În legătura dintre „fatalitatea obiectului“ (angajat într-un
circuit simbolic al seducţiei) şi „fatalitatea teoriei“ (angajată în
mecanismele „hiperrealului“) secţionată şi reînnodată în Strategiile fatale, Jean Baudrillard denunţa „un principiu al
Răului, nu ca instanţă mistică şi transcendentă, ci ca tăinuire a ordinii
simbolice“ (p. 204).
Lumea care se îndreaptă fatal către „un principiu al răului“,
într-un amestec de extaz şi inerţie, urmând „strategiile“ ironice ale abandonului
în seama manipulării exercitate de obiecte este populatã, la Baudrillard, de
figurile antropologice caricaturale, dar malefic consistente ale
„transpoliticului“: „obezul“, „ostaticul“, „obscenul“. După trăirea hedonist raţionalizatã
a „mitului egalitarist“, societatea occidentalã a intrat în „era
transpoliticului“.
Transpoliticul se caracterizează printr-o transparenţã
împinsă până la obscenitate, din moment ce referentul informaţiei este o lume
dezevenimenţializată (sau poate tocmai pentru faptul că marile evenimente,
atunci când au loc, sunt relatate în acelaşi rând cu faptele cotidiene); din
moment ce spaţiul reţelelor promiscue este cunoscut de toată lumea, din moment
ce singurul decor pe scena politicului (într-un univers dezistoricizat) este
obscen. Este o lume agonică, dincolo de orice sistem de valori şi de orice
sens, ale cărei figuri indistincte se regăsesc într-un tip anthropologic pe
măsură: obezul. „Această obezitate ciudatã nu mai este cea a grăsimii de
protecţie şi nici cea nevrotică, a depresiei. Nu este nici obezitatea
compensatorie a subdezvoltatului, nici cea alimentarã a supranutritului. În mod
paradoxal, ea este un mod de dispariţie a corpului (...). Forma secretă a
oglinzii, prin care corpul se vegheazã pe sine însuşi şi imaginea sa, este
abolită, lăsând loc redundanţei neînfricate a unui organism viu. Nu mai există
limită, nu mai există transcendenţă; e ca şi cum corpul nu s-ar mai opune lumii
exterioare, ci ar căuta să digere spaţiul în propria sa aparenţă“ (p. 33).
Obezitatea este strâns legată de obscenitate (în acest sens categorial dat de
Baudrillard), aceasta din urmă marcând „ştergerea oricărei scene, a întregii
puteri de iluzie, ştergerea distanţei, a acelei distanţe care menţine
ceremonialul sau regula jocului — un triumf al promiscuităţii în toate
domeniile“ (p. 59). Totodată avem de-a face cu un apogeu al simulacrului, cu o
„reprezentare exorbitantă a adevărului“, multe lucruri fiind obscene „deoarece
au prea mult sens, deoarece ocupă prea mult spaţiu“ (p. 64).
„Obezul“ şi „obscenul“ sunt „ostatici“ ai strategiilor fatale
ale obiectelor, ostatici ai strategiilor fatale ale terorismului, dar şi
ostateci metafizici ai „stărilor obiective ale sistemului“, evoluând în trei
etape: libertate, securitate, teroare.
Dar teroarea înseamnă nu numai acel act executat de un grup
terorist asupra unui grup paşnic pentru a obţine ceva sau pentru a ameninţa, ea
este în acelaşi timp o teamă permanentă, metafizicã: frica de bomba nucleară
sau de bomba biologică se leagă de acel necunoscut care le va declanşa.
Toate fenomenele acestea de excrescenţă, de trecere a
sensului în pornografie, a realului în hiperreal, a proliferării formelor şi
obiectelor ce constituie realul pot fi numite, după autor, cu un termen
împrumutat din biologie: „hipertelie“. Aceasta, concentrând tendinţele hiperfuncţionalităţii
şi ale hiperfinalităţii nu mai este doar un accident în evoluţia unor specii
animale, ci o „provocare“ de finalităţi: „Într-un sistem în care toate lucrurile
sunt din ce în ce mai mult lăsate în voia hazardului, finalitatea alunecă spre
delir, dezvoltându-se în nişte elemente care ştiu mult prea bine să-şi
depăşească scopul până într-acolo încât invadează întregul sistem. Aceasta
merge de la celula canceroasă (o hipervitalitate într-o singură direcţie), până
la specializarea obiectelor şi a oamenilor, până la operaţionalizarea celui mai
mic detaliu, până la hipersemnificarea celui mai mărunt semn“. Ea este
corespunzătoare „tuturor sistemelor obeze şi canceroase“: cele ale comunicaţiei,
ale informaţiei, ale producerii, ale distrugerii — toate acestea depăşind de
mult limitele funcţiei lor, ale valorii de întrebuinţare, pentru a intra într-o
escaladare fantomatică a finalităţilor“ (p. 16).
Opusă acesteia este „isteria cauzalităţii“, constând în „căutarea
obsesivă a originii, a responsabilităţi, a referinţei“, în pasiunea pentru
genetică şi “palingeneza psihanalitică“, în hipertrofierea cercetării istorice
care constã în „delirul de a explica totul, de a imputa totul, de a da
referinţa“ (p.16).
Referinţă :)
Jean Baudrillard, Strategiile
fatale, Traducere de Felicia Sicoie, Iaşi,
Polirom, 1996.
