Poeţi din Craiova uitată

Eugen Dan Ilcenco, EOLIN SAU CEASUL CA OGLINDĂ, Bucureşti, Editura Litera, 1980, Redactor Passionaria Stoicescu-Ivanov

UNU. Ciudat este că problema fundamentală a părului
nu mă mai frămîntă ca în anii de liceu.
S-a estompat aidoma altor adevăruri
existând independente.
Adevărul unei teze nepregătite,
cel al unui coş pe nas, al unei despărţiri.
Le-a triat timpul, au rămas două, cel mult trei,
devenite însă obsesii
decurgînd una din alta.
Ele mă obligă să renunţ la cuvintele sunînd bine împreună
la înţelesuri întîmplătoare -
numeam asta poezie.
Tot mai sînt în creştere - mă rostogolesc
dus de un iureş prea puternic pentru a-l putea stăpâni.
Mă poartă ca pe o pungă de hîrtie, goală,
fiecare amiază e o piatră de pavaj,
fiecare an - o stradă, mereu mai departe;
trec însingurat şi totuşi ar trebui să iubesc grădina
poate-am fost o pungă plină cu căpşuni,
nu ştiu. E doar o comparaţie
construită după sfatul unui cunoscut:
"să fie ca o uşă frumos împodobită,
dar uşă prin care poţi să intri,
nu doar un ornament". Tot el mai spune:
"fereşte-te de poeţii rataţi
care se laudă că ştiu să te îndrume în lucrurile mari,
sînt atît de primejdioşi, poţi să-i recunoşti?"
- Cred că da, zic, eşti unul dintre ei
dar te rog, nu te ridica,
mai lasă-ţi pălăria în cuier, rămîi,
am atîtea de învăţat din înfrîngerea ta.
"Bine, atunci pentru început, repetă-ţi mereu
că nu-i poet cel care nu emoţionează netradus".
- Iată, ating zidul, îl simt aspru şi rece.
Pronunţ perete, fără să înţeleg,
ceva uscat îmi sugerează cuvîntul,
mult prea puţin, dar sunetele închid ceva în ele,
sînt sigur de asta,
aşa că n-am să încerc să inventez un nou dicţionar.
Cum aş putea pătrunde esenţa ascunsă-n vorbe?
Prea ne-am îndepărtat de creatori.
Erau oameni sinceri, nu făceu
decît ce simţeau că este absolut necesar.
Privesc cerul, culoarea lui se numeşte albastru,
sînt foarte sfios căci despărţind
alb şi astru sau chiar al-bas-tru,
tot trebuie să scot o notiţă din buzunar.
"folosind cuvinte n-ai să ajungi
la poezia ce trece dincolo de logic,
singura adevărată.
Nu-mi rămîne decît să slăvesc muzica
şi să plîng că poeţii au renunţat la regulile stricte
singurele punţi de legătură spre puritate."
Iartă-mă, dar nu mă pot roti cu pleoapele bine lipite,
cu capul pe spate, roată de olar,
cuvintele nu-mi par bulgări umezi de lut
ca să le cîntăresc pe limbă
şi să le folosesc numai după greutate.

DOI. - Ce lucru neînsemnat e o cafea,
îi uiţi atît de repede gustul,
hai mai bine pînă la colţul străzii
să vorbim cu vînzătorul de îngheţată.
Ce crede el despre vreme, iarna nu mai e iarnă...
Cine a mai pomenit An Nou fără zăpadă?
Sau despre femei...
O să zîmbim cu înţeles
ca să nu-l dezamăgim.
Totuşi îmi place să-l ascult amintindu-şi
cea mai bună cremă de ghete de pe vremuri
şi ţigările de atunci, şi ele,
iar cînd trec prin faţa gheretei
mă bucur că ne salutăm,
nu mă dernjează că-i neras
şi că are halatul mototolit.
- Chiar îţi închipui că îi eşti prieten?
Îţi pasă cît de cît de el
sau faptul că vă salutaţi
te ajută să crezi că într-o zi
vei putea să-ţi înfrîngi singurătatea,
desigur, dacă ai vrea?
-Îl ascult atent, are mare importanţă
la vîrsta lui să nu se simtă părăsit.
- Uite, stăm la o sută de metri
de vînzătorul de îngheţată, prietenul tău,
de fapt ce ştii despre el?
Că-i place să privească maşinile, zici,
toată dimineaţa le urmăreşte trecînd
îţi pasă de asta?
- N-am cum să pătruind în viaţa bătrînului,
crede-mă, nici dacă-l invit la o bere.
Recunosc, în jur văd doar umbre,
îmi trec mîna prin ele,
ating zidul.
Unde-s oamenii?
Probabil însingurarea (o consideram o armură,
cît de tare m-a ros!)
mi-a lăsat cruste pe corp -
cît aş vrea să fiu iar curat,
nu se oferă nimeni să mă ajute.
Cine ar rămîne suportîndu-mi ţipetele ipocrite,
(din mîndrie aş striga)
să mă legene pînă cînd aş lepăda carapacea
ieşind moale ca un nou-născut?