Excelenţă,
Nu mai pot participa la dezminţirea timpului d-voastre, şi pentru că nu cunosc nimic altceva în afară de mine şi cele o 111 fiinţe pe care le iubesc, regret nespus că noi doi nu putem comunica normal nici măcar prin corespondenţă. Ca dovadă, dumneavoastră desigur veţi spune: Dacă avem ceva să ne spunem, atunci cu siguranţă se construieşete o cale.
Iată, eu am găsit-o!
Vreau să vă spun că vina fundamentală de care sunt acuzată este aceea a regularităţii cvasicontradictorii a felului meu de a fi: o jumătate a chipului meu este dionisiacă, cealaltă apolinică. Dar asta numai în aparenţă. În fapt, atomii cărnii mele nu se deosebesc prin nimic de atomii de hidrogen care încă n-au ars în soare.
De asemenea, vreau să vă încunoştiinţez că trepăduşii care vă slujesc şi se ramifică până în halourile celor mai nebănuite întreprinderi mici şi foarte, foarte mici mi-au petrecut din timp belciuge bune prin aripi. Şi bine au făcut! Pentru că altfel n-aş mai fi putut sta cu faţa răsturnată spre societate nici măcar o clipă.
Numesc asta un bun general-uman câştigat.
Altceva mă îndeamnă însă să vă aduc această jalbă.
Este vorba de cele câteva motive pentru care la noi, oamenii - câţi vom mai fi rămas - zilele şi, vai, uneori chiar nopţile nu sunt altceva decât prelungirea umbrei lor.
Ideile care cândva ne devorau n-au fost de-ajuns ajuns până la zilele-n care soarele răsare şi se-ascunde "după nişte măguri", după nişte reguli fixe.
În acest sens, o cercetare atentă a urmelor încapsulate oricărei memorii nestinse şi netransformabile va scoate la iveală un principiu unificator clipă de clipă al conştiinţelor sfâşiate de crize. Vă las să-l descoperiţi, sau chiar să-l bănuiţi, de veţi avea gentileţea. Apoi voi muri. Şi noi murim cu toţii, Excelenţă.
Dar mai întâi de asta trebuie să trăim, ca să nu murim mai răi decât ne-am născut. Iar eu trăiesc, chiar dacă vreau - fără să pot în clipa asta - ciocolată. Ciocolată cu astenie de vară şi excursii neaşteptate la capătul curcubeului pe care chiar îl ating, îndemnată de aceia pe care îi iubesc. Şi asta nu numai în vis, vă asigur, cu toate că sunt conştientă că această bucurie a mea s-ar putea să vă întristeze, căci nu o puteţi controla.
Dincolo de aceste divagaţii ţin să vă încredinţez de mirarea mea, ţintuită în toate zările binecuvântate de propria-mi bucurie că am cinci degete la o mână, patru roţi la carul mare, trei crai vin din depărtare, două mâini copilul are, una este luna. Şi, hai (deţi) să zicem cinci, să se facă şase! Ştiaţi? Şase zile lucrătoare, cinci degete la o mână, patru roţi la carul mare, trei crai vin din depărtare, două mâini copilul are, una este luna. Şi-acum hai să zicem saşe, să se facă şapte, că ce-o să fie?!: Şapte zile-n săptămână, şase zile lucrătoare - Bis. Şi mai apoi strigarea vine cum ne taie capul, dar eu zic: ce-ar fi să ne gândim la ziua a opta precum Berdiaev? Ce-i drept, el trăia la Paris.
Trebuie să mai ştiţi că orice aţi face dumneavoastră şi trepăduşii prelungiţi prin te miri ce unghere ca să se înfrupte din răsplata nopţilor noastre nedormite - eu îmi iubesc foarte mult degetul mic de la mâna stângă: pentru că e singur, pentru că de unul singur nu mă poate ajuta cu aproape nimic.
În aceeaşi ordine de idei, eu ştiu că haosul apare deîndată ce ne încălzim la candela unor modele de nonconformism. Dar mai presus de toate ştiu că filozofia chiriaşului grăbit trebuie însuşită chiar şi atunci când ne aflăm în anacronicul univers euclidian.
So,
http://www.youtube.com/watch?v=JaJIQmIei14
Nu mai pot participa la dezminţirea timpului d-voastre, şi pentru că nu cunosc nimic altceva în afară de mine şi cele o 111 fiinţe pe care le iubesc, regret nespus că noi doi nu putem comunica normal nici măcar prin corespondenţă. Ca dovadă, dumneavoastră desigur veţi spune: Dacă avem ceva să ne spunem, atunci cu siguranţă se construieşete o cale.
Iată, eu am găsit-o!
Vreau să vă spun că vina fundamentală de care sunt acuzată este aceea a regularităţii cvasicontradictorii a felului meu de a fi: o jumătate a chipului meu este dionisiacă, cealaltă apolinică. Dar asta numai în aparenţă. În fapt, atomii cărnii mele nu se deosebesc prin nimic de atomii de hidrogen care încă n-au ars în soare.
De asemenea, vreau să vă încunoştiinţez că trepăduşii care vă slujesc şi se ramifică până în halourile celor mai nebănuite întreprinderi mici şi foarte, foarte mici mi-au petrecut din timp belciuge bune prin aripi. Şi bine au făcut! Pentru că altfel n-aş mai fi putut sta cu faţa răsturnată spre societate nici măcar o clipă.
Numesc asta un bun general-uman câştigat.
Altceva mă îndeamnă însă să vă aduc această jalbă.
Este vorba de cele câteva motive pentru care la noi, oamenii - câţi vom mai fi rămas - zilele şi, vai, uneori chiar nopţile nu sunt altceva decât prelungirea umbrei lor.
Ideile care cândva ne devorau n-au fost de-ajuns ajuns până la zilele-n care soarele răsare şi se-ascunde "după nişte măguri", după nişte reguli fixe.
În acest sens, o cercetare atentă a urmelor încapsulate oricărei memorii nestinse şi netransformabile va scoate la iveală un principiu unificator clipă de clipă al conştiinţelor sfâşiate de crize. Vă las să-l descoperiţi, sau chiar să-l bănuiţi, de veţi avea gentileţea. Apoi voi muri. Şi noi murim cu toţii, Excelenţă.
Dar mai întâi de asta trebuie să trăim, ca să nu murim mai răi decât ne-am născut. Iar eu trăiesc, chiar dacă vreau - fără să pot în clipa asta - ciocolată. Ciocolată cu astenie de vară şi excursii neaşteptate la capătul curcubeului pe care chiar îl ating, îndemnată de aceia pe care îi iubesc. Şi asta nu numai în vis, vă asigur, cu toate că sunt conştientă că această bucurie a mea s-ar putea să vă întristeze, căci nu o puteţi controla.
Dincolo de aceste divagaţii ţin să vă încredinţez de mirarea mea, ţintuită în toate zările binecuvântate de propria-mi bucurie că am cinci degete la o mână, patru roţi la carul mare, trei crai vin din depărtare, două mâini copilul are, una este luna. Şi, hai (deţi) să zicem cinci, să se facă şase! Ştiaţi? Şase zile lucrătoare, cinci degete la o mână, patru roţi la carul mare, trei crai vin din depărtare, două mâini copilul are, una este luna. Şi-acum hai să zicem saşe, să se facă şapte, că ce-o să fie?!: Şapte zile-n săptămână, şase zile lucrătoare - Bis. Şi mai apoi strigarea vine cum ne taie capul, dar eu zic: ce-ar fi să ne gândim la ziua a opta precum Berdiaev? Ce-i drept, el trăia la Paris.
Trebuie să mai ştiţi că orice aţi face dumneavoastră şi trepăduşii prelungiţi prin te miri ce unghere ca să se înfrupte din răsplata nopţilor noastre nedormite - eu îmi iubesc foarte mult degetul mic de la mâna stângă: pentru că e singur, pentru că de unul singur nu mă poate ajuta cu aproape nimic.
În aceeaşi ordine de idei, eu ştiu că haosul apare deîndată ce ne încălzim la candela unor modele de nonconformism. Dar mai presus de toate ştiu că filozofia chiriaşului grăbit trebuie însuşită chiar şi atunci când ne aflăm în anacronicul univers euclidian.
So,
http://www.youtube.com/watch?v=JaJIQmIei14
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu