Ce poate fi mai actual într-o lume destul de bizară decît
un erou inclasabil, luptător pentru reinstaurarea teologiei şi geometriei, a
bunului gust şi a decenţei în privinţa cărora împărtăşeşete o viziune şocant de
originală în timp ce o raportează la societatea americană ? Şi ce poate fi
mai hilar-descumpănitor decît să constaţi că eroul are toate aparenţele
antieroului, că îşi alege mijloacele cele mai nepotrivite pentru această
aventură în care inteligenţa lui pe rînd sclipitoare, insultător-nihilistă,
paranoic-critică, apolcaliptică îi aduce numai deservicii pe parcursul
evoluţiei penibile a evenimentelor reglate de „Conjuraţia imbecilior” care
dirijează vieţile oamenilor, substituindu-se absurd şi ilegitim semnificativei
şi în definitiv acceptabilei Rota
Fortunae ?
Un imens hohot de rîs (savant temperat
de neputinţă şi resemnare) străbate întîmplările hiperbolic dimensionate în această
carte a protestului anti-american din interior, de aceea cred că pentru un prim
nivel al lecturii este mult mai plăcut şi util să repovesteşti isprăvile lui
Ignatius Reilly, personajul cărţii cu adevărat epocale a lui John Kennedy Toole, decît să faci
consideraţii asupra artei prozatorului; să recunoşti pur şi simplu în
filiaţiile literare şi de ce nu, în „arhetipurile” implicate în poveste, în
limbajul savuros în care personajul îşi transpune permanentele crize de
inspiraţie (în sens deopotrivă inflaţionist-creator şi patologic) unicatul,
raritatea, decît să-ţi pui întrebări despre relaţia de identificare
(autoironică, autobiografică) a scriitorului cu personajul.
În măsura în care, pe de o parte, ca adult
cu apucături infantile “se joacă” (mai mult de nevoie) de-a piraţii şi sub
influenţa cărţilor citite înţelege orice acţiune ca pe un act eroic, iar pe de
alta este un fel de paria al tîrgului (fără ca el însuşi să se perceapă
astfel), Ignatius Reilly pare o sinteză între Tom Sawyer şi Huckleberry Finn în
ipostază intelectuală. Atît că John Kennedy Toole însuşi îl invocă pe Mark
Twain pentru a se detaşa de modul lui de a înţelege „critica moravurilor” lui
Homo Americanus.
În literatura americană există însă un
alt personaj emblematic la care m-am gîndit din momentul în care Ignatius a
intrat în viaţa mea de cititor, la început spontan, apoi din ce în ce mai
argumentat, în virtutea unor asemănăări de profunzime şi în pofida deosebirilor
radicale: vă mai amintiţi desigur de Holden Caulfield şi de candoarea lui dezarmantă
care infruntă falsitatea, superficialitatea şi imoralitatea lumii în mijlocul
căreia trăieşte. Reeditarea în româneşte a romanului al cărui protagonist este, ar fi un motiv suficient
(nu însă şi necesar) pentru a readuce în atenţie acest personaj memorabil, dar
mult mai ispititoare mi s-a părut o perspectivă „comparatistă”, care ar putea
fi chiar mobilul acestui eseu dacă, aşa cum spuneam, nu aş fi preocupată mai cu
seamă de Ignatius Reilly întrebuinţînd această metodă..
Cele două poveşti stau deopotrivă sub
semnul traseului iniţiatic, dar între ceea ce face Holden în cele cîteva zile
după abandonarea şcolii de elită în care învăţa (Elkton Hills) şi ceea ce face
Ignatius (fost absolvent strălucit al Universităţii, fost doctorand şi
colaborator al Colegiului de Studii Sociale) timp de câteva săptămâni de la
incidentul provocat de agentul de stradă Mancuso în faţa magazinului universal
D. H. Holmes din New Orleans este deosebirea finală şi esenţială dintre
reîntoarcerea acasă şi plecarea în lumea largă.
Experienţele eroului lui Salinger (în
baruri, la cinema, în parc, la muzeul de Ştiinţe Naturale, la hotel, la
profesorul de engleză) se situează în limitele normalului şi ţin cumva de
crizele de creştere ale acestui adolescent care le povesteşte pe un ton finalmente cuviincios. În schimb,
aventurile lui Ignatius, nou angajat (în vederea obţinerii unor venituri prin
care să contribuie la suma necesară achitării daunelor pricinuite de
Plymouth-ul arhaic la volanul căruia se afla propria-i mamă) mai întâi la Levy
Pants ca funcţionar şi apoi la Paradisul Vânzătorilor ca vânzător ambulant de
cremwuşti sunt cu totul şi cu totul năucitoare, pe măsură ce alte fiinţe ciudate
intră în joc odată cu expunerea îndelung elaborată a viziunii ignatiene asupra
lumii. Ignatius Reilly vegetează mai tot timpul în camera lui de pe strada
Constantinopol, pentru ca atunci când trece la acţiune să demonstreze că tot
ceea ce în principiu este posibil şi normal, în realitate devine imposibil şi
straniu. (De pildă relatarea unei deplasări la Baton Rouge cu un autobuz
oarecare capătă gravitatea unei călătorii cu un vehicul psihopomp).
Asemănarea de fond dintre Ignatius şi
Holden poate fi exprimată simplu: ei întruchipeză umanitatea într-un mediu care îmbracă aparenţele dezumanizării, sau, mai
mult, amintesc de legăturile omului cu divinitatea în mijlocul unei umanităţi
decăzute. Dacă sensibilitatea lor maladivă capătă forme cu totul şi cu totul
diferite, deşi „reacţionari”, amândoi au în comun spiritul democratic, sau, mai
curînd democrat-anacronic şi conservator, în sensul în care democraţia este
prea bună pentru oameni, fiind mai curând un regim demn pentru un popor de semizei.
Astfel, Ignatius în felul său conservator-contradictoriu tună şi fulgeră
împotriva „fasciştilor”, militează pentru drepturile sociale ale minorităţilor,
visează o „preşedenţie de drept divin” şi un Partid al Drepturilor Divine, în
timp ce Holden demască făţărnicia şi obedienţa elitelor faţă de puternicii
zilei şi se solidarizeză cu năpăstuiţii soartei: fie cu un coleg antipatic
precum Ackley, fie cu un altul care provine dintr-o familie modestă. Exersarea spiritului
critic pe marginea producţiilor cinematografice, pesimismul, gustul exagerării,
revolta împotriva vulgarităţii, gratuitatea actelor şi convingerea intimă că
nimic de pe lumea asta nu ar putea să le placă vreodată cu adevărat, o anumită
fascinaţie a propriei morţi (candid-romantică la Holden, răzbunător-revoltată la
Ignatius), tetralitatea, conflictul cu familia, un soi de laşitate (recunoscută
ca atare de Holden, convertită în eroism mitoman de Iganatius), singurătatea şi
tristeţea – sînt de asemenea elemente comune celor doi.
Diferenţele dintre aceste două
personaje evoluează gradual (şi în lumina lor putem înţelege mai bine felul
special de a fi al lui Ignatius), începînd cu vîrsta şi statura şi sfîrşind cu
stilul lor: Holden are 16 ani „şi uneori mă port de parcă aş avea 13. Şi zău
dacă nu-i caraghios, că doar am şase picioare şi doi ţoli juma şi o grămadă de
fire de păr alb, zău că am”; Ignatius are 30 de ani, „capul umflat ca un
balon”, „urechile cărnoase”, „părul netuns”, „buze pline, ţuguiate”, „mustaţa
neagră, stufoasă”, „cute mici, pline de dezaprobare şi de firimituri de cartofi
crocanţi”, „ochi dispreţuitori(...) şi albaştri şi galbeni”, iar mişcările lui
„provoacă valuri de carne (...) spărgîndu-se la nasturi şi la cusături”. Holden
este doar neobişnuit de înalt, pe cînd Ignatius este uriaş. De altfel ceilalţi
se referă la el în termeni de „namilă”, „monstru”, „balenă”, „vacă”.
În privinţa stilului, revelatoare mi se
pare ipostaza lor de spectaori: Ignatius într-o sală de cinematograf sau în
faţa televizorului se manifestă nestăpînit şi violent, este un spectacol în
sine, o fiară, pe cînd Holden se mulţumeşte să-şi exprime rezervele cu fermitate
mimat golăneacă: „Tot ce vă pot spune este să nu vă duceţi la filmul ăsta dacă
nu vreţi să vă vărsaţi maţele”, îl sfătuieşte el pe cinefilul necunoscut. Ignatius,
cum spuneam, se isterizează zgomotos: „Privi atent genericul, străduindu-se să
găsească numele acelor interpreţi care îi produceau de obicei greaţă; (...) mai
mulţi actori, compozitori, regizorul, coaforul şi producătorul secund erau
persoane care îi jigniseră simţul estetic de mai multe ori în trecut (...) – O,
Cerule! Strigă Ignatius incapabil să se mai abţină. Ce degenerat a putut să
producă acest avorton? (...) Ia priviţi numai la cretinii aceştia zîmbăreţi!”.
Spre deosebire de pesimismul benign pe care îl afişează Holden la cei 16 ani ai
lui („Nu pot să sufăr lucrurile astea! Mă scot din sărite! Mă întristează pînă
la disperare!”), pesimismul lui Ignatius este al unui adult acrit de viaţă şi
îmbibat de gnosticism: „Optimismul îmi face greaţă. Este ceva pervers. De la
căderea omului, poziţia care i se potriveşte în univers este aceea de nenorocit”.
Sensibilităţii defensive, introvertite,
autodistructive şi în acelaşi timp autoregeneratoare a lui Holden (care nu are
o ideologie, nu elaborează proiecte militante, nu îşi propune să schimbe lumea,
al cărui protest este pur individual) i se opune sensibilitatea lui Ignatius:
ofensivă, alergică, „organizată”, social-protestatră, delirantă, explozivă,
devastatoare. Sensibilitatea lui Holden se manifestă prin nevoia de comunicare,
de prezenţă umană. Dimpotrivă, Ignatius este mizantrop. „Aveam chef să chem pe
cineva la telefon, pe oricine” spune la un moment dat Holden, ca tînăr prietenos,
„manierat”, generos ce se află: el adresează fel de fel de invitaţii – la un
scotch, la o cafea, la cinema - fie că e vorba de un cîntăreţ dintr-un bar, fie
de o doamnă întîlnită în tren, de trei călugăriţe care strîng fonduri pentru
acte de binefacere, de o fată drăguţă sau de trei fete urîte şi necioplite cu
care încearcă totuşi o conversaţie, invitîndu-le pe rînd la dans. Spre deosebirea
de concepţia misogină afişată de Ignatius, gîndurile lui Holden despre
feminitate păstrează un fel de aură timid-oedipiană, idealizantă. „Nu pot
suferi să spun lucruri de prost gust (...) Cînd sînt cu un tip de prost gust,
mă port şi eu ca atare” – remarcă la un moment dat Holden, nemulţumit de sine
însuşi. Pe cînd Ignatius, deşi îl detestă în principiu, parcă ar căuta prostul
gust cu lumînarea tocmai pentru a-şi pune în evidenţă bunul său gust, definit
după standarde cît se poate de înalte. Astfel, „cercetînd mulţimea în căutarea
unor dovezi de prost gust în îmbrăcăminte”(adică haine noi şi scumpe), ajunge la
concluzia că vestimentaţia lui (compusă dintr-o şapcă verde de vînătoare cu clape,
pantaloni lungi de tweed, cămaşă de flanelă în carouri „care făcea inutil
sacoul”, fular) „era acceptabilă după orice criterii teologice şi geometrice,
oricît de obscure, şi sugera o bogată viaţă interioară”.
Megalomaniei lui Ignatius i se opune
controlul autocritic al lui Holden: „Şi am un rîs foarte zgomotos şi cretin”,
cît şi sancţionarea slăbiciunii lui pentru teatralitate: „Dar sînt într-o
ureche (...) Ducîndu-mă spre baie, am început să simulez c-aş avea un glonte în
stomac”; sau: „Apoi am început să fac pe
nebunul. Mi se întîmplă uneori să fac pe nebunul, aşa, ca s-alung plictiseala”.
Actele şi gîndurile extravagante ale acestui tînăr prefigurează nostalgia
tipică înstrăinării în spirit de lumea aceasta: „(...) nu ştiu de ce alergam
(...) Cînd am trecut drumul am avut senzaţia că, aşa, parcă
dispar. Era o după-masă (...) în care ajunge să treci o stradă ca să ai
senzaţia că dispari”. În acelaşi registru poate fi trecută neliniştea legată de
soarta raţelor din Central Park pe timp de iarnă: le încarcă cineva într-un
camion să le ducă în altă parte sau zboară ele singure spre sud?... Nu e mai
puţin adevărat că singurele fiinţe la care şi Ignatius ţine cu adevărat sînt
animalele. De altfel, din relatarea domnişoarei
Annie aflăm că evenimentul inaugural al demenţei lui Ignatius este moartea
cîinelui său, Rex. După ce îl depune în salon, stăpînul vrea să-i facă o
înmormîntare creştinească: „(...) - Ignatius s-a dus la preot şi l-a rugat să
vină să spună o rugăciune pentru cîine. (...) Preotul a zis nu, bine-nţeles
(...) şi s-a apucat ş-a făcut el singur înmormîntarea. Un licean mare ca el
n-ar fi trebuit să facă aşa ceva (...). Domnul Levy se uită descurajat la
crucea celtică putrezită în grădiniţa din faţă. (...) - Ignatius îşi pusese o
pălărie mare ca Superman şi peste tot ardeau lumînări”. Explicaţia nevrozei lui
Ignatius prin această cauză, fac din acest personaj intratabil (dacă mai are
nevoie) o fiinţă demnă de compătimire şi deopotrivă de simpatie, în ciuda
maximei lui iritabilităţi şi bombăneli continue.
„Nervii mei erau în batistă, zău că
erau”, ar spune Holden Caulfield, căci el rămîne un băiat bine crescut, în ciuda
nonconformismului care îl tentează adesea: „Există oameni d-ăştia, care-ţi
strică toată plăcerea”, cu care totuşi Holden este delicat, chiar atunci cînd
îi ironizează sau îi insultă mai curînd cu blîndeţe: „nemernicul avea o voce
pretenţioasă, aristocratică, tipic Ivy League, o voce din acelea obosite, de
snob” ; sau „era spiritual măgarul”. În contrast cu acest ton mai degrabă calm,
acelora pe care îi detestă Ignatius le transmite atît prin viu grai, cît şi în
scris insulte gongorice şi ameninţări fără echivoc: „Ignoranţa dumitale totală
a ceea ce pretinzi că predai, merită pedeapsa cu moartea (...) Roagă-te
(Sfîntului Cassian de Imola), şarlatan nebun, pseudo-pedant, băutor de cocktail,
jucător de golf, tu, « joacă cineva tenis ? », căci ai
într-adevăr nevoie de un patron ceresc. Deşi zilele tale sînt numărate, nu vei muri
ca un martir (...), ci ca un măgar, ceea ce şi eşti”. Dacă scrisoarea către profesorul
Talc din care tocmai am citat este „gratuită” şi strict personală, o altă
scrisoare (nu mai puţin originală) redactată în numele firmei la care Ignatius
lucrează va primi un răspuns plin de conseciţe pentru mai mulţi angajaţi:
„Domnule I. Abelman, mongoloidule, am primit prin poştă comentariile dumitale
absurde despre pantalonii noştri, comentarii care dovedesc, aşa cum s-a
întîmplat, o lipsă totală de contact cu realitatea (...) «De ce? De ce?» în
bîlbîielile dumitale incomprehensibile şi cu vederile dumitale învechite şi
dăunătoare despre lume, nu eşti în stare să asimilezi concepţiile noi şi
stimulatoare ale comerţului”. Această nevinovată (în principiu) plăcere a farseurului
de a comite mici răutăţi cu impresia disproporţionată că pune lucrurile la
punct („meditînd satisfăcut la faptul că lumea nu înţelege decît de putere şi
forţă, Ignatius copie semnătura lui Levy pe scrisoare”) ar fi putut conduce la
o adevărată dramă: falimentarea firmei Levy Pants ca urmare a achitării
daunelor pentru calomnie. Dar în final, confecţionînd (cu nonşalantă laşitate)
un vinovat –domnişoara Trixie, octogenară, care datorită vederilor
feminist-progresist-psihanalitice ale doamnei Levy nu putea fi pensionată, funcţionarul
cu puţin timp înainte concediat chiar face drepatate: declarată iresponsabilă,
domnişoara Trixie este pensionată, iar în familia Levy se reinstalează
echilibrul de forţe; Gus Levy scapă de tutela soţiei şi de handicapul
conflictului cu tatăl, în sensul că tranformă Levy Pants în Levy Shorts; cu
această ocazie îşi va găsi de lucru şi Jones, negrul aflat mereu în conflict cu
poliţia din cauza vagabondajului.
Este ca un fel de „răsplată” a
eforturilor lui Ignatius care de altfel încercase (în dorinţa lui de
recunoaştere, de afirmare şi în concurenţă cu militanta Myrna Minkoff) ca
angajat la Levy Pants să facă dreptate la modul propiu, punînd la cale un
„sabotaj” în urma căruia condiţiile muncitorilor negri s-ar fi îmbunătăţit.
Ţinta sabotajului era de fapt detronarea lui Gonzalez, responsabil cu
personalul, de altfel singurul personaj care îi poartă un nedisimulat respect
„domnului Reilly” şi nu îl consideră paranoic. Selectez fragmentele care mi s-au
părut cele mai sugestive, deşi episodul ar merita redat în întregime pentru a
ilustra modul grotesc în care este înţeles eroismul şi nu mai puţin atmosfera
cărţii: „Patru dintre muncitorii din fabrică cuprinseseră strîns cele două
şunci de Smithfield care erau coapsele lui Ignatius şi, cu mare efort, îl
ridicau pe una din mesele de croitorie. De pe umerii cărăuşilor săi, Ignatius
lătra instrucţiuni, de parcă ar fi supravegheat încărcarea unei mărfi dintre cele
mai rare şi preţioase.(...) –Vreţi, vă rog, să clătinaţi din nou, totuşi,
beţele şi pietrele (...) Ceva mai violent! (...) Strîmbaţi-vă! Răcniţi! (...)
Ignatius se încrunta şi scutura pumnul, amuzîndu-i copios pe muncitori (...)
Cineva trebuie să-l atace pe Gonzalez (...) Hei, tu cu cărămida, vino imediat
aici şi loveşte-l puţin cu ea în cap”.
Evident că totul se termină cu un eşec: pe Ignatius îl scot
din sărite cîntecele cu Iisus ale muncitoarelor de culoare (mult prea
sentimentale, „oribile”, „blasfemii”), graviştii se retrag, animatorul însuşi
este concediat; dar nu pentru instigarea la revoltă, ci pentru o falsă
acuzaţie, interpretare eronată a urmărilor incidentului din faţa magazinului
universal şi a prieteniei doamnei Reilly cu mătuşa agentului Mancuso: în urma
cererii lui Ignatius de concediere a muncitorilor care în timpul manifestaţiei
îi distruseseră lujerele de fasole, statuia de un metru a Sfîntului Anton,
crucea de carton şi inscripţiile din birou, patronul, interesîndu-se în fabrică
în legătură cu incidentul, află că angajatul „idealist” este căutat de poliţie.
Ignatius însă nu dezarmează. Reangajat (după îndelungi ezitări) ca vînzător de
cremwurşti la Paradisul Vînzătorilor (un exerciţiu al umilinţei sugerînd
parodic tema muncilor la care este supus eroul în mitologii), în lungile sale
plimbări aberante în care nu îşi face datoria (dacă la Levy Pants pur şi simplu
arunca la gunoi actele firmei la care ar fi trebuit să lucreze, în acest caz
este consumatorul şi nu vînzătorul produselor Paradisului, se luptă cu pisicile
încercînd să le închidă în compartimentul pentru chifle al căruciorului în
formă de cîrnat pe care îl tîrăşte după el, abandonîndu-l adesea pentru a vedea
cîte un film), aşadar „în timpul serviciului” îl reîntîlneşte pe Dorian Green
(!), pederast cu care făcuse cunoştinţă în barul Bucuria Nopţii (în care
principialul Ignatius intrase la un moment dat împreună cu nesofisticata lui
mamă). După un schimb spiritual de replici, cei doi pun la cale o recepţie care
avea ca scop inaugurarea unei ample acţiuni de salvare a lumii cu ajutorul
homosexualilor. Iată cîteva mostre din anarhistul şi entuziastul proiect al
Salvării Lumii prin Degeneraţi redactat de Ignatius: "(...) Cînd în cele
din urmă vom fi răsturnat toate guvernele existente, lumea va avea parte nu de
războaie, ci de orgii mondiale (...) Vrea M. Minkoff să aibă sex în politică? (...) Fireşte va fi
prea uluită ca să reacţioneze la originalitatea proiectului meu (...) În mintea
mea se duce o luptă între Pragmatism şi Moralitate. (...) Ca două personaje
dintr-o piesă medievală moralizatoare, Pragmatismul şi Moralitatea se bat în
ringul de box al creierului meu". Dar şi acest proiect eşuează, şi nu din
cauza fragilităţii teoriei libertarian-cosmopolit-pacifiste, cît din cauza
irascibilităţii căreia îi dă curs în timpul unei petreceri acela care o
elaborase: "- Opreşte, te rog, muzica aceea enervantă şi linişteşte-i pe
sodomiţii ăştia. Trebuie să abordăm problemele esenţiale (...) Linişte, mugi Ignatius
(...) Linişte, perverşilor!(...) Dorian plecă să vorbească cu un grup de
prieteni, ignorîndu-l anume pe Ignatius, aşa cum făceau toţi cei de faţă".
În fine, hăituit de cele trei fete body-guarzi de la petrecere, neînţelesul
"vizionar, aruncat într-un secol ostil, cu forţe ce nu puteau fi
controlate", ajuns la capătul puterilor încearcă să mai salveze ceva din
această zi ratată "pentru care se pregătise sufletul său". Şi
reuşeşte, într-un anumit fel, cel puţin prin consecinţele eroice,
"pozitive" ale scandalului pe care îl provoacă la Bucuria Nopţii, bar
deocheat din Cartierul Francez, unde este atras de vizionarea unui spectacol a
cărui vedetă, judecînd după fotografia în care goală, îşi acoperă faţa cu De Consolatione Philosophia, îi pare o
intelectuală rafinată, "cu o concepţie incisivă despre lume", avînd
evidente afinităţi cu atitudinea "tînărului muncitor". Acest "tînăr
muncitor", obsedat pe de o parte de Myrna Minkoff, "fufa
liberală" cu care întreţine o corespondenţă furtunoasă, un fel de iubită
care îi asaltează "castelul" trupului şi al minţii lui caste cu
ideile şi pornirile ei dezinhibat-sexiste şi pe de alta de problema destinului,
invocîndu-l mereu pe Boetius, glosînd despre roata norocului şi cursul negativ
urmat de istorie începînd cu Renaşterea, îşi face totuşi timp să-şi transcrie
concepţia într-un limbaj exigent-fabulatoriu pe colile Big Chief care îi
tapetau camera. În urma scandalului pe care îl provoacă (după ce constată
impostura "intelectualei" pe care o demască) acest "focar al
corupţiei" se închide, patroana este arestată, iar agentul de stradă
Mancuso, pînă atunci persecutat de superiori, este avansat în grad. Fără voia
lui, Ignatius face din nou dreptate - ceea ce dă sens întîmplărilor aparent
fără noimă, stupide pe care le provoacă şi le trăieşte.
În momentele de singurătate jenantă
(dacă nu chiar sfîşietoare, ca aceea a lui Holden) şi, mai mult decît atît, în
acelea cînd este în pericol de fi închis
în ospiciu, Ignatius ar putea fi receptat, graţie unui tipic sentiment de
solidaritate, ca erou tragic, aflat la strîmtoare sau în suferinţă; dacă brusc,
grandilocvenţa şi ticurile nu ar face din el un personaj ridicol. Numai că unilateralitatea
pe care s-ar părea că o încarnează, se revelează a fi doar o latură a
"creierului său complicat"- cum ar spune el însuşi. El pare ridicol,
dar rîsul participativ pe care îl provoacă (alături de) fac din el un personaj
comic. Contrastul dintre moralitatea lui Ignatius şi expresia acesteia, felul
în care arată şi imaginea proprie despre sine, condiţia lui socială şi
pretenţiile pe care le enunţă stîrnesc ceea ce s-a numit "rîsul de
întîmpinare". Mai mult decît atît, dincolo de cotidianul rîs prin care ne
detaşăm de personajul ridicol, prezenţa lui Ignatius produce satisfacţie
estetică, "desfătare de sine în desfătare cu altul". În fond rîsul pe
care îl produce Ignatius se poate converti într-o autoexaminare amuzat-critică,
într-un exerciţiu al sincerităţii: oare cîţi dintre noi nu ne recunoaştem, cu
ajutorul acestui personaj, micile monstruozităţi egoiste, pasagerele lăcomii
pantagruelice în actele şi imaginile cele mai inocente şi barbare totodată, în
gogoşile din care a fost extrasă dulceaţa prin sucţiune, în cele douăsprezece
mascote "prizoniere" în stomac, în dorinţa (fie şi trecăoare) de a
vedea lumea cum se adaptează regulilor noastre, în judecăţile a căror asprime se
revendică de la principii ultra-subiective ? Principiul lui Ignatius este
acela al "valvei pilorice", un fel de "violon d'Ingres"
(alături de trompetă, lăută, yo-yo şi mănuşa de cauciuc, martora unor solitare
acte scolastice), devenită personaj prin frecvenele invocări şi referinţe din Conjuraţia imbecililor.
În măsura în care neagă propiul său
orizont de aşteptări, cît şi pe al celorlalţi (al mamei, al Myrnei, al lucrătorilor
de la Levy Pants), Ignatius trece şi graniţa comicului, intrînd în pielea
anti-eroului. Dar oare el îl neagă, sau orizontul său este negat de
ceilalţi? Căci aşa cum arătam, deşi scenele de vitejie în care se angajează
frizează ridicolul, Ignatius este în felul lui un salvator.
Dacă printr-o ciudată ironie textuală am ajuns la
identificarea lui Ignatius pe rînd cu eroul tragic, ridicol, comic, antieroul
(în cîteva din laturile acestora definite de Jauss) şi la
"eliberarea" pe care o implică aceste roluri, printr-o intuiţie ceva
mai stranie îl putem identifica cu un tip de erou mai puţin vizibil la o citire
rapidă: eroul mitologic, mai precis cu una din infinitele posibilităţi de a
"trata" în spirit post-modern tema copilului divin.
Reîntorcîndu-ne la comparaţie, doar lui Holden i s-ar cuveni
titlul de erou în acest sens şi în prelungirea observaţiei la care este
îndemnat să reflecteze la un moment dat de un membru al familiei pe care o
regăseşte: "Caracteristica omului necopt e că vrea să moară eroic pentru o
cauză, în timp ce caracteristica omului matur e dorinţa de a trăi modest în
slujba ei". Pentru cauza purităţii înţeleasă ca dorinţă de a menţine
nealterat în succesiunea vîrstelor un timp interior al copilăriei care sfidează
parvenirea, perversitatea şi vulgaritatea - la îndemînă eroului lui Salinger sunt
numai mijloacele derizorii ale revoltei interioare şi ale proiecţiei imaginare:
"Un milion de ani daca-i avea la dispoziţie şi tot n-ai reuşi să ştergi
nici jumătate din toate porcăriile scrise pe ziduri". Şi atunci singurul mijloc de a-i apăra pe copii rămîne
rolul care i-ar plăcea cel mai mult lui Holden, sugerat de un vers şi de propria-i
condiţie: a veghea într-un lan de secară în care se joacă mii de copii:
"Şi eu stau la marginea unei prăpăstii. Şi (...) prind copiii să nu cadă în
prăpastie".
Salvatori potenţiali neîmpăcaţi cu lumea, inadaptaţi care
"veghează", Holden şi Ignatius
sînt după cum spuneam variaţiuni profane pe tema aceluiaşi arhetip, al
copilului divin: unul adolescent, celălalt adolescent întîrziat, amîndoi infantili.
Din literaura relativ recentă cititorul român şi-i poate aminti, spre ilustrarea
temei copilului divin, pe Bastian Balthasar Bux din Povestea fără sfîrşit şi pe Momo, din cartea cu acelaşi titlu,
“copiii” lui Michael Ende.
Comparaţia poate părea dubioasă, de vreme ce eroii lui Ende
(Bastian, cel care salvează Fantazia, şi Momo, cea care salvează însuşi Timpul
de la pieire) trec, ca în orice poveste, pe "celălalt tărîm", în pură
ficţiune sau în altă dimensiune temporală, în timp ce eroii "noştri"
(de-acum) rămîn doar pe lumea aceasta. Numai că în
ciuda realismului afişat, din perspectiva lor realitatea cotidiană însăşi
devine fabuloasă. Ei deţin toate atributele necesare pentru a se purta în
realitate ca în poveste: sînt marcaţi vestimentar (Ignatius are şapcă verde de
vînătoare, iar Holden are şapcă roşie de vînătoare ), se află deopotrivă în
căutarea unui lucru salvator pentru lume, trăiesc în singurătate (unul pentru
că vrea, altul pentru că încercările lui de comunicare sînt zadarnice); deşi
aspiră la acţiune, cei doi sînt contemplativi prin excelenţă, sînt marginali,
complexaţi, "abandonaţi" (caracteristici stabilite de C.G.Jung şi K.
Kerenyi în Copilul divin, fecioara divină).
Ignatius de pildă, deşi trufaş din fire, este în fapt o fiinţă umilă, neluată
în seamă decît în măsura în care irită, produce ilaritate sau scandal în
locurile în care apare; pe de altă parte el îi reproşează frecvent mamei sale
pericolele la care este expus din cauza faptului că trebuie să muncească. În
fine, pe de o parte cei doi sînt neînţeleşi, pe de alta dispun de forţe
superioare, sugerînd în tot ceea ce fac (şi în finalul celor două poveşti) un
viitor posibil şi o modalitate a fericirii: acea fericire produsă de ieşirea din
cotidian, din viaţa monotonă, "disciplinată", acea fericire (uşor
iresponsabilă) la care ajungi printr-o breşa produsă în realitatea programtă "social-politic",
prin decizia bruscă a aventurii, a evadării sau cel puţin a abaterii de la
direcţia obişnuită către o alta, potenţial mai bună.
Faptele şi gesturile lui Holden,
“fantastice” (în sensul în care orice lucru firesc şi frumos devine “fantastic”
într-o lume abrutizată) exprimă co-naturalitatea copilului "neumanizat
încă", “divin” (Jung) cu acest adolescent a cărui umanizare nu include şi
degradarea.
Ignatius, adus pe lume în împrejurări
speciale (episod redat de autorul romanului ca întîmplare unică şi irepetabilă a
unor oameni pudici) de la bun început este altfel decît ceilalţi, cu toate
defectele lui, ceea ce îl şi determină să aleagă în final calea exilului,
ajutat de Myrna Minkoff faţă de care înţelege să fie tandru atunci cînd scapă
de maşina celor de la ospiciu, alertaţi de familie şi vecini.
*Acest text a fost publicat într-o formă
aproape identică cu cea de aici, la sfîrşitul lui 1999 şi începutul lui 2000 cu
titlul „Un American la
New Orleans” în revista Contrapunct condusă de Ioan Vieru
