„Dialectica aceasta a morţii şi învierii devine vizibilă şi atunci cînd punem sărbătoarea Moşilor de vară în relaţie cu riturile vegetaţiei şi cu cele de fertilitate, rituri ce consacră momente ale dramei cosmice. Nu întîmplător, cea mai mare sărbătoare a moşilor este plasată într-o perioadă a regenerării pentru că « Iunie este luna în timpul căreia totul este întinerit sau întinereşte în fire, cînd sămînţa încolţită creşte şi se dezvoltă, cînd factorii unei noi procreaţii se arată » (Pamfile : Sărbătorile de vară la români, Bucureşti, 1916).
Elemente specifice unor asemenea rituri ale reînnoirii, ale re-naşterii universale, deşi mai puţin evidente, am putut totuşi constata în cercetarea noastră de teren.
In primul rînd, trebuie să reamintim că frunzele sau crengile de tei (şi de nuc) apar în toate secvenţele la ceremonialurile funerare (…). Incă de vineri, femeile adunau frunze şi crengi de tei (chiar din curtea bisericii); pe care aveau să le împrăştie duminică pe drumul spre cimitir ; coroanele puse pe cruci duminica erau împletite din frunze de tei. De altfel ţăranii din Dobroteşti numesc această zi şi Duminica Teiului. De asemenea, în apa folosită luni la spălatul picioarelor se fierb frunze de tei şi de nuc, alături de alte plante (brusture şi usturoi). Or, « puterea arborelui este validată de o ontologie : arborele e încărcat de forţe sacre şi aceasta se datorează faptului că e vertical, că se dezvoltă, că îşi pierde frunzele şi le redobîndeşte, aşadar că se regenerează (« moare » şi « învie »), de nenumărate ori. (…) de aici, obiceiul ca primăvara sau la începutul verii să se taie crengi verzi şi să se atîrnă la casă » (M. Eliade : Tratat de istorie a religiilor). (Obicei pe care l-am văzut şi la Dobroteşti şi care e atestat alături de celelalte de numeroşi autori pe tot cuprinsul ţării.(Sim. Fl. Marian, T. Pamfile, C.R. Cadin ( ?) ş.a.))
Un alt simbol al vieţii sînt şi florile care se leagă de toarta cănilor împărţite sîmbătă dimineaţa sau se împletesc în cununile de pe cruce, împreună cu teiul.
Inceputul verii înseamnă nu numai regenerarea vegetaţiei, dar şi a cosmosului întreg. Este o perioadă de mare tensiune (ca la toate „trecerile”), de mare încleştare, la sfîrşitul căreia Viaţa va ieşi triumfătoare. Prin modul său specific de-a fi în Cosmos, ţăranul este direct implicat în confruntarea universală dintre „Bine” (viaţă, creştere) şi „Rău” (moarte, distrugere). El este integrat acestor ritmuri temporale benigne sau nocive. Pentru a se proteja pe sine şi recoltele sale de acţiunea forţelor ostile vieţii (fie personificate, „duhuri”, „zîne” „Rusalii”), fie „naturale” (grindină, tunet, trăsnet etc.), ţăranul performează o serie de rituri de fertilitate şi respectă anumite restricţii rituale. Incă se mai respectă interdicţia de a munci la cîmp în anumite zile : Joile dintre Paşti şi Duminica Mare, precum şi zilele de Rusalii, Stratul de Rusalii (miercuri, în ajunul joiei a patra), Armindenul (1 mai) şi Rusaliile ce cad luni după Duminica Mare. Ignorarea prohibiţiei pune în pericol atît recolta, care va fi bătută de grindină, cît şi pe ţăran. (…) (Cel „luat din Rusalii”, nu poate fi vindecat decît prin dansul Căluşarilor).
Aşa cum spuneam, începutul verii (mai-iunie) este perioada în care seminţele îngropate în pămînt răsar şi se dezvoltă, „învie” într-o nouă recoltă. Tot acum sunt celebraţi şi morţii („moşii”) pentru că „agricultura îl introduce pe ţăran într-un domeniu aflat, într-un fel, şi sub jurisdicţia morţilor. (…) Morţii şi seminţele pătrund în dimensiunea htonică, numai lor accesibilă. Asemnea seminţelor, morţii aşteaptă revenirea lor la viaţă. De aceea ei se apropie de cei vii mai ales în momentele de maximă tensiune vitală, adică la sărbătorile fertilităţii) ”. (Credinţa că defunctul nu a dispărut definitiv, ci doar s-a retras într-o altă dimensiune este încă foarte puternică. In cimitirul din Dobroteşti, de Rusalii, femeile „vorbesc la cruce” cu cei morţi, comunicîndu-le evenimentele importante petrecute în absenţa lor).
Un alt element care trădează legătura dintre morţi, fertilitate şi regenerare este apa, folosită în diferite momente ale ritualului funerar.
Riturile din Sîmbăta Moşilor debutează cu împărţeala de dimineaţă, care constă din căni mari umplute cu apă, pîine („colaci”) şi lumînări. (Este un cult familial, în care finii îi vizitează pe naşi, nepoţii pe unchi, etc., sau, cum ne spunea preotul (…) „cei mai mici se duc la cei mai mari în grad”). Intrebînd despre semnificaţia împărţelii de apă, mi s-a răspuns că mortului îi e sete, şi că trebuie să bea apă”.
In primul rînd, trebuie să reamintim că frunzele sau crengile de tei (şi de nuc) apar în toate secvenţele la ceremonialurile funerare (…). Incă de vineri, femeile adunau frunze şi crengi de tei (chiar din curtea bisericii); pe care aveau să le împrăştie duminică pe drumul spre cimitir ; coroanele puse pe cruci duminica erau împletite din frunze de tei. De altfel ţăranii din Dobroteşti numesc această zi şi Duminica Teiului. De asemenea, în apa folosită luni la spălatul picioarelor se fierb frunze de tei şi de nuc, alături de alte plante (brusture şi usturoi). Or, « puterea arborelui este validată de o ontologie : arborele e încărcat de forţe sacre şi aceasta se datorează faptului că e vertical, că se dezvoltă, că îşi pierde frunzele şi le redobîndeşte, aşadar că se regenerează (« moare » şi « învie »), de nenumărate ori. (…) de aici, obiceiul ca primăvara sau la începutul verii să se taie crengi verzi şi să se atîrnă la casă » (M. Eliade : Tratat de istorie a religiilor). (Obicei pe care l-am văzut şi la Dobroteşti şi care e atestat alături de celelalte de numeroşi autori pe tot cuprinsul ţării.(Sim. Fl. Marian, T. Pamfile, C.R. Cadin ( ?) ş.a.))
Un alt simbol al vieţii sînt şi florile care se leagă de toarta cănilor împărţite sîmbătă dimineaţa sau se împletesc în cununile de pe cruce, împreună cu teiul.
Inceputul verii înseamnă nu numai regenerarea vegetaţiei, dar şi a cosmosului întreg. Este o perioadă de mare tensiune (ca la toate „trecerile”), de mare încleştare, la sfîrşitul căreia Viaţa va ieşi triumfătoare. Prin modul său specific de-a fi în Cosmos, ţăranul este direct implicat în confruntarea universală dintre „Bine” (viaţă, creştere) şi „Rău” (moarte, distrugere). El este integrat acestor ritmuri temporale benigne sau nocive. Pentru a se proteja pe sine şi recoltele sale de acţiunea forţelor ostile vieţii (fie personificate, „duhuri”, „zîne” „Rusalii”), fie „naturale” (grindină, tunet, trăsnet etc.), ţăranul performează o serie de rituri de fertilitate şi respectă anumite restricţii rituale. Incă se mai respectă interdicţia de a munci la cîmp în anumite zile : Joile dintre Paşti şi Duminica Mare, precum şi zilele de Rusalii, Stratul de Rusalii (miercuri, în ajunul joiei a patra), Armindenul (1 mai) şi Rusaliile ce cad luni după Duminica Mare. Ignorarea prohibiţiei pune în pericol atît recolta, care va fi bătută de grindină, cît şi pe ţăran. (…) (Cel „luat din Rusalii”, nu poate fi vindecat decît prin dansul Căluşarilor).
Aşa cum spuneam, începutul verii (mai-iunie) este perioada în care seminţele îngropate în pămînt răsar şi se dezvoltă, „învie” într-o nouă recoltă. Tot acum sunt celebraţi şi morţii („moşii”) pentru că „agricultura îl introduce pe ţăran într-un domeniu aflat, într-un fel, şi sub jurisdicţia morţilor. (…) Morţii şi seminţele pătrund în dimensiunea htonică, numai lor accesibilă. Asemnea seminţelor, morţii aşteaptă revenirea lor la viaţă. De aceea ei se apropie de cei vii mai ales în momentele de maximă tensiune vitală, adică la sărbătorile fertilităţii) ”. (Credinţa că defunctul nu a dispărut definitiv, ci doar s-a retras într-o altă dimensiune este încă foarte puternică. In cimitirul din Dobroteşti, de Rusalii, femeile „vorbesc la cruce” cu cei morţi, comunicîndu-le evenimentele importante petrecute în absenţa lor).
Un alt element care trădează legătura dintre morţi, fertilitate şi regenerare este apa, folosită în diferite momente ale ritualului funerar.
Riturile din Sîmbăta Moşilor debutează cu împărţeala de dimineaţă, care constă din căni mari umplute cu apă, pîine („colaci”) şi lumînări. (Este un cult familial, în care finii îi vizitează pe naşi, nepoţii pe unchi, etc., sau, cum ne spunea preotul (…) „cei mai mici se duc la cei mai mari în grad”). Intrebînd despre semnificaţia împărţelii de apă, mi s-a răspuns că mortului îi e sete, şi că trebuie să bea apă”.
Florin Stuparu, Fragment din ciorna studiului „Moşii de Vară la Dobroteşti”, bazat pe cercetare de teren, 1992
