„O zonă a Craiovei uitate, o utopie a tăcerii”
După o săptămână de mers cu tramvaiul, poetul ajunse, în sfârşit, la Colegiul Carol I. Deci:
În cadrul lecturilor publice iniţiate de USR din România, pe data de 9.06.2011 poetul Ionel Ciupureanu a citit din volumul lui recent, "Mişcări de insectă" (Casa de Editură Max Blecher, 2010) la Colegiul Carol I din Craiova.
Evenimentul a avut loc cu sprijinul profesorului şi scriitorului Aurelian Zisu care a ţinut cu acest prilej o lecţie de literatură română contemporană cu elevii de clasa a-X-a şi cu poetul.
Aurelian Zisu, profesorul: ...Ionel Ciupureanu este un poet important, un poet prins în literatura română. Un poet despre care se va vorbi, fiindcă voi ştiţi că despre poeţi se vorbeşte mai mult în posteritate, decât în contemporaneitate. Dar poetul pe care-l aveţi azi între voi...haideţi, haideţi, nu-i nici-o problemă, vă rog...haideţi, copii!...Totul trebuie să fie natural, fără festivisme fiindcă...Ioana, poţi să-ţi iei un scaun şi poţi să stai şi lângă Ada, sau, uite, cum stau ele trei acolo...important este să staţi grupaţi, să auziţi poezia, asta mă interesează pe mine...Şiii...Aaşa...Lângă Eugen...De când vrei tu să stai lângă Eugen! În sfârşit, Eugene, ţi-a surâs norocul, vezi? (vociferări mici). Da, dar el era timid şi nu-ţi spunea...Reiau ideea. Şi începând din momentul ăsta vă promit că vă voi aduce – acum la anul – poeţii şi scriitorii de-alături, ca să vedeţi că nu sunteţi singuri printre maşini şi alte prostii umane şi întotdeauna poeţii vă vor fi alături pentru înălţarea spiritului vostru. Despre poetul Ionel Ciupureanu pot să vă spun că seamănă cu Bacovia. Şi s-a şi scris că modelul poetic este bacovian. El seamănă cu el însuşi, are un univers poetic personal, are o stilistică poetică personală, aşa încât pot să vă spun cu mâna pe inimă şi pe literele pe care le cunosc eu că este un poet pe care vă rog să-l ascultaţi. Te rog, poete, să le citeşti acestor frumoşi copii care înţeleg poezia, ai să vezi, sunt sigur! Dacă vrei să le spui câteva lucruri înainte...El e cam timid...
Ionel Ciupureanu:...Sînt bucuros că de la facultate, de când eram eu în facultate, m-am împrietenit cu profesorul vostru şi-o ţinem tot aşa de zeci de ani...
A.Z: Zi-i cu Aurelian Zisu, că ei ştiu că mă cheamă aşa...
I.C.: Da, da...Şi...şi eu cred că e bine ce face el...,pentru că mai sunt câţiva scriitori în Craiova, care chiar sunt foarte buni. Dacă...Şi eu cred că ar fi bine să continue ideea aceasta...
A.Z.: Cu o singură condiţie: să nu mor eu şi să citeşti tu acum.
I.C.: Da.
A.Z.: Hai!
I.C.: Păi o să citesc ceva şi...
A.Z.: Te rog! Te rog...Pe urmă poţi să porţi şi un dialog cu ei...Poţi să le spui câteva lucruri...De-acum înainte...N-am microfon!
I.C.: În decembrie anul trecut mi-a apărut al şaselea volum la editutura, se cheamă Casa de Editură Max Blecher din Bucureşti, condusă de un foarte bun poet şi tânăr, are 27 dea ni, Claudiu Komartin, care are un cenaclu care se cheamă tot Max Blecher, ce este girat de Uniunea Scriitorilor şi...şi acuma vă citesc...Păi... vă citesc aşa, la-ntâmplare, câteva...
Se clatină şi microbii.........................................................................................................
Faţa de masă deasupra.....................................................................................................
Sprijină-te de ce mă agăţ..................................................................................................
A.Z.: Poeţii aşa citesc ei...trebuie să-i lăsaţi să citească...Pe urmă o să vă citesc şi eu o poezie a lui...
I.C.: Mai bine decât mine...
A.Z.: Nu. Poeţii să ştiţi că-şi citesc întotdeauna propriile poezii mult mai greu..Aşa sunt ei ...Alta, hai!
Să merg, să mă amuz, să fiu trează.... ........................................
I.C. :Citesc aşa...mai plat...
A.Z.: Citeşti bine...Să ştiţi că noi suntem şi prieteni.
I.C.: Păi da, că v-am spus mai devreme...
A.Z.: Hai ...Şi vreau să te audă. Îl auziţi, da?
Clasa: Daaa...
A.Z.: I-auzi, că te aud.Hai, citeşte!
Iar gurile noastre..............................................................................................................
O tulburare........................................................................................................................
I.C.: Oofff...
A.Z.: Ce, obosişi?
I.C.: Nu obosii, dar sper să nu-i plictisesc...
A.Z.: Păi tu nu vezi că nu-i plictiseşti? Nu vezi cum te ascultă? Ce-ai?
I.C.: Bine!
A.Z.: Ăştia sunt elevii lu’ Zisu, nu alţi elevi.
I.C.: Da, da’...
A.Z.: Tu nu vezi cum te-ascultă?
Scopuri divine.................................................................................................................
Mi se pare....
Lumina unde mă aflu......
Ceva tulbure..............................................................................................................
I.C.: Mai citesc?
A.Z.: Nu-nu, mai citeşte, că...ştii de ce mă uit? Îmi fac un plan, pentru că până la urmă, voi vorbi şi despre esenţa cărţii tale. La-nceput te prezentai, da’ dup’aia fac şi nişte critică.
I.C.: Da, adică nu ştiu...tu ştii.
A.Z.: Păi ca să se-aşeze lucrurile ca lumea...Citeşte...Doamnă, ne-nregistraţi?
Eu: Da, bineînţeles!
A.Z.:Păi aşa spuneţi!...Atunci tac.
I.C.:
Numai iubirea care moare...............................................................................................
Mişcări de insectă.............................................................................................................
I.C.: Aşa am dat titlul volumului...Mai citesc?
A.Z.:Sigur! Vreţi să mai citească?
Clasa: DAAA!
A.Z.:Auzişi ce ziseră?
I.C.: Dar...adică să nu ziceţi din complezenţă...Păi eu de unde să ştiu?
A.Z.: M-ai auzit vreodată pe mine vorbind din complezenţă?
I.C.: Tu nu...pe tine te ştiu. Dar pe ei nu-i cunosc.
A.Z.: Măi...Ei sunt fibrele mele. Şi taci.
I.C.: Şi tac şi citesc.
A.Z.:Citeşte şi taci. De-aici...Nu râde, nu plânge, citeşte-nainte!
Ceva mai există.................................................................................................................
Doar gura ta.....................................................................................................................
Agitaţia cuiva mai trebuie şi cârpită...............................................................................
I.C.: Haideţi, că vă mai citesc una şi gata!
A.Z.: Două!
I.C.: A?
A.Z.: Mai citeşte...Îi simt eu că mai vor. Hai, mai citeşte...De-aici...
I.C.: Bine...
Dacă mai eram.................................................................................................................
Câteva legături şi o invazie............................................................................................
I.C.: Hai şi mai citesc una şi gata!
Vreau să spun...................................................................................................................
(Aplauze).
A.Z.: Vreau să-l asigur pe I.C. că... le-a plăcut poezia ta. Fiindcă cât sînt de cuminţi cum îi vezi, sunt şi năbădăioşi cum îi vezi: fiindcă sunt adolescenţi pe mare...
I.C.: Păi da, şi ar fi fost bine să fie şi mai năbădăioşi...
A.Z.: Păi nu pot, fiindcă dacă ei sunt adolescenţi pe mare, ei nu pot să fie atât de năbădăioşi, ei calcă valurile în picioare, cum călca Iisus pe mare, aşa că...
I.C.: Îmhî...Tu ştii mai bine.
A.Z.:Dacă nici eu nu-i ştiu, cine să-i ştie? Hai să vă citesc şi eu!...Există o mare discuţie, s-au făcut şi studii - sunt poeţi care îşi citesc cu greu poezia. El chiar îşi citeşte bine poezia, dar sunt poeţi care îşi citeau cu greu poezia; de exemplu Marin Sorescu, un mare poet, bâlbâit, se bâlbâia şi abia reuşea să termine un vers în câteva minute. Nichita Stănescu avea o lectură aşa, suavă, duioasă: „Îîîn-gee-rul aaa veee-nit”...Cam în stilul acesta. Vă-nchipuiţi că nu ştiu cum îşi citea versurile Eminescu. Se zice că - din ce-am citit despre lecturile lui la Cenaclul Junimea din Iaşi, în casa lui Pogor- avea o voce gravă, baritonală. Şi era foarte recalcitrant: în momentul în care auzea un zgomot, îi cerea lui Maiorescu să-l dea afară pe ăla. Şi mi se pare normal: poezia nu se poate asculta în zgomote. Eu sunt sigur că atâta timp cât a citit Ionel Ciupureanu, voi nici n-aţi auzit maşinile. Că timpul s-a oprit, exact cum zice Eminescu: „Timpul mort şi-ntinde trupul/Şi devine veşnicie”. Cred că aţi avut o clipă de veşnicie. Şi dacă el îmi dă voie, nu protocolar, dacă-mi dai voie, - că eu ştiu ce ţi-o trece prin cap? ...poeţilor le poate trece prin cap orice, şi oricând şi oricum ...
I.C.: Sînt cuminte...
A:Z:: ...şiii...dacă...îmi dai voie să citesc şi eu...
Pot să şi tac: „Ai dat cu vopsea te-ai umplut de vopsea/erai şi cu mine şi cu tot ce mai era acolo/nu?/în afară de noi nu/şi-atunci ce faci? îl visez pe Ionel şi şterg geamurile/ plâng noaptea cu varul pe mine/ fiindcă da da sângele meu se dilată şi visez cu uşurinţă/ şi-atunci ugerul îmi iese din zugrăveală/dar ce-ar trebui să fac?/ să nu-ţi mai imaginezi asta să faci/dacă trebuie mă îngrop/ şi singură că se poate/ îl visez pe ionel să văd dacă mai trăieşte/dar pot să şi tac/că lumea-mi spune să tac”.
A.Z.: Este aici o parodie a existenţei şi a morţii în acelaşi timp. Credcă aţi observat în poezia lui Ionel Ciupureanu acest amestec de tragic şi ironic în acelaşi timp. Se discută astăzi foarte mult despre postmodernism. Eu spun: să se discute. Postmodernismul este şi nu este. Asta nu înseamnă că este ca „La steaua” lui Eminescu. Adică este şi nu este asta înseamnă că postmodernismul este aşa cum l-a definit Cărtărescu...şi să fie numai al lui! Poeţii nu aparţine unui curent. Cine încearcă să-i înregimenteze pe poeţi, nu poate. Arghezi sparge tiparele : nu poţi să spui că e modernist, tradiţionalist, cum s-a spus. Blaga, la fel: este expresionist în Poemele luminii şi este postmodernist în volumul În marea trecere. Eminescu este uluitor de postomodern în Epigonii: „Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate, voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate, strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea”. Vedeţi ce definiţie alambicată, şi aşa mai departe. Poezia lui Ionel Ciupureanu este o poezie care se înscrie într-o altă zonă a liricii contemporane româneşti. Este o zonă a Craiovei uitate. Nu toţi poeţii care au reuşit să debuteze în jurul anului 1980...se vor agăţa în panoplia de lectură - să zicem - a unui cititor adolescent de peste 100 de ani sau de la Carol I de astăzi. O să fac odată şi experienţa asta. Să aduc şi din altă zonă a ţării şi aşa mai departe. Însă ce vreau să vă spun? A existat - şi el prinde în poezie aceasta- o utopie a tăcerii. Este o zbatere. Aceste falii, dacă observaţi că versurile se aşază pe pagină în falii, în tăieturi. Nu sunt versuri lungi, nu sunt pe tehnica asta, cum v-am mai spus eu, a ingambamentului, care să continue, ca la Blaga. Sunt versuri sincopate. Ce înseamnă aceste sincope? Înseamnă nişte răcnete care ies pe gură, înseamnă ţipete, nişte...dacă vreţi, nişte suflete sparte în cioburi de o voce. Ceva vrea să iasă din mine, să spună, să murmure. Dar se opreşte. Mi-e frică...spunem noi la un moment dat...mă includ şi eu printre ei. Noi suntem nişte poeţi ai fricii ....La propriu. Nu avem cum să refuzăm acest sentiment care ne-a... ne-a....maltratat...cum să zic?...Nu găsesc cuvântul. Ne-a ciuruit, poftim. Şi care ne mai ciuruieşte. Sau ciuruie. Şi care nu e un fleac. Frica n-a fost niciodată un fleac. Dar ştiţi ce-am învăţat din frică? – şi el asta vrea să arate. Şi am să vă mai citesc o poezie în care o să vedeţi că poezia lui Ionel Ciupureanu este o poezie a fricii, a zgomotului dinăuntru spart pe buze, dar buzele tot rostesc ceva, exact ca şi când muribundul ar vrea să spună că eu mor, dar şi voi muriţi. Un substitut...................................................................................
Iată : „Scâncind încet, sau doar” - ca să vin la ideea aceasta a scâncetului, a ţipătului dinlăuntru, care vrea să se audă, dar nu se poate auzi din cauza fricii din noi. Daar...Poeţii fricii au învăţat întotdeauna să nu se mai teamă de nimic. Nici de moarte. Moartea devine la un moment dat un joc. Nu mai este o tragedie. În momentul în care Rainer Maria Rilke, marele poet german era grav bolnav şi i se spusese că n-are voie să miroase un trandafir că i se va agrava, i se va declanşa boala, cancerul pe care-l avea - avea leucemie şi aceasta i se spusese: că putea să se declanşeze la un simplu miros de trandafir. De la fereastră a văzut o florăreasă, a chemat-o să miroase un trandafir. Şi-a murit. Fiindcă nu i-.a fost frică de moarte. Dacă ştii ce-i aia, de ce să-ţi mai fie frică? Poezia lui Ciupureanu asta este. V-am discutat-o din punct de vedrere stilistic, despre cum se-aşază ea în text. Iată: Un substitut cu obiecte din vis. Este o poezie total nominală., vă fac analiză pe text acum. Fiindcă voi ştiţi că eu fac lucruri serioase, nu de amorul artei. Este o poezie nominală. Hugo Friedrich vorbea despre asintaxismul poeziei moderne. Ciupureanu nu se teme să fie nici modern, nici postmodern, nici clasic, nici romantic. Este el. Un poet nu se gândeşte, când scrie, la un curent literar: domne, eu astăzi vreau să scriu o poezie expresionistă. Daca face-aşa, să facă, da’ nu este un poet, este un versificator in domeniul curentului respectiv. Şi-ntotdeauna, cei care au vrut sădemonstreze ceva -un curent, o idee- nu au reuşit. Dar la Ionel Ciupureanu este poezie. El respiră , aţi văzut, îşi trăgea aerul pe nări, şi mişcările, mişcările poeţilor, felul lor şi-aşa mai departe...Când eşti cu un poet în viaţă, chiar în faţa lui, trebuie să ai grijă. Pentru că rişti, în momentul în care eşti în faţa lui. Chair să fii înjurat. Ceea ce s-a întâmplat, când cineva mi-a discutat mie o poezie. I-am luat cartea din mână şi i-am zis: Pleacă de-aci! Sper să nu fie cazul. Asa...”Un substitut. Cu obiecte din vis”. Voiam să vă spun: ce înseamnă aşezarea în text a cuvintelor, fără o ordonare strictă, fără o topică strictă, fără o gramatică riguroasă, care să normeze, care să închidă textul aşa, cum v-aş închide eu acuma cu un gard de sârmă ghimpată „Un substitut cu obiecte din vis....nimic”. Deci observaţi: este aceeaşi teroare care pare să se estompeze şi va ramâne în emoţia vostră. Râmâne în emoţia celui care o citeşte. O poezie nu trebuie înţeleasă. O poezie trebuie auzită exact cum aţi făcut voi astăzi şi vă mulţumesc şi să ştii că au fost sinceri.
I.C.: Da, mă bucur!
A.Z.: Fără, era să zic fără condoleanţe, protocolare...fără...condoleanţe protocolare, aşa, ca să facem un oximoron întors pe dos.: „Trupurile mele îşi imaginează o bucată de sînge”. Iată o poezie... La un moment dat, poetul este în lume şi zice: hai mă, să stau de vorbă şi cu voi, să vedem! Că sînteţi şi voi oameni ca şi mine şi eu sunt şi eu om, ca şi voi. Hai să zicem şi chestia asta. Cum ziceţi şi voi... Da să vedem ce zice el: „Trupurile mele îşi imaginează o bucată de sânge”. Deci ca şi când ar vrea să trăiască. De care se agaţă, să zicem, imaginaţia. Aici este o artă poetică parodică. Adică, domne, om fi noi poeţii cât om fi de nemuritori, da’ suntem şi muritori, şi chiar dacă ni se agaţă de trup imaginaţia - oare asta să însemne totul? Oare asta să fie calea de urmat a existenţei unui om normal? În cotidian...să zicem. „Mă sculam şi adormeam” – iată acte normale pe care le face un om...dar până-n zori...şi-acum vine exact ce vă spusei eu, l -am pătruns critic: „dar până-n zoru îmi este frică de ghearele astea care-mi vorbesc”. Fiindcă întotdeauna unui poet îi este frică de tot. „Merg printre lucruri şi ele mă zgârie”- zice poetul, Labiş zicea „Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi”. De aceea nu există nimic in univers care să nu poată fi receptat, care să nu poată fi răsturnat, tot universul se răstoarnă aşa, ca şi cum Dumnezeu ar vomita lumea înăuntrul poetului. De aceea poeţii sunt firi aparte, deşi sunt vii, poate mai vii, fiindcă au un regim de sensiblilitate pe care şi Dumnezeu şi dracul îl ştiu laolaltă Felicitări, Ionel Ciupuraenu! Acuma nu ne faci poze?
Eu:: Zâmbiţi,vă rog!
A.Z.: Păi da’ noi nu putem să zâmbim. Ăsta e un momnent de istorie literară. Ai grijă cum faci poza!...Copii, acum voi, fiindcă...dacă un scriitor ar scrie numai pentru el, atunci, atunci s-ar hrăni numai cu cuvinte. V-a placut poezia lui? Da’ sincer, adică este o poezie a sensibilitătţii, nu o bgatelă. Nu vă voi aduce niciodată altceva.
I.C.: Voiam să vă spun ceva interesant pentru voi. Când eram în clasa a IV-a...
A.Z.: Ai luat premiu’ntâi.
I.C.:...Tovarăşa invăţătoare- că aşa se zicea atunci- după vacanţă ne-a spus să scriem ce-am făcut în vacanţă, în cel puţin trei pagini de text.
AZ. Cel puţin?! Într-a patra?!
IC :Da, intr-a patra.
A.Z.: Şi cât ai scris? Să nu spui c-ai scris o jumătate de cuvânt!
I.C.:...şi la sfârşit ne-a spus: puteţi să scrieţi şi o poezie. Şi eu leneş fiind, mă gândeam: „ Doamne-Dumnezeule, trei pagini! E enorm! Ce-ar fi să-ncerc o poezie? Şi aşa am scris o poezioară acolo şi am fost surprins ca tovarăşa învăţătoare a fost aşa de încântată de poezie. Le-a citit elevilor ce-am scris eu. Şi eu credeam c-am scris-o să scap de-o corvoadă...Şi de-atunci am zis: ce-ar fi să continui?
A.Z.: Iată că i-am smuls o mărturie interesantă: cum a inceput el să scrie.
I.C.: Când eram la liceu...
A.Z.:...erai mai tânăr şi la trup curat...
I.C.: Aşa... ne predase Macedonski şi aproape toţi colegii mei luaseră note, eu eram aproape singurul vizat să m-asculte. Şi mi-a venit o idee interesantă: ce-ar fi să scriu nişte rondeluri şi să-i spun pofesoarei mele că sunt ale lui Macedonski?
A.Z.: Aşa am făcut eu cu Bacovia... nu v-am spus vouă, celor de-a doouăşpea...
I.C.: Şi dincolo de faptul că m-asculta, pentru că aproape toţi erau cu note în afară de mine, eu i-am spus: doamna profesoară, am învăţat nişte rondeluri de Macedonski, aţi vrea să le recit?
A.Z.: Da’ erau poeziile tale...
I.C.: Da, da! Şi colegii mei ştiau figura. Şi-a mers. Nu s-a prins.
A.Z.: Eu am luat zece la Bacovia. Nu s-a prins nici la mine. Păi ce, profesorii citesc?...
I.C.: Da’ pe mine m-a încântat ideea că ceva-ceva talent aveam, din moment ce nu erau aşa de proaste textele mele felicitate.
A.Z.: Numai profesorii cu P mare citesc, ăia cu p mic nu citesc. Şi ţia-a dat zece?
I.C.:Da, evident.
A.Z.: Voi să nu faceţi aşa, că eu nu-s unul cu p mic. Foarte frumos ne-ai spus că ai fost adolescent. Încă o dată, fără protocoale...da’ ia sa fiu si eu o dată protocolar!... Doomnule...nu, nu pot sa fac aşa ceva, noi facem parte din aceeaşi familie spirituală şi n-o să vă aduc aici poeţi din altă familie spirituală, fiindcă voi aţi aduce în casă pe cineva pe cine nu suportaţi? Cum adică?
I.C.: Eu am avut norocul să fiu prieten cu el de zeci de ani şi...
A.Z.:Nu, aicea nu e vorba numai de-o prietenie, să zicem: nu e vorba de o prietenie care se poate defini. Prietenia nu se poate defini. Nichita Stănescu spunea că a avea un prieten este mai imporatnt decât a avea un înger.O vorbă...da’ vezi, că îngerul nici nu-l vezi, si-atunci niciodată nu poţi să-l defineşti. Ca să nu vă ţin in pauză, că s-a sunat, să-i mulţumim poetului Ionel Ciupureanu, că am facut bine ce-a făcut OK?
Clasa: Daaa....( Aplauze).
A.Z.: Doamnă, faceţi o poză şi cu clasa!
Eu: Neapărat!
