreo hârtie, iar de nu-l voi fi aruncat la gunoi, se mai află şi azi prin vreun maldăr de foi):

Înotam prin aerul cel fierbinte
anii se desfoliau cuminte
prin ușile fragile de-aseară -
ce mai e pe acasă, prin sufletul tău
subțire, de vară?
Te mai lovești în obraz cu aspre cuvinte,
te mai flagelezi cu insulte înlănțuite?
Îți mai arde inima în crematoriul întortocheat
al minții tale eterne?
Dragul meu, nu-mi trimite răspuns,
nu-ți cer semne.
Doar o declarație notificată Primăriei
cum că nu ai avut locuință privată
pe teritoriul României sau că
nu ai înstrăinat-o cumva după 1989.
Una și cu alta fac două:
în cel mai scurt
şi din binecuvântate motive
ar trebui să depun un dosar
la serviciul gestiunea Spaţii Locative.
Din Bucureşti. Sau din Groteşti.
Fiindcă I'm sorry
te pup,

Lori

marți, 17 februarie 2015

Întâlnire

(1)
toţi ne-am îngrăşat în ultimul timp
şi tu eşti atât de slab
după ce ne spovedim
chefuim şi-ascultăm pink floyd
noi ne vopsim şi părul
numai tu ai albit
ţi-ai lăsat şi barbă
te-ai întors la Ierusalim
cu palmele sprijinite pe
spătarul unui scaun
te-au adus prin spatele curţii
numai trandafirului japonez nu-i place vinul
leandrul şi crizantemele de apartament
înfloresc din el ca din apă
doar trandafirul japonez a îngălbenit
paharul tău este mereu plin

(2)
am venit neîncetat
şi mi-am plimbat privirea
pe lângă fosta unitate militară din Caracal
crengile unui
copac alb îmbrăţişau
coroana unui copac verde
prin ferestrele sparte
când am vrut să fotografiez
nu ştiam
cât timp am să-ţi depăn povestea
îţi spun toate astea ca și cum
te-aș modela din coasta mea
după cum îmi cereai în somn

(3)
murdăriile poetice se curăță ușor
lacrimile mele nu te-ajută acum
stropii de noroi din interiorul umbrelei
și toată zbaterea și versurile frigide
nu conving pe nimeni
de vorbirea mea într-o altă limbă


duminică, 15 februarie 2015

vineri, 6 februarie 2015

Scrisori

ce conțineau frunze, vitamine, pilule, coroane, cercei, monade, nasturi, firimituri, aspirine, tot felul de căpăcele, de exemplu obiecte rotunde și mici, atomi de suflet sferici, subtili, era o nebună, într-un spectacol adevărat, la exigențele spectatorilor noștri n-ar fi făcut nici doi bani, dar pe mine, trebuie să recunosc, mă impresiona, mă flata în sensul că mai mult mă interoga, nu era chiar o problemă, chiar o dilemă, chiar o chestie să-mi bat capul cu ea, da' de unde, dar uite-așa, uneori în tutungerie năsturelul bleumarin de la halatul vânzătoarei avea rolul lui limitat, "dar deschiderea către ființă nu se face fără o închidere", era motivul pentru care nu ne-am cunoscut, ea era prea grăbită în toate și-avea un suflet mereu în ruină, de cuvinte ce să mai vorbesc, erau artificiale, uite bancnotele ei ferfeniță pe care se sfiește să le întindă vânzătorului, uite-o la fereastră încadrată de verde, iat-o în economia frunzelor, iat-o că în sfârșit își aprinde țigara, dar nu mai are nici-un gust, visul colorează deopotrivă ființa și neființa, lumea asta și lumea cealaltă, doimea și întregul, unitatea și nu te întreba cum adică să nu mai fie un om cu ochi și mâini și nas și urechi toate la numitorul comun al lumii a treia, nord și sud, est și vest doar fulgii sunt naturali în acest peisaj, o fereastră deschisă, era o nebună, îți spun, apoi, spre uimirea ei și mai ales a ta, ai apărut la fereastră.
Iată ce spuneai tu.