duminică, 15 ianuarie 2017

Nevoile „practice” ale sufletului poetic nemuritor


Tare mult aş fi vrut să o cunosc pe Diana despre care am auzit azi pe la prânz, după  ce se terminase Liturghia la Biserica Sapienţei şi aşteptam începerea parastasului pentru Mihai Eminescu.
Diana, în amintirea povestitoarei, era „o domnişoară tânără, cum eram şi eu pe atunci” care „în fiecare an, pe 15 ianuarie, îi făcea o colivă lui Eminescu; şi era atât de pătrunsă de momentul acesta, cum nu mi s-a mai întâmplat să văd; şi, slavă Domnului, sunt enoriaşă aici de mai bine de şaizeci de ani”. Ascultând, o vedeam pe Diana ca pe „un înger între oameni” păşind spre altar  - numai ea şi sufletul poetului, mi-o imaginam graţioasă şi în acelaşi timp serioasă, mă întrebam ce va face când se va întoarce în camera ei: va citi? va visa? va scrie?
După o emoţionantă rugăciune de cerere duhovnicească pentru sufletul românilor, a urmat ceremonia aşteptată şi mi-am dat seama că dincolo de comemorări şi evenimente omagiale dedicate poetului, dincolo de citirea lui (întru veşnica pomenire a poetului şi întru primenirea cititorului), slujbe ca aceasta la care am avut neaşteptata bucurie de a participa astăzi sunt la fel de importante pentru sufletul lui Eminescu: Părintele Marin şi părintele Alexandru au rostit şi au cântat ca îngerii puternicele rugăciuni care  îi aduc împreună pe cei prezenţi cu cei absenţi.

Poate că Diana simţea că aici, într-o biserică din aşa-numitul pe vremuri „Cartier Latin” (între Strada Miliţiei şi Strada Vigilenţei) trebuie să-l pomenească pe poetul care timp de câţiva ani a fost oaspetele frecvent al unei case din acest loc.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu