„(...) Ştiu că
sîntem altceva şi totuşi ne purtăm şi acţionăm de parcă am fi alţii. Totul iese
pe dos. Eu nu mai pot trăi, viaţa mea este împotriva a tot ceea ce cred că ar trebui
să fie. (...) Tot ce ţi-am spus şi tot ce am făcut rău nu vine din mine (...).
Tu mă legi de viaţă, deşi nu prea îmi reuşeşte. (...) Noi suntem mai legaţi
decât poţi crede tu acum (...), în mine totul e frumos şi tu ştii (...). Nu
vreau să te înduioşez, n-am făcut-o niciodată. Dar aşa stau lucrurile (...). Sînt
la capătul puterilor (...). Nu mai pot nici măcar să mă urăsc şi să mă detest.
E prea mult, prea absurd. Mă gândesc tot timpul la tine cu aceeaşi infinită
tandreţe, insuportabilă. Vreau să fii liniştită şi ocrotită de tot răul lumii.
Doar că acum răul sînt eu (...). E împotriva firii să fim departe unul de altul
(...). E mai rău decît moartea, e o agonie chinuitoare în care simt neputincios
cum mi se dizolvă mintea şi trupul. (...). Eu sunt doar suflet, ca şi tine. Şi
sufletul meu nu vrea să moară şi se zbate cumplit. [Cândva] am avut intuiţia infernului şi mi-am notat (ca să nu
uit!) cîteva rînduri. Spuneam că damnaţiunea înseamnă coborîrea, închiderea în
universul infernal a celui care a ales răul
în viaţă fiind, care nu a văzut şi nu a dorit binele, care a refuzat să aleagă binele. În acest sens
nu mai este o pedeapsă, ci o urmare firească pentru cel care şi-a cultivat
infernul personal, răul interior. Răul nu e în mine, (...), nu îl vreau şi ştiu
să văd binele. Răul meu e în boala mea care se numeşte tristeţe. Mi-am jurat că
n-o să uit viziunea şi starea în care am scris şi n-am fost în stare să mă ţin
de cuvînt. Singurul meu păcat este cel al tristeţii. (...) Timpul are alte dimensiuni acum.
Fiecare oră e un pustiu în care mă pierd şi mă agit ca un şoarece în cursă. La
fel şi spaţiul. Lumea s-a golit (...). Sînt convins că toate şabloanele lirice
s-au adunat în această scrisoare pe care n-o mai recitesc. (...) Ţi-am mai
spus: o să vină un timp când privind înapoi vom regreta totul şi nu va mai fi
nimic de făcut (...). Te rog, ai grijă de tine şi mai ales încearcă să ieşi din
starea în care ne-am despărţit. Cred că ştiu ce simţi şi dacă aş avea putere
m-aş urî din toată inima pentru asta. (...). Ştii, citindu-ţi notaţiile, cel
mai mult m-a răscolit şi m-a revoltat suferinţa ta. (...) Tu eşti partea mea
cea bună. Cuvinte stîngace, (...), dar eu trăiesc totul în carnea şi în mintea
mea care simt cum se surpă. (...) Încearcă să nu mai suferi. (...) Adevărate sînt
doar binele şi frumosul din noi, celelalte sunt forme de alienare temporare. Te
implor ai grijă de tine. Sufletul meu e cu tine, mie mi-a rămas doar coaja cu
care nu ştiu ce să fac.” (Februarie 1995)
Între timp cuvintelor lui Florin le-au luat locul acelea care vorbesc despre
alegerea binelui „în viaţă fiind”.
Dar de ce abia acum le-am regăsit pe cele dintâi după atâţia ani? „De ce atât
de târziu...”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu