Conjuraţia imbecililor reactualizată*

Ce poate fi mai actual într-o lume destul de bizară decît un erou inclasabil, luptător pentru reinstaurarea teologiei şi geometriei, a bunului gust şi a decenţei în privinţa cărora împărtăşeşete o viziune şocant de originală în timp ce o raportează la societatea americană ? Şi ce poate fi mai hilar-descumpănitor decît să constaţi că eroul are toate aparenţele antieroului, că îşi alege mijloacele cele mai nepotrivite pentru această aventură în care inteligenţa lui pe rînd sclipitoare, insultător-nihilistă, paranoic-critică, apolcaliptică îi aduce numai deservicii pe parcursul evoluţiei penibile a evenimentelor reglate de „Conjuraţia imbecilior” care dirijează vieţile oamenilor, substituindu-se absurd şi ilegitim semnificativei şi în definitiv acceptabilei Rota Fortunae ?

Un imens hohot de rîs (savant temperat de neputinţă şi resemnare) străbate întîmplările hiperbolic dimensionate în această carte a protestului anti-american din interior, de aceea cred că pentru un prim nivel al lecturii este mult mai plăcut şi util să repovesteşti isprăvile lui Ignatius Reilly, personajul cărţii cu adevărat epocale a lui John Kennedy Toole[1], decît să faci consideraţii asupra artei prozatorului; să recunoşti pur şi simplu în filiaţiile literare şi de ce nu, în „arhetipurile” implicate în poveste, în limbajul savuros în care personajul îşi transpune permanentele crize de inspiraţie (în sens deopotrivă inflaţionist-creator şi patologic) unicatul, raritatea, decît să-ţi pui întrebări despre relaţia de identificare (autoironică, autobiografică) a scriitorului cu personajul.

În măsura în care, pe de o parte, ca adult cu apucături infantile “se joacă” (mai mult de nevoie) de-a piraţii şi sub influenţa cărţilor citite înţelege orice acţiune ca pe un act eroic, iar pe de alta este un fel de paria al tîrgului (fără ca el însuşi să se perceapă astfel), Ignatius Reilly pare o sinteză între Tom Sawyer şi Huckleberry Finn în ipostază intelectuală. Atît că John Kennedy Toole însuşi îl invocă pe Mark Twain pentru a se detaşa de modul lui de a înţelege „critica moravurilor” lui Homo Americanus.

În literatura americană există însă un alt personaj emblematic la care m-am gîndit din momentul în care Ignatius a intrat în viaţa mea de cititor, la început spontan, apoi din ce în ce mai argumentat, în virtutea unor asemănăări de profunzime şi în pofida deosebirilor radicale: vă mai amintiţi desigur de Holden Caulfield şi de candoarea lui dezarmantă care infruntă falsitatea, superficialitatea şi imoralitatea lumii în mijlocul căreia trăieşte. Reeditarea în româneşte a romanului al cărui protagonist este[2], ar fi un motiv suficient (nu însă şi necesar) pentru a readuce în atenţie acest personaj memorabil, dar mult mai ispititoare mi s-a părut o perspectivă „comparatistă”, care ar putea fi chiar mobilul acestui eseu dacă, aşa cum spuneam, nu aş fi preocupată mai cu seamă de Ignatius Reilly întrebuinţînd această metodă..

Cele două poveşti stau deopotrivă sub semnul traseului iniţiatic, dar între ceea ce face Holden în cele cîteva zile după abandonarea şcolii de elită în care învăţa (Elkton Hills) şi ceea ce face Ignatius (fost absolvent strălucit al Universităţii, fost doctorand şi colaborator al Colegiului de Studii Sociale) timp de câteva săptămâni de la incidentul provocat de agentul de stradă Mancuso în faţa magazinului universal D. H. Holmes din New Orleans este deosebirea finală şi esenţială dintre reîntoarcerea acasă şi plecarea în lumea largă.

Experienţele eroului lui Salinger (în baruri, la cinema, în parc, la muzeul de Ştiinţe Naturale, la hotel, la profesorul de engleză) se situează în limitele normalului şi ţin cumva de crizele de creştere ale acestui adolescent care le povesteşte  pe un ton finalmente cuviincios. În schimb, aventurile lui Ignatius, nou angajat (în vederea obţinerii unor venituri prin care să contribuie la suma necesară achitării daunelor pricinuite de Plymouth-ul arhaic la volanul căruia se afla propria-i mamă) mai întâi la Levy Pants ca funcţionar şi apoi la Paradisul Vânzătorilor ca vânzător ambulant de cremwuşti sunt cu totul şi cu totul năucitoare, pe măsură ce alte fiinţe ciudate intră în joc odată cu expunerea îndelung elaborată a viziunii ignatiene asupra lumii. Ignatius Reilly vegetează mai tot timpul în camera lui de pe strada Constantinopol, pentru ca atunci când trece la acţiune să demonstreze că tot ceea ce în principiu este posibil şi normal, în realitate devine imposibil şi straniu. (De pildă relatarea unei deplasări la Baton Rouge cu un autobuz oarecare capătă gravitatea unei călătorii cu un vehicul psihopomp).

Asemănarea de fond dintre Ignatius şi Holden poate fi exprimată simplu: ei întruchipeză umanitatea într-un mediu care  îmbracă aparenţele dezumanizării, sau, mai mult, amintesc de legăturile omului cu divinitatea în mijlocul unei umanităţi decăzute. Dacă sensibilitatea lor maladivă capătă forme cu totul şi cu totul diferite, deşi „reacţionari”, amândoi au în comun spiritul democratic, sau, mai curînd democrat-anacronic şi conservator, în sensul în care democraţia este prea bună pentru oameni, fiind mai curând un regim demn pentru un popor de semizei. Astfel, Ignatius în felul său conservator-contradictoriu tună şi fulgeră împotriva „fasciştilor”, militează pentru drepturile sociale ale minorităţilor, visează o „preşedenţie de drept divin” şi un Partid al Drepturilor Divine, în timp ce Holden demască făţărnicia şi obedienţa elitelor faţă de puternicii zilei şi se solidarizeză cu năpăstuiţii soartei: fie cu un coleg antipatic precum Ackley, fie cu un altul care provine dintr-o familie modestă. Exersarea spiritului critic pe marginea producţiilor cinematografice, pesimismul, gustul exagerării, revolta împotriva vulgarităţii, gratuitatea actelor şi convingerea intimă că nimic de pe lumea asta nu ar putea să le placă vreodată cu adevărat, o anumită fascinaţie a propriei morţi (candid-romantică la Holden, răzbunător-revoltată la Ignatius), tetralitatea, conflictul cu familia, un soi de laşitate (recunoscută ca atare de Holden, convertită în eroism mitoman de Iganatius), singurătatea şi tristeţea – sînt de asemenea elemente comune celor doi.

Diferenţele dintre aceste două personaje evoluează gradual (şi în lumina lor putem înţelege mai bine felul special de a fi al lui Ignatius), începînd cu vîrsta şi statura şi sfîrşind cu stilul lor: Holden are 16 ani „şi uneori mă port de parcă aş avea 13. Şi zău dacă nu-i caraghios, că doar am şase picioare şi doi ţoli juma şi o grămadă de fire de păr alb, zău că am”; Ignatius are 30 de ani, „capul umflat ca un balon”, „urechile cărnoase”, „părul netuns”, „buze pline, ţuguiate”, „mustaţa neagră, stufoasă”, „cute mici, pline de dezaprobare şi de firimituri de cartofi crocanţi”, „ochi dispreţuitori(...) şi albaştri şi galbeni”, iar mişcările lui „provoacă valuri de carne (...) spărgîndu-se la nasturi şi la cusături”. Holden este doar neobişnuit de înalt, pe cînd Ignatius este uriaş. De altfel ceilalţi se referă la el în termeni de „namilă”, „monstru”, „balenă”, „vacă”.

În privinţa stilului, revelatoare mi se pare ipostaza lor de spectaori: Ignatius într-o sală de cinematograf sau în faţa televizorului se manifestă nestăpînit şi violent, este un spectacol în sine, o fiară, pe cînd Holden se mulţumeşte să-şi exprime rezervele cu fermitate mimat golăneacă: „Tot ce vă pot spune este să nu vă duceţi la filmul ăsta dacă nu vreţi să vă vărsaţi maţele”, îl sfătuieşte el pe cinefilul necunoscut. Ignatius, cum spuneam, se isterizează zgomotos: „Privi atent genericul, străduindu-se să găsească numele acelor interpreţi care îi produceau de obicei greaţă; (...) mai mulţi actori, compozitori, regizorul, coaforul şi producătorul secund erau persoane care îi jigniseră simţul estetic de mai multe ori în trecut (...) – O, Cerule! Strigă Ignatius incapabil să se mai abţină. Ce degenerat a putut să producă acest avorton? (...) Ia priviţi numai la cretinii aceştia zîmbăreţi!”. Spre deosebire de pesimismul benign pe care îl afişează Holden la cei 16 ani ai lui („Nu pot să sufăr lucrurile astea! Mă scot din sărite! Mă întristează pînă la disperare!”), pesimismul lui Ignatius este al unui adult acrit de viaţă şi îmbibat de gnosticism: „Optimismul îmi face greaţă. Este ceva pervers. De la căderea omului, poziţia care i se potriveşte în univers este aceea de nenorocit”.

Sensibilităţii defensive, introvertite, autodistructive şi în acelaşi timp autoregeneratoare a lui Holden (care nu are o ideologie, nu elaborează proiecte militante, nu îşi propune să schimbe lumea, al cărui protest este pur individual) i se opune sensibilitatea lui Ignatius: ofensivă, alergică, „organizată”, social-protestatră, delirantă, explozivă, devastatoare. Sensibilitatea lui Holden se manifestă prin nevoia de comunicare, de prezenţă umană. Dimpotrivă, Ignatius este mizantrop. „Aveam chef să chem pe cineva la telefon, pe oricine” spune la un moment dat Holden, ca tînăr prietenos, „manierat”, generos ce se află: el adresează fel de fel de invitaţii – la un scotch, la o cafea, la cinema - fie că e vorba de un cîntăreţ dintr-un bar, fie de o doamnă întîlnită în tren, de trei călugăriţe care strîng fonduri pentru acte de binefacere, de o fată drăguţă sau de trei fete urîte şi necioplite cu care încearcă totuşi o conversaţie, invitîndu-le pe rînd la dans. Spre deosebirea de concepţia misogină afişată de Ignatius, gîndurile lui Holden despre feminitate păstrează un fel de aură timid-oedipiană, idealizantă. „Nu pot suferi să spun lucruri de prost gust (...) Cînd sînt cu un tip de prost gust, mă port şi eu ca atare” – remarcă la un moment dat Holden, nemulţumit de sine însuşi. Pe cînd Ignatius, deşi îl detestă în principiu, parcă ar căuta prostul gust cu lumînarea tocmai pentru a-şi pune în evidenţă bunul său gust, definit după standarde cît se poate de înalte. Astfel, „cercetînd mulţimea în căutarea unor dovezi de prost gust în îmbrăcăminte”(adică haine noi şi scumpe), ajunge la concluzia că vestimentaţia lui (compusă dintr-o şapcă verde de vînătoare cu clape, pantaloni lungi de tweed, cămaşă de flanelă în carouri „care făcea inutil sacoul”, fular) „era acceptabilă după orice criterii teologice şi geometrice, oricît de obscure, şi sugera o bogată viaţă interioară”.

Megalomaniei lui Ignatius i se opune controlul autocritic al lui Holden: „Şi am un rîs foarte zgomotos şi cretin”, cît şi sancţionarea slăbiciunii lui pentru teatralitate: „Dar sînt într-o ureche (...) Ducîndu-mă spre baie, am început să simulez c-aş avea un glonte în stomac”; sau: „Apoi am început  să fac pe nebunul. Mi se întîmplă uneori să fac pe nebunul, aşa, ca s-alung plictiseala”. Actele şi gîndurile extravagante ale acestui tînăr prefigurează nostalgia tipică înstrăinării în spirit de lumea aceasta: „(...) nu ştiu de ce alergam (...) Cînd am trecut drumul am avut senzaţia că, aşa, parcă dispar. Era o după-masă (...) în care ajunge să treci o stradă ca să ai senzaţia că dispari”. În acelaşi registru poate fi trecută neliniştea legată de soarta raţelor din Central Park pe timp de iarnă: le încarcă cineva într-un camion să le ducă în altă parte sau zboară ele singure spre sud?... Nu e mai puţin adevărat că singurele fiinţe la care şi Ignatius ţine cu adevărat sînt animalele. De altfel, din relatarea domnişoarei Annie aflăm că evenimentul inaugural al demenţei lui Ignatius este moartea cîinelui său, Rex. După ce îl depune în salon, stăpînul vrea să-i facă o înmormîntare creştinească: „(...) - Ignatius s-a dus la preot şi l-a rugat să vină să spună o rugăciune pentru cîine. (...) Preotul a zis nu, bine-nţeles (...) şi s-a apucat ş-a făcut el singur înmormîntarea. Un licean mare ca el n-ar fi trebuit să facă aşa ceva (...). Domnul Levy se uită descurajat la crucea celtică putrezită în grădiniţa din faţă. (...) - Ignatius îşi pusese o pălărie mare ca Superman şi peste tot ardeau lumînări”. Explicaţia nevrozei lui Ignatius prin această cauză, fac din acest personaj intratabil (dacă mai are nevoie) o fiinţă demnă de compătimire şi deopotrivă de simpatie, în ciuda maximei lui iritabilităţi şi bombăneli continue.

„Nervii mei erau în batistă, zău că erau”, ar spune Holden Caulfield, căci el rămîne un băiat bine crescut, în ciuda nonconformismului care îl tentează adesea: „Există oameni d-ăştia, care-ţi strică toată plăcerea”, cu care totuşi Holden este delicat, chiar atunci cînd îi ironizează sau îi insultă mai curînd cu blîndeţe: „nemernicul avea o voce pretenţioasă, aristocratică, tipic Ivy League, o voce din acelea obosite, de snob” ; sau „era spiritual măgarul”. În contrast cu acest ton mai degrabă calm, acelora pe care îi detestă Ignatius le transmite atît prin viu grai, cît şi în scris insulte gongorice şi ameninţări fără echivoc: „Ignoranţa dumitale totală a ceea ce pretinzi că predai, merită pedeapsa cu moartea (...) Roagă-te (Sfîntului Cassian de Imola), şarlatan nebun, pseudo-pedant, băutor de cocktail, jucător de golf, tu, « joacă cineva tenis ? », căci ai într-adevăr nevoie de un patron ceresc. Deşi zilele tale sînt numărate, nu vei muri ca un martir (...), ci ca un măgar, ceea ce şi eşti”. Dacă scrisoarea către profesorul Talc din care tocmai am citat este „gratuită” şi strict personală, o altă scrisoare (nu mai puţin originală) redactată în numele firmei la care Ignatius lucrează va primi un răspuns plin de conseciţe pentru mai mulţi angajaţi: „Domnule I. Abelman, mongoloidule, am primit prin poştă comentariile dumitale absurde despre pantalonii noştri, comentarii care dovedesc, aşa cum s-a întîmplat, o lipsă totală de contact cu realitatea (...) «De ce? De ce?» în bîlbîielile dumitale incomprehensibile şi cu vederile dumitale învechite şi dăunătoare despre lume, nu eşti în stare să asimilezi concepţiile noi şi stimulatoare ale comerţului”. Această nevinovată (în principiu) plăcere a farseurului de a comite mici răutăţi cu impresia disproporţionată că pune lucrurile la punct („meditînd satisfăcut la faptul că lumea nu înţelege decît de putere şi forţă, Ignatius copie semnătura lui Levy pe scrisoare”) ar fi putut conduce la o adevărată dramă: falimentarea firmei Levy Pants ca urmare a achitării daunelor pentru calomnie. Dar în final, confecţionînd (cu nonşalantă laşitate) un vinovat –domnişoara Trixie, octogenară, care datorită vederilor feminist-progresist-psihanalitice ale doamnei Levy nu putea fi pensionată, funcţionarul cu puţin timp înainte concediat chiar face drepatate: declarată iresponsabilă, domnişoara Trixie este pensionată, iar în familia Levy se reinstalează echilibrul de forţe; Gus Levy scapă de tutela soţiei şi de handicapul conflictului cu tatăl, în sensul că tranformă Levy Pants în Levy Shorts; cu această ocazie îşi va găsi de lucru şi Jones, negrul aflat mereu în conflict cu poliţia din cauza vagabondajului.

Este ca un fel de „răsplată” a eforturilor lui Ignatius care de altfel încercase (în dorinţa lui de recunoaştere, de afirmare şi în concurenţă cu militanta Myrna Minkoff) ca angajat la Levy Pants să facă dreptate la modul propiu, punînd la cale un „sabotaj” în urma căruia condiţiile muncitorilor negri s-ar fi îmbunătăţit. Ţinta sabotajului era de fapt detronarea lui Gonzalez, responsabil cu personalul, de altfel singurul personaj care îi poartă un nedisimulat respect „domnului Reilly” şi nu îl consideră paranoic. Selectez fragmentele care mi s-au părut cele mai sugestive, deşi episodul ar merita redat în întregime pentru a ilustra modul grotesc în care este înţeles eroismul şi nu mai puţin atmosfera cărţii: „Patru dintre muncitorii din fabrică cuprinseseră strîns cele două şunci de Smithfield care erau coapsele lui Ignatius şi, cu mare efort, îl ridicau pe una din mesele de croitorie. De pe umerii cărăuşilor săi, Ignatius lătra instrucţiuni, de parcă ar fi supravegheat încărcarea unei mărfi dintre cele mai rare şi preţioase.(...) –Vreţi, vă rog, să clătinaţi din nou, totuşi, beţele şi pietrele (...) Ceva mai violent! (...) Strîmbaţi-vă! Răcniţi! (...) Ignatius se încrunta şi scutura pumnul, amuzîndu-i copios pe muncitori (...) Cineva trebuie să-l atace pe Gonzalez (...) Hei, tu cu cărămida, vino imediat aici şi loveşte-l puţin cu ea în cap”.

Evident că totul  se termină cu un eşec: pe Ignatius îl scot din sărite cîntecele cu Iisus ale muncitoarelor de culoare (mult prea sentimentale, „oribile”, „blasfemii”), graviştii se retrag, animatorul însuşi este concediat; dar nu pentru instigarea la revoltă, ci pentru o falsă acuzaţie, interpretare eronată a urmărilor incidentului din faţa magazinului universal şi a prieteniei doamnei Reilly cu mătuşa agentului Mancuso: în urma cererii lui Ignatius de concediere a muncitorilor care în timpul manifestaţiei îi distruseseră lujerele de fasole, statuia de un metru a Sfîntului Anton, crucea de carton şi inscripţiile din birou, patronul, interesîndu-se în fabrică în legătură cu incidentul, află că angajatul „idealist” este căutat de poliţie. Ignatius însă nu dezarmează. Reangajat (după îndelungi ezitări) ca vînzător de cremwurşti la Paradisul Vînzătorilor (un exerciţiu al umilinţei sugerînd parodic tema muncilor la care este supus eroul în mitologii), în lungile sale plimbări aberante în care nu îşi face datoria (dacă la Levy Pants pur şi simplu arunca la gunoi actele firmei la care ar fi trebuit să lucreze, în acest caz este consumatorul şi nu vînzătorul produselor Paradisului, se luptă cu pisicile încercînd să le închidă în compartimentul pentru chifle al căruciorului în formă de cîrnat pe care îl tîrăşte după el, abandonîndu-l adesea pentru a vedea cîte un film), aşadar „în timpul serviciului” îl reîntîlneşte pe Dorian Green (!), pederast cu care făcuse cunoştinţă în barul Bucuria Nopţii (în care principialul Ignatius intrase la un moment dat împreună cu nesofisticata lui mamă). După un schimb spiritual de replici, cei doi pun la cale o recepţie care avea ca scop inaugurarea unei ample acţiuni de salvare a lumii cu ajutorul homosexualilor. Iată cîteva mostre din anarhistul şi entuziastul proiect al Salvării Lumii prin Degeneraţi redactat de Ignatius: "(...) Cînd în cele din urmă vom fi răsturnat toate guvernele existente, lumea va avea parte nu de războaie, ci de orgii mondiale (...) Vrea M. Minkoff  să aibă sex în politică? (...) Fireşte va fi prea uluită ca să reacţioneze la originalitatea proiectului meu (...) În mintea mea se duce o luptă între Pragmatism şi Moralitate. (...) Ca două personaje dintr-o piesă medievală moralizatoare, Pragmatismul şi Moralitatea se bat în ringul de box al creierului meu". Dar şi acest proiect eşuează, şi nu din cauza fragilităţii teoriei libertarian-cosmopolit-pacifiste, cît din cauza irascibilităţii căreia îi dă curs în timpul unei petreceri acela care o elaborase: "- Opreşte, te rog, muzica aceea enervantă şi linişteşte-i pe sodomiţii ăştia. Trebuie să abordăm problemele esenţiale (...) Linişte, mugi Ignatius (...) Linişte, perverşilor!(...) Dorian plecă să vorbească cu un grup de prieteni, ignorîndu-l anume pe Ignatius, aşa cum făceau toţi cei de faţă". În fine, hăituit de cele trei fete body-guarzi de la petrecere, neînţelesul "vizionar, aruncat într-un secol ostil, cu forţe ce nu puteau fi controlate", ajuns la capătul puterilor încearcă să mai salveze ceva din această zi ratată "pentru care se pregătise sufletul său". Şi reuşeşte, într-un anumit fel, cel puţin prin consecinţele eroice, "pozitive" ale scandalului pe care îl provoacă la Bucuria Nopţii, bar deocheat din Cartierul Francez, unde este atras de vizionarea unui spectacol a cărui vedetă, judecînd după fotografia în care goală, îşi acoperă faţa cu De Consolatione Philosophia, îi pare o intelectuală rafinată, "cu o concepţie incisivă despre lume", avînd evidente afinităţi cu atitudinea "tînărului muncitor". Acest "tînăr muncitor", obsedat pe de o parte de Myrna Minkoff, "fufa liberală" cu care întreţine o corespondenţă furtunoasă, un fel de iubită care îi asaltează "castelul" trupului şi al minţii lui caste cu ideile şi pornirile ei dezinhibat-sexiste şi pe de alta de problema destinului, invocîndu-l mereu pe Boetius, glosînd despre roata norocului şi cursul negativ urmat de istorie începînd cu Renaşterea, îşi face totuşi timp să-şi transcrie concepţia într-un limbaj exigent-fabulatoriu pe colile Big Chief care îi tapetau camera. În urma scandalului pe care îl provoacă (după ce constată impostura "intelectualei" pe care o demască) acest "focar al corupţiei" se închide, patroana este arestată, iar agentul de stradă Mancuso, pînă atunci persecutat de superiori, este avansat în grad. Fără voia lui, Ignatius face din nou dreptate - ceea ce dă sens întîmplărilor aparent fără noimă, stupide pe care le provoacă şi le trăieşte.

În momentele de singurătate jenantă (dacă nu chiar sfîşietoare, ca aceea a lui Holden) şi, mai mult decît atît, în acelea cînd este în pericol de  fi închis în ospiciu, Ignatius ar putea fi receptat, graţie unui tipic sentiment de solidaritate, ca erou tragic, aflat la strîmtoare sau în suferinţă; dacă brusc, grandilocvenţa şi ticurile nu ar face din el un personaj ridicol. Numai că unilateralitatea pe care s-ar părea că o încarnează, se revelează a fi doar o latură a "creierului său complicat"- cum ar spune el însuşi. El pare ridicol, dar rîsul participativ pe care îl provoacă (alături de) fac din el un personaj comic. Contrastul dintre moralitatea lui Ignatius şi expresia acesteia, felul în care arată şi imaginea proprie despre sine, condiţia lui socială şi pretenţiile pe care le enunţă stîrnesc ceea ce s-a numit "rîsul de întîmpinare". Mai mult decît atît, dincolo de cotidianul rîs prin care ne detaşăm de personajul ridicol, prezenţa lui Ignatius produce satisfacţie estetică, "desfătare de sine în desfătare cu altul". În fond rîsul pe care îl produce Ignatius se poate converti într-o autoexaminare amuzat-critică, într-un exerciţiu al sincerităţii: oare cîţi dintre noi nu ne recunoaştem, cu ajutorul acestui personaj, micile monstruozităţi egoiste, pasagerele lăcomii pantagruelice în actele şi imaginile cele mai inocente şi barbare totodată, în gogoşile din care a fost extrasă dulceaţa prin sucţiune, în cele douăsprezece mascote "prizoniere" în stomac, în dorinţa (fie şi trecăoare) de a vedea lumea cum se adaptează regulilor noastre, în judecăţile a căror asprime se revendică de la principii ultra-subiective ? Principiul lui Ignatius este acela al "valvei pilorice", un fel de "violon d'Ingres" (alături de trompetă, lăută, yo-yo şi mănuşa de cauciuc, martora unor solitare acte scolastice), devenită personaj prin frecvenele invocări şi referinţe din Conjuraţia imbecililor.

În măsura în care neagă propiul său orizont de aşteptări, cît şi pe al celorlalţi (al mamei, al Myrnei, al lucrătorilor de la Levy Pants), Ignatius trece şi graniţa comicului, intrînd în pielea anti-eroului. Dar oare el îl neagă, sau orizontul său este negat de ceilalţi? Căci aşa cum arătam, deşi scenele de vitejie în care se angajează frizează ridicolul, Ignatius este în felul lui un salvator.

Dacă printr-o ciudată ironie textuală am ajuns la identificarea lui Ignatius pe rînd cu eroul tragic, ridicol, comic, antieroul (în cîteva din laturile acestora definite de Jauss) şi la "eliberarea" pe care o implică aceste roluri, printr-o intuiţie ceva mai stranie îl putem identifica cu un tip de erou mai puţin vizibil la o citire rapidă: eroul mitologic, mai precis cu una din infinitele posibilităţi de a "trata" în spirit post-modern tema copilului divin.

Reîntorcîndu-ne la comparaţie, doar lui Holden i s-ar cuveni titlul de erou în acest sens şi în prelungirea observaţiei la care este îndemnat să reflecteze la un moment dat de un membru al familiei pe care o regăseşte: "Caracteristica omului necopt e că vrea să moară eroic pentru o cauză, în timp ce caracteristica omului matur e dorinţa de a trăi modest în slujba ei". Pentru cauza purităţii înţeleasă ca dorinţă de a menţine nealterat în succesiunea vîrstelor un timp interior al copilăriei care sfidează parvenirea, perversitatea şi vulgaritatea - la îndemînă eroului lui Salinger sunt numai mijloacele derizorii ale revoltei interioare şi ale proiecţiei imaginare: "Un milion de ani daca-i avea la dispoziţie şi tot n-ai reuşi să ştergi nici jumătate din toate porcăriile scrise pe ziduri". Şi atunci singurul mijloc de a-i apăra pe copii rămîne rolul care i-ar plăcea cel mai mult lui Holden, sugerat de un vers şi de propria-i condiţie: a veghea într-un lan de secară în care se joacă mii de copii: "Şi eu stau la marginea unei prăpăstii. Şi (...) prind copiii să nu cadă în prăpastie".

Salvatori potenţiali neîmpăcaţi cu lumea, inadaptaţi care "veghează", Holden  şi Ignatius sînt după cum spuneam variaţiuni profane pe tema aceluiaşi arhetip, al copilului divin: unul adolescent, celălalt adolescent întîrziat, amîndoi infantili. Din literaura relativ recentă cititorul român şi-i poate aminti, spre ilustrarea temei copilului divin, pe Bastian Balthasar Bux din Povestea fără sfîrşit şi pe Momo, din cartea cu acelaşi titlu, “copiii” lui Michael Ende.

Comparaţia poate părea dubioasă, de vreme ce eroii lui Ende (Bastian, cel care salvează Fantazia, şi Momo, cea care salvează însuşi Timpul de la pieire) trec, ca în orice poveste, pe "celălalt tărîm", în pură ficţiune sau în altă dimensiune temporală, în timp ce eroii "noştri" (de-acum) rămîn doar pe lumea aceasta. Numai că în ciuda realismului afişat, din perspectiva lor realitatea cotidiană însăşi devine fabuloasă. Ei deţin toate atributele necesare pentru a se purta în realitate ca în poveste: sînt marcaţi vestimentar (Ignatius are şapcă verde de vînătoare, iar Holden are şapcă roşie de vînătoare ), se află deopotrivă în căutarea unui lucru salvator pentru lume, trăiesc în singurătate (unul pentru că vrea, altul pentru că încercările lui de comunicare sînt zadarnice); deşi aspiră la acţiune, cei doi sînt contemplativi prin excelenţă, sînt marginali, complexaţi, "abandonaţi" (caracteristici stabilite de C.G.Jung şi K. Kerenyi în Copilul divin, fecioara divină). Ignatius de pildă, deşi trufaş din fire, este în fapt o fiinţă umilă, neluată în seamă decît în măsura în care irită, produce ilaritate sau scandal în locurile în care apare; pe de altă parte el îi reproşează frecvent mamei sale pericolele la care este expus din cauza faptului că trebuie să muncească. În fine, pe de o parte cei doi sînt neînţeleşi, pe de alta dispun de forţe superioare, sugerînd în tot ceea ce fac (şi în finalul celor două poveşti) un viitor posibil şi o modalitate a fericirii: acea fericire produsă de ieşirea din cotidian, din viaţa monotonă, "disciplinată", acea fericire (uşor iresponsabilă) la care ajungi printr-o breşa produsă în realitatea programtă "social-politic", prin decizia bruscă a aventurii, a evadării sau cel puţin a abaterii de la direcţia obişnuită către o alta, potenţial mai bună.

Faptele şi gesturile lui Holden, “fantastice” (în sensul în care orice lucru firesc şi frumos devine “fantastic” într-o lume abrutizată) exprimă co-naturalitatea copilului "neumanizat încă", “divin” (Jung) cu acest adolescent a cărui umanizare nu include şi degradarea.

Ignatius, adus pe lume în împrejurări speciale (episod redat de autorul romanului ca întîmplare unică şi irepetabilă a unor oameni pudici) de la bun început este altfel decît ceilalţi, cu toate defectele lui, ceea ce îl şi determină să aleagă în final calea exilului, ajutat de Myrna Minkoff faţă de care înţelege să fie tandru atunci cînd scapă de maşina celor de la ospiciu, alertaţi de familie şi vecini.

*Acest text a fost publicat într-o formă aproape identică cu cea de aici, la sfîrşitul lui 1999 şi începutul lui 2000 cu titlul „Un American la New Orleans” în revista Contrapunct condusă de Ioan Vieru

---

[1] John Kennedy Toole, Conjuraţia imbecililor, Traducere de Lidia Ionescu, Cuvânt înainte de Walker Percy, Editura Nemira, 1995, 318 pp. Distinsă cu premiul Pulitzer în 1981, la 12 ani după sinuciderea autorului (1969).

[2] J.D. Salinger, De veghe în lanul de secară, Traducere şi note de Catinca Ralea şi Lucian Bratu, Editura Univers, 1997, 215 pp.